Lélio sau Le Retour à la vie, episodul secund al unei istorii personale
Pentru Romantism, suferința și eșecul – în special în dragoste, formulau norma existenței. Reevaluarea comportamentului romantic din perspectiva prezentului ar putea fi ușor suprapusă unor exemple concrete, dacă am face o referire rapidă la destinul lui Robert Schumann, verva și pasiunea lui Franz Liszt sau amestecul de contradictoriu specific lui Hector Berlioz. În istoria muzicii cu program, numele lui Hector Berlioz alături de cel al lui Liszt joacă un rol însemnat, Simfonia fantastică reprezentând poate chiar actul oficial de naștere al acestei simbioze între argumentul extramuzical și opusul pur instrumental.
Cu apelul la Romantism, revenim la o perioadă animată de sentiment, în care fantezia se confundă sau se contopește adesea cu realitatea. Canonica Simfonie fantastică afirmă un program imaginat pe calapodul suferinței romantice: dragoste neîmpărtășită, visare dusă la nivel de obsesie, artistul consumat de dorință și aflat sub efectul opiumului, agitație până la paroxism. Delirul personajului, adânc bântuit de stări extreme, de la melancolie acută la exaltare a simțurilor și intelectului, descoperă în fapt lumea interioară a lui Berlioz, îndrăgostit fără speranță de actrița irlandeză Harriet Smithson. Putem afirma că narativul simfonic descinde direct din propria experiență sufletească a compozitorului, delirul fantastic explorând anxietatea până la halucinațiile de ordin criminal induse eroului, singurele potrivite să pedepsească lipsa sau dezinteresul iubitei închipuite. Femeia ideală devine idee fixă, deopotrivă motivație și resort tematic, profil melodico-ritmic ce cunoaște în decursul mișcărilor simfoniei o distorsionare progresivă în amănunt cu evoluția stărilor sufletești și a deznodământului dramatic. Să fie vorba oare despre metamorfoză la nivel de obsesie sentimentală? Umbra idealului feminin punctată în prezența Harrietei dezvoltă în lumea interioară a compozitorului un abces patologic, gata să transforme intențiile romantice în opțiuni fatale, ucigașe. Ce pedeapsă ar părea atunci mai potrivită de a fi aplicată unei iubiri ce ți se sustrage, decât anihilarea? Moartea, dispariția – și aceasta în condiții violente, este singura ce poate compensa durerii de a fi ignorat.
Lélio sau Le Retour à la vie este continuarea efuziunilor acumulate de Simfonia fantastică, un fel de lied romantic cu dezvoltări de teatru liric, cu refren pe ideea fixă din simfonie, un demers creator care ne face să ne întrebăm unde se oprește imaginarul pentru a face loc realității, și cât din trăirile acumulate sunt de ordin sentimental sau frizează patologicul. Simfonia conține în program povestea, muzica pur instrumentală fiind cea care ne conduce apoi în imaginarea desfășurării narative. Cu Le Retour à la vie ne regăsim însă direct față în față cu personajul. Încă adânc ancorat în ideea sa fixă, Lélio/Berlioz oferă spectatorilor un tur al propriilor obsesii: de la pasiunea pentru Shakespeare la ecouri beethoveniene, refrene de operă italiană, Goethe și înapoi la Shakespeare. Bizareria conceptuală a lucrării, foarte diversă stilistic și formulată în șase momente distincte, combină partituri compuse anterior, cu alte scopuri. Berlioz transformă astfel un material deja expus căutând totodată motivații și modalități noi de expresie. Se folosește de adaptarea franceză a baladei lui Goethe Der Fischer – Le Pêcheur, îi adaugă momente din cantate cu care concurase fără mare succes la Premiul Romei (La Mort de Cléopatre – 1828, La Mort d’Orphée – 1827), reformulează Chœur d’ombres și Chanson de brigands și, pentru final, utilizează Fantasie sur la Tempête după Shakespeare (1830). Berlioz construiește astfel un Mélologue (neologism ales de el care desemna întâlnirea dintre o monodramă și un monolog), realizat din contraste și atitudini opozite, ce redefinește poziția artistului din Simfonia fantastică. Încă