ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ion Dur

Noica și „conștiința culpei”

Cadre de pornire. Apropierea mea de biografia și scrierile lui Noica s-a făcut în trepte: de la inevitabilele exerciții de admirație, specifice începutului din anii ’80 ai veacului trecut, pînă la un patos temperat, prudent al distanței mereu întrebătoare și pusă pe cîntărirea chibzuită a silogismelor concluzive. Nu reflecția gînditorului a generat însă rezerve sau controverse în receptarea mea, ci varii episoade și interstiții din felul în care acesta a trăit viața civică sau politică a cetății și a României. Rămîn astfel subiecte neîncheiate, cu sfîrșit continuu, relația sa cu ideologia de dreapta în perioada interbelică sau  cu Puterea totalitară, în spectrul căreia Securitatea a ocupat un loc aparte.

Dacă Emil Cioran ar fi fost, după conjecturile lui Stelian Tănase, o „țintă falsă” pentru Securitatea românească, Noica a fost și a rămas un pericol public transformat numaidecât în obiectiv de urmărire amănunțită și permanentă. Legătura filosofului deopotrivă cu factorul politic din interbelic și cu Puterea totalitară după ieșirea din închisoare, structură în care includem și Securitatea, reprezintă încă un silogism a cărui concluzie are, de vreo trei decenii și ceva, multe variante. O situație labilă care ține subteran de informațiile autentice pe care ni le-au pus la dispoziție arhivele Securității și ale unor persoane care au avut legături cu filosoful, după cum examenul acestor baze de date depinde și de forța și luciditatea spiritului critic care le examinează. De prea puține ori am asistat la o evaluare sine ira et studio, restul analizelor fiind făcute mai degrabă cum ira et studio.

În ceea ce mă privește, am pus la lucru un sistem de vase comunicante între corespondența filosofului, între alții, cu Emil Cioran și Sanda Stolojan, cele scrise de cei din diaspora românească, observatori de la distanță ale celor petrecute sub regimul totalitar de la noi și mărturisitori ai unor întîlniri cu Noica în Occident, lîngă toate acestea punînd textele de plastilină tratată în cuptorul încins al mistificării întreținute de Securitate și, în cele din urmă, fără să eludăm textele lăsate să apară în paginile acelui Jurnal de idei pus pe piața culturală în 1990 de T. Kleininger, G. Liiceanu, A. Pleșu și S. Vieru.  

Cu unele imprecizii sau exagerări, radiografia – nu e vorba de un RMN – perioadei interbelice mi-a arătat o anume față a istmului moral specific lui Noica, pe de o parte, și simpatiile politice mai mult sau mai puțin congruente cu o atare ființă morală și cu convingerile sale cultural-spirituale, pe de altă parte. Foarte blurată este însă imaginea postbelică a lui Noica, începînd cu acel schimb epistolar cu Emil Cioran din anii ’50 ai secolului al XX-lea, un episod mult comentat pînă azi, și continuînd cu toată orchestrația pusă în scenă de Puterea totalitară odată cu instrumentarea procesului politic care s-a încheiat cu condamnarea la ani de pușcărie.

O culpă tăinuită. Așa îmi apare azi atitudinea omului și filosofului Noica manifestată mai cu seamă odată cu ieșirea din închisoare. În legătură cu acel schimb de texte dintre Cioran și Noica în deceniul șase, plutește însă deasupra lor dacă nu o oarecare boare de ambiguitate, atunci cel puțin un îndemn, pentru noi, de a reface un traseu al elaborării textuale. Spun asta pentru că Dora Mezdrea reproduce, între extrasele din arhiva Securității, o Notă din 12 decembrie 1977, furnizată de sursa „Cristian”, în care se vorbește de „două materiale aparținînd lui C. NOICA (nota folosește majuscule, n.m., ID)”[1], și anume: „Lettre à un ami lointain” și „Răspuns al unui prieten îndepărtat”. După opinia lui „Cristian”, textul lui Noica pare să fi fost gîndit și scris într-o primă formă în 1957, dar scrisoarea „a fost destul de mult prelucrată ulterior, iar forma sa actuală a fost destinată – faptul pare evident – tiparului”. Și se înșiră argumentele care justifică presupoziția că „răspunsul a fost revăzut și pregătit pentru tipar”.

