Gustav şi Alma sau despre muzică şi iubire
Era tânără Alma Schindler și chiar frumoasă, după cum pledează istoria. Cunoscută contemporanilor drept „inteligentă muzical şi ieşit din comun de arătoasă”[1], cea care urma să devină într-o zi doamna Gustav Mahler „pândise-n încordare mai demult…”.
Fiică a unui ilustru artist plastic, Emil Jakob Schindler, Alma s-a plămădit în cercul permanent fremătător al boemei. Începea să compună la 9 ani. În alt colţ al teritoriului şi cu 20 de ani mai devreme, Gustav, al doilea fiu dintre cei 13 copii ai familiei Mahler, avea şi el nenumărate piese muzicale scrise. Pentru părinţi, talentul său constituia un motiv de uimire, căci aceștia nu erau obişnuiţi cu astfel de preocupări considerate lipsite de importanţă. Sârguinţa şi fervoarea cu care îşi închina fiecare moment de libertate muzicii îi convinsese totuşi să-l trimită să studieze la Viena, unde adolescentul Mahler impresionă prin sensibilitatea şi fineţea gândului concretizat în sunet. Visul de a deveni un adevărat compozitor părea pe atunci foarte aproape de împlinire. Şi Alma continua să preţuiască muzica, dovedindu-se deopotrivă interesată de Wagner ca şi de Mahler. Astfel, fiecare părea consumat de aceleaşi idealuri, mai mult sau mai puţin ambiţioase, doar timpul şi necunoaşterea existenţei celuilalt despărţindu-i.
Soarta i-a adus împreună, ca soţ şi soţie, pe 9 martie 1902, la Karlskirche din Viena. Alma avea pe atunci 21 de ani şi jumătate, Mahler urma să împlinească 42. Până să-i devină soţie, Alma fusese mereu interesată de artistul Mahler, de dirijorul pasional şi impresionant ale cărui compoziții erau percepute public mai degrabă ca niște apucături ce puteau fi oarecum scuzate. După un spectacol cu Maeştri cântăreţi,Alma nota: „El (Mahler) arăta ca Lucifer: alb la faţă, ochii săi – cărbuni negri”[2]. În fapt, acelei reprezentaţii i-a urmat o noapte de iad în care Mahler s-a aflat la un pas de moarte, în urma surmenării şi efortului depus. Nefăcând decât să-și urmeze exigentele principii profesionale și existenţiale, Mahler dobândise deja o imagine pe care dușmanii săi o asemănau cu aceea a unui „tiran, diavol, un periculos şi inuman revoluţionar”. Mahler însuși declara, cu tipică exaltare:
Există un viciu în întreaga Europă; pretutindeni se spune: aceasta nu mă priveşte… Dar asta nu o poate afirma un om, ci o mână de lut. Nu, pe mine mă priveşte totul, întreaga lume. [3]
Pedant cu orice amănunt al partiturii, exigent şi promovând un repertoriu nou pentru sfârşitul de secol, îşi atrăsese mulţi oponenţi, deşi nici admiratorii nu lipseau. Ambiţia, rezultatele uimitoare pe care le avea în faţa orchestrei îi aduseseră, după îndelungi frământări şi nedreptăţi, poziţia dorită. Cariera de dirijor a lui Mahler se afla în plină ascensiune. Dacă în 1891 fusese invitat să preia postul de dirijor al Operei din Hamburg, unde rămăsese pentru mai bine de 6 ani, în 1892 dirijează la Covent Garden, pentru ca mai apoi să facă un turneu la Moscova. În 1897 devine, timp de 10 ani, Hofoperndirektor la Viena. Urmărindu-i reprezentaţiile, uneori şi două în aceeaşi zi, Alma exclama: “artistul este cel pe care îl iubesc eu”. Se explica precizând că “îl respect ca artist dar ca bărbat nu mă interesează de loc”[4]. Cu tot succesul obținut, perfecționismul lui Mahler nu putea fi întru totul mulțumit de munca pe care o făcea. Stricteţea personalităţii sale determina un consum nervos exagerat, care îl împiedica teribil în planurile sale de compozitor. În acest sens, el observa la un moment dat, cu sarcasm: ”Unii se îngrijesc să ruineze teatrul. Eu îngrijesc teatrul şi mă ruinez.”
