Ionuț Horeanu
Însemnări despre semnificațiile trăirii în estimp[1]
Pentru a scrie despre Romulus Brâncoveanu, încadrat de Grupul editorial Rocart în colecția Poeții de azi, este necesar a fi făcută și mențiunea că este profesor de filosofie și eseist cu logică excelentă și în context de diatribă. Pe lângă volumele de versuri, publicate înainte de 1989 și ulterior, Romulus Brâncoveanu s-a remarcat în viața universitară prin publicații în domeniile gnoseologic, epistemologic și al metodologiei comunicării.
Expunerea publică, prin funcțiile deținute la nivel academic, nu l-a „inhibat” pe profesorul Brâncoveanu să arate cele mai bune forme ale trăirii prin poezie, arătând, mai degrabă, că versul apare ca un descântec pentru tot ceea ce a raționalizat, la nivelul discursului universitar.
Lucrarea Estimp este formată din 4 poeme: Trecutul, Prezentul, Viitorul și Estimp. Primele trei poeme sunt „dozate” într-un mod asemănător, din punct de vedere al conținuturilor, iar ultimul este mai întins ca volum și ca forță a ideilor, unde, de altfel, putem găsi și o serie de reveniri ale unor idei deja exprimate în poemele anterioare. Deși vorbim de o lucrare de întindere relativ redusă, din punct de vedere al numărului de pagini, aceasta nu poate fi citită ca o lectură de recital, ci ca o lucrare care nu te invită, ci te supune la meditație, datorită metaforelor utilizate, figurilor stilistice, procedeelor poetice și îndeosebi temelor transpuse în versuri.
Romulus Brâncoveanu, fac această remarcă de la început, nu este deloc un poet ușor de citit, nu dă sens versului pentru poezie, ci creează poezie plecând de la o serie de concepte, dileme filosofice, trăiri personale cu mize înalte sau restituiri de stări. Poezia lui Romulus Brâncoveanu este una care te lasă să o citești până la capăt, deși ești cu creionul în mână pentru însemnări. Dar nu poți trece mai departe fără a te asigura că ai citit ceea ce poetul a vrut să surprindă.
Astfel este și poezia Am înțeles și eu, după atâta vreme, unde am înțeles că deslușirea simbolistică este dublată de dorința de a citi, de a urma fiecare vers: „Cumva, așa eu trăiesc. (…) Copac ce crește pe firul de praf,/ E un copac orfan, în păduri și în locuri cât de cât îngrijite,/ N-ai cum să-l vezi./ A crescut cu cheia la gât printre blocuri, (…) I-am gustat frunza. E un amar scârbos, un melc de iod și mentă,/ Ce se târăște întors pe cerul gurii,/ O clisă ce își umflă buza ca mușcătura unei curve” (p. 7-8).
Formarea filosofică poate fi sesizată și la nivel de ironie, în metaforele cu rol de ridiculizare disimulată și cu simț profund filosofic. Chiar și așa, autorul își duce ideea cu măiestrie până la capăt, fie și-n ironie „Un răspuns la întrebările tale ar putea fi acela/ Că derridaienii nu sunt chiar plini de bube. (…) Așa cum ne spun precupețele și marii intelectuali,/ Care se udă singuri de dimineață cu stropitoarea la rădăcină,/ Să sparie gândul/ Și-l nedumerește pe autorul tău preferat, Darrida” (p. 9-10).
Umorul fin este prezent și în atingerea unui cotidian politic bine cunoscut. În acest context putem observa că ajungem la miezul poetic și la grija de răspundere. „Plină de brojbe și ceapă proaspătă de aprilie,/ Ion Iliescu, ca și Radu Câmpeanu, Patriciu și ceilalți,/ Își făceau piața proletară, zilnic,/ Chiar aici lângă blocul meu vopsit de Vanghelie” (…) Eram speriat, nu atât de Iliescu, cât de cei care/ Veneau cu sacoșele în urma lui,/Dând din cap aprobator și rostind ca pentru ei:/ Când Iliescu apare, Soarele răsare” (p. 10-11).
În poemul Trecutul găsim și simbolistica și metafora casei care capătă valențe diferite. Casa primește un nou sens al cunoașterii, lipsit de orice clișeu deja consacrat. „Mă chemi din casă, casa noastră îmi stă în urmă,/ Ca o nevastă, cu un pas în urmă, pășește/ Și mă lasă”. Acest sens al casei poate fi încercat să fie înțeles cu metafora despre trecut, încât să fie corect identificată valența dată de poet: „Trecutul e ca înmulțirea cu 1” (p. 12-13).