În același an însă, pe 16 februarie 1977, cu multe luni deci înainte de Nota Securității, Noica scria în jurnal că a dat „în chip miraculos peste scrisoarea din ’57 către C., o scrisoare de care aproape că și uitasem”, text pe care-l recitește atunci și, spune el, „îmi amintesc de tot ce investisem sufletește în ea, de tot ce s-a întîmplat din cauza ei, de tot ce a urmat”. Mai mult, preciza că, în 1972, cînd l-a revăzut pe Cioran la Paris, „am uitat să-l întreb dacă mai are scrisoarea”[2].

Am însă unele nedumeriri legate de povestea în timp a acestor două texte. Dacă Noica a trimis un răspuns lui Cioran în 1957, Dora Mezdrea, prin selecția făcută, sugera că el nu a fost reperat de Securitate, o receptare upgradată de Gabriel Andreescu în cercetarea sa din 2013. Tot Noica, dacă luăm în seamă constatarea sursei „Cristian”, ar fi lucrat asupra epistolei, ceea ce înseamnă că textul pe care-l recitea în 1977 nu era același cu cel redactat cu două decenii în urmă, în 1957. Poate așa se explică gestul lui Noica, invocat de Securitate, că ar fi vrut să ia cu el cele două texte – cel francez și răspunsul lui – atunci cînd a vizitat Anglia și a mers și la Paris. În plus, și asta complică puțin scenariul, cum de-a uitat Noica să discute atunci cu Cioran, în 1972, tocmai despre acele documente pe care, la plecare, autoritățile i le-a refuzat să le ia cu el? Apoi, e surprinzător să constați, din Nota informatorului „Cristian”, observația cum că Noica, la pagina 8 din răspunsul său, „își justifică «colaborarea» cu regimul socialist. El pare aici să replice nu scrisorii lui CIORAN, ci criticilor vehemente – după spusele lui – cu care l-au întîmpinat transfugii de la Paris la ultima sa vizită acolo (acum 2-3 ani parcă).

Aceștia i-au reproșat că e inactiv, aici, în țară, că a ajuns să colaboreze cu marxisții, să scrie în reviste ideologice și culturale etc. articole aprobate de cenzorii comuniști etc. Despre aceste reproșuri, NOICA i-a vorbit de mai multe ori sursei în discuțiile purtate. Deci fragmentul acesta, cel puțin, nu e scris în 1957, ci mult mai recent”.

*

Tocmai pentru a-mi forma o convingere cît de cît întemeiată, am revenit la Jurnal de idei și am urmărit scenariul vizitei lui Noica în Anglia și Franța, începînd cu 13.V.1972. Din lipsă de spațiu, nu voi expune suita episoadelor petrecute atunci, foarte semnificative moral și ideologic. Să nu ignorăm cele spuse de Noica prietenilor săi din Occident, silogisme redate paginilor sale de jurnal, cel din urmă fiind, se pare, singurul avanpost la care nu a avut acces Securitatea. După cum se cuvine să judecăm cu prudență și cele declarate de informatori și transcrise de ofițerul de serviciu (autor, în cele din urmă, de literatură securistică aliniată ideologic). Iscoadele cu ochi albaștri au cotrobăit prin cele lăsate de Noica pe pat sau pe noptiera din cameră, dar se pare că nu au dat peste însemnările sale, altele decît textele destinate publicării, căci, în Dosarul de Securitate, este precizat faptul că în ziua de 12.06.1978 „s-a efectuat și o percheziție secretă”[3] la domiciliul din Păltiniș.

Ipoteza asupra acestui comportament al filosofului, pe care-l cred oarecum versatil, este cumva dezamăgitoare, căci răstoarnă într-un fel ceea ce am presupus/propus atunci cînd am vorbit de un istm moral al omului Noica[4], neschimbat de-a lungul vieții sale. Constat însă acum, s-ar putea să fie un gînd pe care unii îl vor dezavua, că atitudinea filosofului exprima și duplicitate, din varii motive care survin după ieșirea din închisoare. Mediul carceral, cu barbaria sa cu față umană, l-a făcut să fie prudent și i-a strecurat frica în dimensiunea organică a ființei sale.