Cu toate acestea, compozitorul Mahler nu interesa pe nimeni. Într-o primă etapă nici pe Alma, profund dezgustată de “încercările sale” patetice: în urma unei reprezentaţii cu Simfoniile I şi II semnate de Gustav Mahler, ea se plângea că “suna odios. Un potpuriu de opere wagneriene!”[5]
În timp ce încerca să facă abstracţie de zvonurile referitoare la nenumăratele cuceriri amoroase ce erau puse pe seama celebrului dirijor de la Opera din Viena, Alma îşi căuta împlinirea sufletească în oameni puternici, probabil pe calapodul părintelui venerat. După o relaţie cu Max Burckhard (de care nu-i păsa „ca bărbat”, dar cu care împărtășea o pasiune pentru Nietzsche), are o relaţie ascunsă cu Gustav Klimt. Vorbind despre acest prim Gustav, Alma declara cu căldură: „frumuseţea lui şi prospeţimea tinereţii mele, geniul său, talentul meu, profunda muzicalitate a existenţei noastre ne-a acordat pe amândoi în aceeaşi tonalitate”[6]. Pe Alexander Zemlinsky l-a ales pentru forţa sa intelectuală. Din profesor al tainelor sunetelor, el s-a transformat, după aproape 2 ani, în iubit, o primă discuţie cu Mahler fiind stârnită, convenabil, pe subiectul lucrărilor semnate de Zemlinsky.
În urma unei nopţi în care sănătatea îi fusese pusă la grea încercare, compozitorul devine conştient de necesitatea găsirii unei perechi, a unui suflet apropiat care să-l înţeleagă şi să-l sprijine. Un şir numeros de relaţii, mai mult sau mai puţin serioase, se dovedea de domeniul trecutului. Pe de altă parte, viaţa alături de sora sa, un fel de “concubinaj gospodăresc”, trebuia încheiată, chiar şi numai pentru a-i reda libertatea de a se căsători cu iubitul ei, Arnold Rosé. Din toate alegerile, cea îndreptată către tânăra Alma părea cea mai potrivită. Duelul privirilor cu înţeles începuse demult, încă din vacanţa petrecută de ambele familii la Hallstatt. Însă se rezumase la atât, Alma arătându-şi mereu temperamentul capricios şi gustul nărăvaş. Posibila idilă cu Mahler începe încă pe fondul relaţiei cu Zemlinsky. În după-amiaza zilei de 2 decembrie 1901, Alma nota:
Mi-a spus că mă iubeşte – ne-am sărutat. Mi-a cântat lucrările sale … buzele-mi rămân pecetluite. Dacă doar aş şti! El sau – celălalt!
În sufletul Almei se trezesc sentimente și pentru bărbatul Mahler, nu doar pentru faimosul dirijor. Însă îndrăgostirea de adevărul lucrărilor mahleriene merge mult mai dificil:
Mă aflu în faţa unei dileme teribile. Repet mereu cuvintele „dragul meu” şi le termin cu „Alex”. Aş putea oare să-l iubesc pe Mahler aşa cum o merită? Şi aşa cum pot eu cu adevărat? Îi voi înţelege vreodată arta, iar el pe a mea?[7]
Se deschide astfel un subiect etern dureros în relaţia celor doi – lupta pentru dreptul de a se manifesta prin propria muzică. În acest sens, Alma cugeta:
Am realizat de curând ceva nou: arta este rezultatul iubirii. În timp ce pentru un bărbat dragostea este o unealtă în favoarea creativităţii, pentru o femeie este cel dintâi motor. Niciodată nu am fost mai puţin productivă ca atunci când eram îndrăgostită[8].