Prin nuanța pe care o dă unor teme și valențele pe care le capătă acestea în viziunea autorului, putem crede că dezvăluim și o anumită dimensiune umană a autorului, care transcede rigiditatea analiticul, a discursului universitar, apărând un autor cu aura umanității și lanțurile păcatelor.
Cum casa poartă în versurile lui Romulus Brâncoveanu o conotație diferită de ceea ce am putea găsi la poeții clasici, moartea este privită în același registru, adică o dimensiune înaltă a umanității: „Așa să-și fi trecut moartea ca un chiștoc, ca ultimul chiștoc,/ De la unul la altul!/ Aș fi vrut să-i fi tras după mine, să-i fi scos din tranșee, (…) Să le fi dat apa vieții fiecăruia și fiecăruia/ Să le fi pus la buze paharul ispitei!/ Tot eu să-i fi dus, apoi, după război, pe ei toți, la curve,/ În cabarete luxoase” (p. 15).
Autorul caută condiția de umanitate în binele celorlalți sau binele pentru ceilalți, indiferent de orice ipostază ar fi fost să fie, profesor de istorie, caporal în regimentul de gardă, profetul anemic etc: „Cât aș fi vrut să mor odată cu ei. (…) Să-i privesc de după ochelari cu rame grele/ Și să le spun,/ Hai, băieți, doar acum putem muri cu folos!” (p. 16).
Eseistul folosește logica ideilor pentru a menține cursivitatea versificației și rămânerea în tematică sau ideile pe care vrea să le surprindă. De la metafora absintului ajunge la revolta de a fi: „Ca înghețata de absint din cupa mea/ Ești tu. (…) Iar când te răsucești și-mi treci deasupra/ Ca flacăra de spirt ce nu găsește aer,/ Mă văd cum n-am mai fost ” (p. 17). Aceeași metafora absintului în raport cu femeile este folosită și în poemul Prezentul: „Ronțăie bomboane de absint și te cheamă seara în genunchi/ Să-i spui ce are de făcut.” (p. 28).
În aceeași logică, pentru a rămâne într-o relevanță a ideilor, autorul închide prima parte a lucrării, adică primul poem Trecutul cu poezia Sunt numai eu, prima mea parte. Într-adevăr, am identificat la autor, și în alte locuri, că trecutul este o parte a vieții care nu îi aduce liniștea viitorului, ci doar o împăcare sau tihnă pentru prezent.
Prezentul-, așa cum este și numele celui de al doilea poem-, are un loc aparte, dat de faptul că urmărește să evidențieze felul în care își găsește calea de a lega trecutul de viitor: „Prezentul e nădejdea zilei de mâine” (p. 25).
Și în această parte a lucrării reiese capacitatea de a filosofa în poeme. Iar pentru acest merit consider că autorul merită și mai mult cunoscut și integrat și pe scena poeților. Dovedește că mânuieşte metaforele ca un poet cu adevărat trăitor de lirism: „Vameșii zilei de azi luându-și tainul./ Acolo, în Bizanțul ceresc,/ Tagmata, strategos și hekatonarches (s. n. a.) cerșesc prin tramvaie” (p. 26). Formarea filosofică a poetului reiese din trimiterile la conceptele filosofice, însă capacitatea poetică reiese chiar din faptul că integrează concepte filosofice sterile în poezii roditoare de trăiri: „Apoi o trimiți la Atena,/ Atunci când și ciorile din arborii ei seculari/ Se chinuie cu problema terțului exclus” (p. 28).
Succesiunea poemelor te poate face să cauți și liniaritatea poemului, dar poți găsi și o liniaritate a răspunsurilor sau o complementaritate pentru temele cu miză filosofică puse în versuri de către autor.
Viitorul este anunțat de „trecutul meu” care poate ajunge prezentul tău. „Toată apa Terrei o văd ca pe o gigantică piele de capră,/ Ca pe un pergament greu, nefrământat de vânturi/ Pe care scrie ceva. Apoi văd cum i se jupoaie pielea de deasupra/ Și cum dedesubt pielița prezentului se usucă/ Peste tot ce fi-va vreodată de scris. (…) Trecutul meu e prezentul tău” (p. 31).
Penultimul poem, Viitorul începe cu un calup de versuri despre „vara trecută”, pentru că „Viitorul e prezentul ce nu se întâmplă” și pentru că viitorul începe unde s-a terminat prezentul sau metaforic spus „Viitorul se termină la micul-dejun” (p. 36-37). Viitorul mai înseamnă pentru autor ieșirea din prezent: „Viitorul e o țară în care voi emigra” (p. 38). Viitorul, așa cum o arată concluziile ca de sonet, nu mai este al celor prezenți: „Viitorul e trecutul din care vom lipsi cu toții” (p. 42).