Să fiu bine foarte bine înțeles. Nu scriu rîndurile de față cu vreun sentiment de indignare sau dispreț, cu dorința acră de a învinui, ci vreau să descifrez mai adecvat, cel puțin pentru mine, unele blancuri care se suprapun relației dintre Noica și istoria regimului totalitar. E și motivul pentru care nu închei acest interstițiu fără a repeta, tot provizoriu, „problema culpei”, una pe care e firesc să o (re)punem în fața omului și filosofului Noica, vină pe care, ne întrebăm, dacă și-a pus-o el însuși, cel puțin în forul său interior.

În această din urmă repliere asupra sieși, un autor precum Karl Jaspers putea vedea temeiul „conștiinței de sine și al conștiinței asupra ființei (das Seinsbewusstsein)”[5]. O culpă morală pe care ar fi putut-o internaliza, în egală măsură, filosoful și creștinul Noica, căci „orice faptă rămîne subordonată și judecății morale”, iar noi se cuvine să scoatem culpa la suprafață și să o dezlegăm, cum ar spune tot autorul german, ca români între români și ca oameni între oameni, însă sine ira et studio. Acest din urmă aspect, forțînd cumva interpretarea, ar ține de „culpa metafizică”, în care se poate exprima un fel de solidaritate a noastră cu nedreptatea pe care cineva o face Celuilalt, o culpă de care, dacă ne-am elibera, am deveni dintr-o dată nu altceva decît îngeri, cum sugerează tot Jaspers.               

  Culpa de mai sus atent ocultată, ca și urmele de compromis strategic pe care posteritatea i le reproșează lui Noica – și anume, faptul că nu l-a înfruntat direct pe Ceaușescu (așa cum a făcut-o, de pildă, Paul Goma, a cărui acțiune de protest Noica, spunea un informator, a dezaprobat-o pe cînd a fost în vizită în Germania, mai 1978[6]), ci s-a ocupat de traducerea nu doar a lui Platon, sau că multe din scrierile sale păreau să cauționeze naționalismul promovat de comunism –, ei bine, toate acestea constituie un tribut calculat pe care Noica pare să-l fi plătit cu gîndul exclusiv la marele cîștigător al acestui joc perfid de-a v-ați ascunselea: cultura română.

Nu eludez totodată faptul că declarațiile lui Noica, imediat după ieșirea din detenție, exprimau – după cele consemnate, uneori cu o hărnicie entuziastă, de informatorii cu care stătea de vorbă – o oarecare mulțumire („omagiu”, zice căpitanul Mircea Prunescu) față de Puterea zilei, care ar fi procedat față de el fără discriminări, cu „obiectivitate și patriotism”, un regim care l-a sprijinit să se reintegreze social și profesional, să aibă o slujbă și locuință, să i se mărească pensia (de care, în particular însă, era nemulțumit), posibilitatea de a publica mai tot ceea ce scrie.

Autentice sau trucate, agrementate cu clișee de natură ideologică, declarațiile pe care le-ar fi făcut Noica, parafrazate sau citate de informatorii și ofițerii de securitate (dintre cei din armata de informatori și „surse”, au fost identificați: „Cristian” – Octavian Chețan, redactorul-șef al Revistei de filosofie, „Militaru Eugen” – Mihai Grădinaru, directorul Editurii Junimea din Iași, „Nicoară” – Octavian Nistor), toate dovedesc abilitate duplicitară din partea filosofului, un fel de-a juca la două capete pentru a-și conserva și proteja persoana și pentru a putea să-și asume un rol cultural major.