Treptat, Gustav îl trece în adormire pe Alex, dacă putem glumi astfel, ocupând fiecare părticică sensibilă a sufletului Almei: „Luni pleacă la Berlin – nota ea în 7 decembrie. Nu ştiu ce altceva ar trebui să mai scriu, dar sentimentele mele sunt pentru el & împotriva lui Alex.”[9] Oare Mahler câştiga cu adevărat, sau această luptă prin învăluire ţinea doar de autosugestie? Nu de puţine ori femeile au capacitatea – am putea-o numi rapacitatea – de a se autointeresa în direcţia pe care o intuiesc mai profitabilă. Alma îl respecta enorm pe Mahler, aşa cum nu se sfiise să o afirme în trecut. Acum însă dirijorului i se crease şi un trup, cu mâini, picioare şi suflet, plăcut îndreptate către ea. Numai ea.
În 8 decembrie, Gustav, încă plecat, îi scrie ilustrate. Cu un stil uşor pedant şi pedagogic, îi oferă o lecţie, pendulând între frânturi de iubire adolescentină şi caracterul grav al unui matur:
Draga mea, învaţă să răspunzi! Nu este deloc uşor, pentru că trebuie să te autocântăreşti, trebuie să te cunoşti. Iar să întrebi este şi mai complicat. Poate fi învăţat numai în lumina unei relaţii complete şi intime cu partenerul. Draga mea dragă, învaţă să întrebi![10]
Tonul scrisorii, început cu apelativul Almaschi, devine şi mai dramatic, aproape de o notă patetică, îndrăgostitul îndrăznind el să dea exemplul curajos al celui ce nu se fereşte să pună întrebările, indiferent de duritatea sau zădărnicia răspunsurilor:
Pot simţi că ultimele zile te-au deschis, te-au descoperit. – Iar după întoarcerea mea, ce va fi? – Atunci ar trebui să întreb: Mă iubeşti? Mai mult ca ieri? Mă cunoşteai atunci? Dar acum, mă recunoşti? Iar acum, dragostea mea, camaradul meu, adio![11]
În aceeaşi zi apare următoarearelatare în jurnalul tinerei:
Apoi am trecut pe lângă el pe stradă. Mergea cu sora sa şi Lechner [Natalie Bauer-Lechner, fostă iubită a lui Mahler, îndrăgostită de acesta fără speranţă, nu ezitase să-l ceară pe compozitor în căsătorie, înfruntând însă un refuz categoric – n.m. I.B.] şi nu m-a văzut. Gustav al meu cel mai drag – gândeşte-te, doar gândeşte-te la mine![12]
Şi Gustav s-a gândit. Din nou la Berlin, doar opt zile mai târziu, îi scria cu foc:
Ieri, pe nepregătite, am fost răpus de o răceală şi un rău general, aşa cum nu am mai avut de nu-mi amintesc când. Doamne, ce sperietură! Dacă se întâmpla duminică – sau dacă se repetă? – Atunci nu aş fi fost capabil să fi venit la tine – caz în care ar fi trebuit să suport cea mai severă privaţiune asupra mea (vezi tu, Almschi, acesta este tonul meu „frivol”). Sigur că aş fi venit, chiar dacă mă aflam în pragul morţii. Nu te-aş fi putut săruta, dar, aşa cum îţi imaginezi, doar văzându-te, auzindu-ţi vocea, ţinându-te de mână ar fi fost îndeajuns pentru a mă vindeca. Dacă ar fi să mor, am senzaţia că tu m-ai putea readuce la viaţă.[13]
Îl recunoaştem aici pe adevăratul Mahler, cel conţinut între coperţile partiturilor sale, astăzi celebre. Privindu-l din perspectiva acelor timpuri, vedem o celebritate a podiumului artistic care, între nenumăratele angajamente, încerca să-şi lanseze lucrările componistice la care muncise fără încetare, în fiecare moment de libertate. Ecourile se dovedeau însă lipsite de importanţă, cele mai bune limitându-se la amabilitatea indulgentă a unor admiratori care îl apreciau în primul rând pe şeful de orchestră. Mahler nu înceta să se considere un compozitor care se întreţine din dirijat şi nu un dirijor care scrie şi muzică. Cel puţin aşa ar fi dorit să fie înţeles. Nici chiar relaţia de iubire cu Alma nu avea să-i dea pentru început această satisfacţie, căci, în ordinea noului cuplu, el nu va fi nicidecum dispus să cedeze locul creatorului:
Dacă se va pune vreodată problema să mă căsătoresc cu el – scria Alma – trebuie să fac totul acum pentru a-mi afirma drepturile … în special în problemele artistice. Nu dă doi bani pe arta mea – dar o slăveşte pe a sa. Iar eu nu dau doi bani pe arta lui şi o preţuiesc pe a mea. – Aşa stau lucrurile![14]
În momentul în care Alma îi împărtăşeşte lui Mahler aceste frământări, muzicianul, vizibil rănit, îi răspunde cu celebra-i duritate şi aroganţă temperamentală:
În scrisoarea ta îmi vorbeşti despre „muzica ta” şi „muzica mea”. Iartă-mă, dar nu pot rămâne tăcut! În acest moment, Alma mea, trebuie să vedem lucrurile drept, şi mă refer chiar acum, înainte de a ne întâlni din nou! (…) Trebuie să-mi apăr muzica, pe care în fapt tu nu o cunoşti şi nici nu o înţelegi. (…) De azi înainte, ai putea să-mi priveşti muzica mea ca şi cum ţi-ar aparţine? (…) Înainte să ne gândim să ne legăm pe viaţă, trebuie să cădem de acord asupra acestei probleme. Ce vrei să spui când scrii că „nu am mai lucrat – de atunci!” sau „Acum trebuie să mă întorc la munca mea” etc. etc.? Ce fel de muncă este asta? Compoziţie? Compui pentru plăcerea ta sau pentru beneficiul omenirii? (…) Un soţ şi o soţie amândoi compozitori: cum îţi imaginezi asta? Aşa o relaţie ciudată între rivali; ai cea mai vagă idee cât de ridicol ar părea, îţi poţi imagina pierderea respectului de sine pe care ar genera-o în timp? Dacă într-un moment în care ar trebui să te ocupi de datoriile gospodăriei sau să-mi aduci ceva ce am urgentă nevoie … dacă într-un asemenea moment ai fi „lovită” de inspiraţie, atunci ce? … Un lucru este cert: dacă vrem să fim fericiţi, tu va trebui să fii aşa cum îmi trebuie mie – ca o soţie şi nu asemeni unui coleg.
În finalul acestei lungi scrisori datând din 19 decembrie, compozitorul alege să încheie în trombă:
Trebuie să plec acum, pentru că am treabă (vezi tu – eu chiar trebuie să merg, pentru că o întreagă echipă de 300 de oameni mă aşteaptă).[15]
Notele de jurnal consemnează reacţia Almei:
…acasă – această scrisoare. Inima mea a încetat să mai bată… să renunţ la muzică – să abandonez ceea ce până acum a fost viaţa mea. Prima mea reacţie a fost să renunţ la el. A trebuit să plâng – dar atunci am realizat că îl iubesc. Pe jumătate înnebunită de durere, m-am împodobit şi am mers la Siegfried în lacrimi![16]
Un alt comentariu pe aceeaşi temă, de această dată la rece, pare şi mai trist:
Gustav Mahler mi-a scris, cerându-mi să-mi abandonez muzica în viitor şi să trăiesc numai pentru a sa. Ascetismul auto-impus este adevărat şi curat; dar acest ascetism forţat asupra mea, ca atunci când m-am căsătorit cu Gustav Mahler, m-a provocat peste putinţa de a îndura.[17]