urmărit de ideea fixă, încă evocând ecourile iubirii pentru o Julieta, Ofelia sau Miranda – figurile ideale preluate din teatrul shakesperian, pentru a materializa prezența sentimentului neîmpărtășit pentru Harriet, personajul pare însă ceva mai detașat în discursul său, concentrând atenția pe Artist și menirea sa de a revigora destinul suprem, creația. Obsesia lui Berlioz de a reveni cu variante asupra lucrărilor deja enunțate, de a se autocita sau de a refolosi materiale mai vechi nu este un secret. În privința monodramei Lélio sau Le Retour à la vie sunt întrebări diverse ce apar: este un testament personal al lui Berlioz, artistul, ce pledează pentru vocație? Este un credo sau o reexplorare a efuziunii sentimentale deja afirmate de Simfonia fantastică? Sunt argumente ale unei boli specifice secolului romantic, ideea fixă, așa cum reiese și din comportamentul lui Ferdinant din Automata lui E.T.A. Hoffmann? sau pur și simplu Berlioz simte nevoia de a aduce o continuare istoriei personale, confesiunii deja afirmate simfonic? Cu ce scop apelează aici la metamorfoza unor ecouri deja uzitate? În monologul de factura „a fi sa a nu fi”, introdus între primul și al doilea episod muzical, nu oferă personajului principal o poziție asemănătoare lui Tonio din Paiațe, de manifest artistic, ci face trimitere direct către Hamlet, întorcând însă țesătura filosofică către sfera iubirii ideale, de neatins. Tonul este exaltat și plin de emfază. Suferința cantilenei este vizibilă și se apropie de ardoarea scrisorilor lui Berlioz, în care anunța o existență dureroasă, în care doar „moartea i-ar oferi eliberare”, consumat fiind de „pasiunea infernală” ce determina în el o „maladie morală”.
Prima variantă a acestui puzzle gen Frankenstein, cu o unitate stilistică incertă și o estetică nepotrivită, i-a fost dedicat în 1832 tot Harrietei Smithson. Iar numele de Lélio, în titlu, este adăugat abia formulei din 1855, jucate la Weimar și devenite consacrate pentru acest opus, posibilă consecință a nuvelei lui George Sand care istorisea iubirea Marchizei de R. pentru comediantul omonim. Dar lăsând la o parte nepotrivirile stilistice, conținutul muzical al lucrării, bântuit de refrenul ideii fixe din Simfonia fantastică, este cel care reeditează atuurile valoroase ale compozitorului Berlioz: melodist rafinat, colorist de excepție, dramaturg de forță care găsește modalități de a jongla contrapunctic cu teme multiple într-o rețea complexă de ordin simfonic. Apelul la narator, voce solistă, cor (efectul misterios și fantomatic exersat în Choeur d’ombres) și orchestră oferă acestui episod secund în povestea iubirii, noi valențe dramatice. Lumea fantastică, descinsă în simfonie și continuată în Lélio sau Le Retour à la vie, este în fapt lumea interioară a compozitorului, adânc străbătută de stări extreme.
Și pentru a nu lăsa cititorul în derivă, visător la o iubire de ordin ideal pe care Berlioz o împărtășește iar și iar, metamorfozându-i contextul și conținutul, îi dezvăluim celui care ne citește că, la un moment dat, aflată în declin al carierei și cu o stare materială precară, Harriet Smithson a acceptat să cedeze avansurilor compozitorului și i-a devenit soție. Și așa cum se întâmplă cu orice poveste de dragoste urmărită pentru prea mult timp, deznodământul este unul trist, desemnat eșecului. Transformarea iubirii lui Berlioz de la nivel de visare și fantasmă, spre obsesie, pentru ca la un moment dat să devină realitate, a avut aproape destinul lucrării Lélio sau Le Retour à la vie în comparație cu fenomenul reprezentat de Simfonia fantastică: o continuare ce nu se va ridica niciodată la nivelul originalului. Închipuirea a construit în Harriet un prototip al feminității perfecte, în timp ce realitatea parșivă, cu tristețe, l-a demontat.
INDICAȚII DE CITARE
Irina Boga, „Lélio sau Le Retour à la vie, episodul secund al unei istorii personale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 