*

Tot după acea vizită în Occident (mai 1978), raportul întocmit de căpitanul Mircea Prunescu, după ce a discutat cu Noica la Păltiniș în ziua de 12 iunie 1978 (se pare că a avut la el ascuns un aparat de înregistrat), reține, între ghilimele, reproșul pe care acesta l-ar fi adresat lui Leonid Mămăligă de la Paris, cum că acesta „preferă să irosească bani pe diverse publicații, în loc să traducă și să publice cărți bune, care au apărut în ultimii ani în țară, dacă dorește cu adevărat să valorifice cultura românească. Or, ei preferă să publice, pentru ghetoul românesc de la Paris (e limpede că lexicul nu e al lui Noica, n.n, ID), literatură, poezie în exil, unele ostile regimului din România”. Și tot reproșuri ar fi avut Noica față de cei de „genul lui V. IERUNCA”, care (de aici încolo e citat din spusele filosofului) „de dimineață pînă seara studiază Scînteia, Era socialistă și alte publicații românești, pentru a putea găsi ceva să critice ori să bîrfească. Le-a făcut cunoscut (aici pare să fie „vocea” ofițerului, care încurcă registrele, chiar dacă textul citatului continuă) că în prezent intelectualii din România se ocupă de Goethe, de Hegel, de matematici, de fizică atomică și nu-și pierd timpul, pentru a citi printre rînduri, ce și pe cine pot critica, dacă prind pe cineva cu contradicții, ori dacă un marxist scrie astăzi altfel decît acum zece ani”[7].

Merită citit pînă la capăt acel Raport din 12 iunie 1978, unde, prin parafrază și citat, avem prezente multe dintre obiecțiile sau imprecațiile pe care le recunoaștem în textul lui Noica de mai tîrziu: „Scrisoare către un intelectual din Occident” (publicat inițial în Viața Românească, nr. 3, 1987, p. 10-12), filipică devenită apoi prefața cărții postume Modelul cultural european (tradus în limba germană de Georg Scherg în 1988, la editura Kriterion, cu titlul De Dignitate Europae, iar în limba română a apărut la Humanitas, în 1993). Ofițerul nota că Noica i-a mărturisit „că este deprimat de ceea ce a văzut în Apus; faptul că nemții au slăbit, se americanizează în cultură, admiră tot ce este străin, nu mai au personalitate și nici dorința de afirmare, se consideră blamați, neînsemnați” (erau acolo vectori ai propagandei oficiale antioccidentale, o atitudine care, puțin mai tîrziu, va fi asumată și de Noica). 

Nu doar Europa Liberă a amendat agresiv această scrisoare deschisă adresată de Noica îndeosebi intelectualilor din Occident. Privind evoluția filosofului, o asemenea atitudine reitera ceea ce am numit strabismul moral[8], specific unor episoade din tinerețea sa, o gîndire louche (termenul este al lui Pierre Bourdieu), adică piezișe, una care privește într-o parte și vede în alta. Un sens care va fi reactivat deci prin virulenta și surprinzătoarea „Scrisoare către un intelectual din Occident”, în care Noica, „fratele neluat în seamă” (?!), ponegrea intelligentsia și ideile occidentale care ar fi urîţit lumea și au degradat cultura europeană, au isterizat, de-a lungul a două generaţii, tineretul și l-au aruncat în stradă, un Occident care a prelungit – pînă la absurd, nonsens și cinism – „puţinătatea de a întîrzia” în ceea ce Noica numea «era conjuncţiei» (unde oamenii trăiesc „unul lîngă altul ca și cum ar fi unul fără altul”), facilitînd astfel existenţa unei societăţi unde „surîsul fad, politeţea și salutul amabil prin agitaţia mîinii dau singura măsură a societăţii noastre civilizate – societatea lui bye-bye”.

Și totuși, atitudinea lui Noica faţă de Germania era, prin acest text, nu de același semn cu poziţia sa faţă de Occident, cumva mai nuanțată. Oricum, el nu înţelegea prin Occident numai Germania, așa cum ar părea că sugerează mărturisirea făcută lui Liiceanu. În „Scrisoare către un intelectual din Occident”, el invocă de altfel pe Goethe cu Faust II și-l recomandă fizicienilor pentru a constata „cine se află îndărătul lucrurilor”. Pe același Goethe pe care îl interpretase atît de exigent (în jurul anului 1950) în confruntare cu ceea ce s-a petrecut în prima jumătate a secolului al XX-lea, descoperind triumful și limitele acelui triumf dincolo de „Goethe-le lăuntric”, într-o posibilă, dar neîntîmplată, întîlnire cu gîndirea speculativă (pe acest fundal se producea în fapt despărţirea lui Noica de Faust și de Goethe, creatorul care „poate fi admirabil fără conştiinţă filosofică”[9]). După cum Goethe, singur, nu este cel ce dă substanţa spiritului german, pe care, într-un alt text, Noica îl apreciază pentru iradierea lui inclusiv în spaţiul românesc, îngrijorîndu-se însă sincer faţă de ceea ce se întîmpla în Germania occidentală cu Goethe (neinclus în unele manuale alături de autorii americani, francezi și englezi), cu Hegel (viu ca spirit doar la alţii), cu Heidegger (observat timid de specialiștii germani).