Deși nu era lipsită de talent, Alma nu a ajuns să-şi concretizeze idealurile artistice, continuând să-l acuze pe Mahler pentru această nereuşită. Se spune că marii artişti sunt oameni greu de suportat. Poate că Gustav Mahler era unul dintre aceștia. Deși, la timpul său, muzica sa a stârnit mereu reacții contradictorii, fiind considerată fie fără fond și prea accesibilă, fie mult prea complexă, plictisitoare și prea lungă, sau pur și simplu genială, Mahler nu a încetat să creadă cu adevărat în ceea ce construia, să lupte între detestabil şi susceptibilul noutăţii. El nu şi-a ocupat în viaţă locul binemeritat, însă a continuat totuşi să afirme cu tărie: „Timpul meu va veni…”. Dacă avea nevoie de Alma? Sigur. Era muza perfectă pentru a fi sacrificată – inteligentă, cultă, nebunatică, talentată şi frumoasă pentru gusturile de atunci. Gustav a ţesut o pânză groasă în jurul ei. Iar spre final, când a intuit că ar fi posibil să o piardă (Alma era totuşi la rândul ei un animal de pradă, neobişnuit să fie ţinut prea îndelung în cuşcă), a devenit chiar obsedat în ceea ce o priveşte, mai obsedat ca oricând, continuând să-i scrie scrisori și să-i dedice poezii de genul: „Dragostea mea stă lângă mine – mă umple de mândrie/ Să călătoresc în oraş cu soţia mea alături!”[18]. La o decadă după primele evenimente, aflat într-o gravă stare de tristeţe, amplificată de sănătatea şubrezită, reproşurile Almei şi teama de a rămâne fără ea, Mahler revine la fervoarea tonului adresării specific mesajelor începutului de relaţie. Îi este dor, se gândeşte numai la ea, ca la un „centru al universului” de care a avut mereu nevoie pentru a se simţi el însuşi. După un nou episod de febră, asemeni celui de la începutul relaţiei, Mahler se destăinuie:
Freud are dreptate: această acută dependenţă faţă de tine a fost mereu în mine, latentă, tu ai fost mereu lumina şi centrul universului meu. (…) Dar aşa cum dragostea întotdeauna generează dragoste, fidelitatea câştigă mereu prin fidelitate, şi atâta timp cât Eros rămâne stăpânul oamenilor şi al zeilor, şi eu voi reuşi să câştig înapoi ceea ce cândva a fost al meu, (…) inima ce odată bătea pentru mine şi care nu poate fi unită cu adevărat decât cu mine în călătoria sa către Dumnezeu şi serenitate.[19]
Asemeni „Vieţii la patru mâini” trăite de cuplul Clara şi Robert Schumann, ne putem apropia, prin prisma scrisorilor lui Gustav Mahler şi a jurnalului Almei, de realitatea vieţii în doi, păşind în intimitatea gesturilor particulare. Lectura unor astfel de documente afective conferă acestor figuri celebre consistenţa sentimentelor vii, încărcându-ne cu speranţa, iluzorie de altfel, că astfel de evenimente deosebite se pot întâmpla fiecăruia dintre noi. În mod miraculos, aleşii au ocazia de a se împlini într-un domeniu – prin talent, iubire sau calităţi fizice ieşite din comun. Iar în momentul în care, chiar dacă pentru puţină vreme, împlinirile coincid, se poate naşte perfecţiunea, păatrată aievea și pentru doar o clipă.
[1] Gustav Mahler, Letters to his Wife, Faber and Faber, 2004, p. 1.
[2] idem, p. 12.
[3] idem, p. 10.
[4] Mahler, p. 26
[5] Mahler, p. 27
[6] Mahler, p. 20
[7] Mahler, p. 46.
[8] Mahler, p. 36.
[9] Mahler, p. 51.
[10] Mahler, p. 52.
[11] Mahler, p. 52.
[12] Mahler, p. 53.
[13] Mahler, p. 51
[14] Mahler, p. 77.
[15] Mahler, pp. 82-83.
[16] Mahler, p. 84.
[17] Mahler, p. 84.
[18] Mahler, p. 382.
[19] Mahler, p. 387.
INDICAȚII DE CITARE
Irina Boga, „Gustav şi Alma sau despre muzică şi iubire” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 