O altă temă grea a filosofiei este cea a libertății, privită ca o formă fină pentru lucidităţile spiritului, fiind tratată tot în poemul Viitorul. Totodată, este o formă de apropiere de poezie, la fel cum și poezia îi este o cale pentru apropierea de libertatea de a fi: „Asemenea celui care nu încetează a da din mână,/ Sau a înflorit prin eviscerare, sau prin căinare, sau prin sperjur, (…) Sau a fost copleșit de obligații și responsabilități/ (Ah cât urăsc acest adaos la libertate!) (…) În sfârșit, tot ceea ce își află esența prin contemplare,/ Prin resemnare și moarte, poezia/ Putrezește în inima mea”. (p. 37-38).
Viitorul este speranță, stare de speranță și dinamică: „Când vor fi măturate/ Toate urmele lor din această lume/ De suflarea lui,/ Va rămâne doar o cutie poștală a unei neînțelese/ Companii a Indiilor de Nicăieri (…) Viitorul e plin de bicicliști” (p. 44). Poezia lui Brâncoveanu poate fi citită prin mai multe lentile critice, respectiv prin lentila propriilor instrumente și impresii sau pur și simplu ca orice lectură, care cred că e și varianta cea mai bună.
Chiar dacă este o constatare mai puțin potrivită pentru contextul acestei lucrări, o voi puncta. Romulus Brâncoveanu este printre foarte puținii poeți care scriu poezie cu vers liber și care merită să fie citită, tocmai datorită capacității de a meșteșugi bine versurile, atât din punct de vedere stilistic cât și din punct de vedere al temelor pe care le abordează cu tenacitatea unui poet pregătit să-și ia suflul libertăţii depline a gândirii dintr-o călimară care i se transformă în absint, în timp ce curge din peniță peste pergamentul rațiunii care joacă rol de foaie de indigo pentru toată formarea sa filosofică.
Poezia lui Romulus Brâncoveanu nu e deloc facilă pentru citit, dacă vrei să-i găsești sensul trăirilor ce se pot reflecta prin versuri. Aceasta pentru că, la fiecare pagină, te pune la încercare în căutarea unui sens corect prin meditație. Chiar dacă poți crede, după titlu, că sunt doar patru poeme, la fel poți crede că există un poem pentru fiecare pagină lecturată, datorită percepției dată de lirismul metaforei, dar și un singur poem, tot din aceleași considerente.
Din ultima parte a lucrării, respectiv ultimul poem Estimp, aflăm ce înseamnă experiența prezentului apropiat pentru autor. Experiența estimpului este un cumul de stări care l-au format pe autor, prin meditație pentru toate formele timpului și ceea ce a rămas ca mărturie pentru memoria unor timpuri trecute, a unui prezent aflat în proces de cunoaștere și a unui viitor de înțeles.
Metaforele surprind, și spre finalul lucrării, prin naturalețea unei vieți desfășurate în împăcare. Aceasta este starea estimpului. Pe de altă parte, cursivitatea versurilor, în particular, nu neapărat a poemelor, arată că arta lirică este bine însușită sau poezia izvorăște dintr-o stare naturală de a fi a autorului, o dimensiune existențială care apare prin intermediul poeziei. Logica versurilor este foarte bine definită: „Logica inimii ce frânge pâine/ Caldă pe capul mireselor ce se mărită de două ori pe zi/ A doua oară pe seară” (p. 57).
Lectura poemelor lui Brâncoveanu, în acest caz, te pune în fața unui volum mic de poezie, ca număr de pagini, dar de o elocință a erudiției care te face să înaintezi greu dacă vrei să meditezi și să cauți atingerea sensului corect reieșit din conotații ale expresiei lirice: „Cu hamsteri și broaște țestoase, cu acvarii, cu iguane,/ Cu un Car cu boi de Grigorescu, dar și cu Oțelari de Ciucurencu,/ Se lasă purtați de suflarea neantului cu tot ce au pe suflet” (p. 55).
În versurile lui Romulus Brâncoveanu poți regăsi teme ale metafizicii, reinterpretare într-o actualitate contextuală: „Spre toamnă, când hramuri nu mai sunt, neantul își întinde/ Covorul roșu. Complexitatea clipei./ Gândirea colectivă./ Veșnicia ce a plecat din sat./ Umwelt. (p. 56). Influențele unei erudiții în domeniul filosofiei relevă sensul unor versuri care nu acceptă doar o simplă lectură, dacă vrei să atingi elementele complexe: „Manualul. Nici măcar mai târziu,/ Cartea aceea pe care mama/ Ta ținea să nu o citești/ Ta eis heauton” (p. 57). Miza formației de filosof o găsim și în alt loc, din aceeași lucrare, fapt care face din acesta un poet meșteșugit și-n dimensiunea registrului filosofic: „Toate acestea fiind considerate de mulți adevărata știință/ Își comunicau teoriile și Sein und Zeit-ul lor” (p. 63).