O momeală devorată de Securitate. Așa pare să fie maniera în care au savurat variile „declarații” ale lui Noica (niciodată nu vom ști originalul acestor depoziții) paznicii ordinii statale și ai celor care supraviețuiau terorii comuniste. Liniștită și satisfăcută de isprăvile sale, Securitatea propunea, după șapte ani de monitorizare a ceea ce făcea Noica (1971-1978), „încheierea dosarului de urmărire informativă «NICA DAN», cu menținerea persoanei urmărite în evidența dosarului de problemă și clasarea materialelor informative existente la compartimentul de evidență”[10].

Revin, deloc nesemnificativ, la Raportul ofițerului din 12 iunie 1978, privitor la dialogul lui Noica, o discuție la care ar fi participat lt.-col. Gavrilă Gheorghe, „locțiitor al șefului direcției”, probabil, de la Securitatea din Sibiu. Acesta relatează și atitudini prin care Noica nu este exclus să le exprime doar atunci, multe dintre ele fiind îndreptate împotriva regimului: că au desființat unele institute, de logică sau de matematici, faptul că activitatea de cercetare e exclusiv orientată către producție, că se achiziționează puține cărți din străinătate. E drept că, subliniază prin citatul cosmetizat căpitanul, Noica era de acord că „nu trebuie să se renunțe la efortul economic uriaș pe care îl face țara noastră în această etapă, poporul înțelegînd cum se cuvine situația, convinși că în acest fel apărăm o independență românească, așa cum nu pot să și-o apare nici ungurii, nici polonezii, nici cehii” (recunoaștem aici „linia partidului”).

Facem acest adaos pentru a ne pune în gardă față de textele furnizate de Dosarul din arhiva Securității, unde nu putem discerne cu exactitate – în lexicul și sintaxa întrebuințate – care sînt ideile lui Noica și care aparțin sursei sau celui care redactează un raport, aspect sesizat și de Gabriel Andreescu. În plus, nu sîntem deloc siguri dacă Noica nu a recurs cumva, tot strategic și abil, la un discurs dublu: una a spus celor cu care s-a întîlnit în Occident și alta a declarat în discuția cu cei care-l chemau să raporteze. Se poate totuși stabili o anume sincronizare, relativă și ea, prin confruntarea dintre cele ce s-au scris atunci în spațiul românesc și cele notate de personajele cu care Noica s-a întîlnit aiurea, mai puțin în textele publicistice și mai mult în scrisori sau jurnale ale acestora.

*

Așadar, Noica primea din partea Securității notă maximă la purtarea sa patriotică. Diagnosticul era pus cu aplomb și fără nuanțe ezitante. După ieșirea din pușcărie și pînă în 1972, el adoptase „o poziție de expectativă, manifestînd prudență în exteriorizarea unor concepții idealiste”, reluase apoi „legăturile cu o serie de intelectuali, vîrfuri ale emigrației din Occident” (Germania Federală, Franța, Spania; e amintit, între cele nouă nume, și „EMIL CIORANU”). A conceput mai multe capitole din Amintiri din închisoare (viitorul volum postum Rugați-vă pentru Fratele Alexandru), „în care interpreta în mod denaturat ideologia marxistă, comunismul, expunînd pe larg în antiteză concepțiile și reflecțiile sale filosofice idealiste”, fragmente de Memorii pe care „a încercat să le expedieze pe diferite căi fostei sale soții, în Anglia, spre a fi publicate” (năzbîtie pentru care „santinela” nu-l pedepsește pe cel care o submina). Mai sînt încercuite „polarizarea în jurul său a unor tineri intelectuali, pe care căuta să-i influențeze în spiritul concepțiilor sale, îndemnîndu-i «să contribuie la îmbogățirea culturii și filosofiei românești, dar nu prin susținerea mișcării de idei din zilele noastre» (?)”, dar și nemulțumirile lui Noica „determinate de faptul că multe din lucrările sale nu îi erau publicate” (va fi negociat însă cumva și acest neajuns, devreme ce, mai tîrziu, îi scria Sandei Stolojan că are voie să scrie și să publice aproape orice vrea).