De asemenea, în poemele lecturate găsim asocieri potrivite și mize poetice foarte bine alese: „Zâmbetul recunoscător. Și-au primit porția lor de cute pe frunte,/ De ochi duși în fundul capului, de unghii roase până la sânge./ De porția lor de libertate” (p. 59). Iar alegerea foarte inspirată a figurilor de stil pentru a da autenticitate versurilor, emanate din propria stare este tot o constantă: „Liliac și castani. Nori din care picură ceara. Ploi de ceară fierbinte/ Peste grădini, peste pielea subțire a petalei de crin” (p. 59).
Romulus Brâncoveanu intră și prin această lucrare în galeria poeților importanți ai literaturii contemporane și galeria gânditorilor fini cu o sensibilitate specifică unui intelectual, exprimată prin poezie. Autorul acceptă existența unui demiurg al poeziei care dă sens privirii, pentru a vedea sensibilități: „Peste ochiul ce vede întregul./ Doamne al câte unui detaliu,/ Doamne al poeziei, tu ești?” (p. 61). Poezia lui Romulus Brâncoveanu este una de tip psalm al meditației, prohod al trăirii sau acatist care răscolește trecutul, prezentul și viitorul, într-un estimp care dă relevanță trăirii și revelația unei înțelegeri a trăirii întru starea de poezie. Poezia sa este ba prohod, ba acatist al vieții trăite.
Chiar dacă nu e o expresie potrivită pentru versurile aduse în atenție, autorul arată că are „fibră de poet”. În fond, scriind despre Brâncoveanu ești supus la încercarea de a te căi de minusurile specifice pentru surprinderea stilului într-un astfel de text: „Bărbați plecați de-acasă, Și cei ce vând la mâna a doua din somnul tău” (p. 62). Pe Romulus Brâncoveanu îl poți citi și poți scrie despre el la fel ca poet, cum îl poți citi ca om, prin cuvinte critice, care duc spre un echilibru dificil de păstrat, în sensul să nu tinzi spre o formă de laudatio.
În lucrarea Estimp observăm că Brâncoveanu aduce în poezie teme tari ale filosofiei, pe care le tratează în răspunsuri iscusite, prin metafore, pornind de la inspirații filosofice (e. g. Wittgenstein): „Cum nu știu ce să spun, tac/ Căci de tine nu se poate vorbi,/ Ni se predică” (p.66) sau apelează la viziunea poetului cu inspirație înaltă asemenea asceților: „Cei ca mine stau sub ascultare,/ Cât stau și cum nu stau, cu sobele reci, din prima zi a toamnei” (p. 67).
Nu întâmplător, lucrarea se termină cu poezia Aici nu sunt zile, nici timp, pentru că indiferent de timp, autorul înțelege fiecare timp ca un estimp. Romulus Brâncoveanu poate fi citit și înțeles secvențial, dar dacă faci asta e puțin probabil să ajungi la finalul lucrării, mai ales dacă nu ai și un creion în mână pentru însemnări.
Într-un estimp este autorul și ultima lui lume redată în versuri, pentru că viitorul nu-i mai este de tihnă, așa cum avea să precizeze și în alt loc, fiind un prezent care nu s-a născut: „Aici nimeni nu cântă, nimeni nu joacă,/ Nimeni nu stă, nimeni nu pleacă,/ Sunt doar scânduri rămase dintr-o putredă arcă/ Și covoare întinse pe care nimeni nu calcă,/ Numai praful, ah!, praful, se lasă” (p. 69).
Lucrarea prezentată arată esența unei gândiri filosofice, reflectă direcția corectă pentru versificația poeților contemporani, indică potrivirea într-un curent, în care se încadrează alături de marile nume ale literaturii dinainte și după 1989 și, îndeosebi, reflectă calea spre o serie de merite în domeniul poeziei, unde formarea filosofică poate aduce o contribuție importantă pentru miza poetică.
Romulus Brâncoveanu nu este poet pentru că este filosof, ci este poet, în primul rând, datorită capacității de a transpune prin vers liber, chiar libertatea pe care nu o poate exprima în rigorile metodologiei științifice, din acest considerent, cel puțin, este mai întâi poet, apoi filosof.
[1] Romulus Brâncoveanu, Estimp. 4 poeme, Editura Rocart, s. l., 2023.
INDICAȚII DE CITARE:
Ionuț Horeanu – „Însemnări despre semnificațiile trăirii în estimp” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 