Odată cu 1974, „în atitudinea lui NOICA s-au înregistrat schimbări pozitive”, favorizate de facilități precum tipărirea unor cărți, admiterea ca membru titular în Uniunea Scriitorilor, „ceea ce a avut drept urmare o creștere substanțială a pensiei”. Punctajul de bună sau foarte bună purtare crește totodată prin citarea calificativelor cu care Noica caracteriza „anumite acțiuni ostile cu caracter protestatar” inițiate, în 1977, de personalități precum Paul Goma, D. Țepeneag, I. Negoițescu și alții: „asemenea atitudini nu se sprijină pe o bază reală în actuala societate românească, ele nefiind decît un ecou al modei, al atitudinii protestatare din alte țări”; mai mult, filosoful „nu și-ar părăsi țara, deoarece simte că nu poate trăi și lucra eficient decît aici, acasă” (într-o discuție pe care am avut-o la Păltiniș cu filosoful, la începutul anilor ’80, îmi mărturisea că a refuzat invitația piloților americani din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe lîngă care era ca traducător, să plece odată cu ei).

Chiar și în întîlnirile avute cu publiciști sau cercetători din sfera filosofiei (E. Papu, Paul Anghel, M. Sorescu, M. Șora și alții), Noica a manifestat o „atitudine realistă”, ca și demersurile făcute de el pentru invitarea lui Mircea Eliade în țară sau comportarea sa „corespunzătoare” pe timpul vizitelor în Occident, unde a fost supravegheat de U.M. 0920 (prin urmare, Securitatea dispunea de informații referitoare la dialogurile cu varii persoane pe timpul șederii sale în Anglia, Germania, Franța, Spania, inclusiv știa de refuzul filosofului de a rămîne în străinătate). Mai mult, a lăsat o impresie impecabilă, de patriot pur sînge, căci, cum au mărturisit „cetățeni vest-germani de origine română” care au participat la o conferință ținută de Noica (în sală, în Germania, era, între alții, și Nöel Bernard, directorul postului de radio Europa Liberă), acesta „a fost la o înălțime intelectuală, spirituală, morală și națională neînchipuită. Cred că toți cei din sală au simțit cum le crapă obrazul de rușine că și-au părăsit țara” („literatură” lacrimogenă, nu alta!). Mai mult, Noica ar fi fost „de o violență, de o agresivitate unică, neașteptată, în discuțiile de după conferință”.

O atare poziție, „realistă”, ar fi stîrnit însă indignare în rîndul elitei românești din exil, Eugen Ionescu, bunăoară, reproșîndu-i că, „în loc să-și mențină ura împotriva regimului de pe urma căruia a suferit, acesta își manifestă recunoștința, «ca o femelă îmblînzită»” (nu e însă citată sursa sau prilejul cu care dramaturgul ar fi spus asta).

Concluzia Securității (provizorie, de etapă, căci Noica va fi urmărit și după 1978), bazată pe materialele și datele de care dispunea, era că, deși „evită să accepte concepțiile marxiste, materialist-dialectice”, Noica „nu desfășoară activitate ostilă împotriva orînduirii din țara noastră. Aprobă realitățile existente, care au avut o influență însemnată asupra comportării lui, și contribuie, prin scrierile sale, la afirmarea culturii românești, atît în țară, cît și în străinătate” (mai lipseau din această compunere de partid, ca să glumesc cumva serios, lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” sau precizarea: „Aplauze prelungite”).

Este cît se poate de limpede că Securitatea a devorat „momeala” aruncată de Noica, întocmai ca un pește răpitor, și era măgulită de calificativele pe care i le acorda filosoful. Astfel, la finalul întîlnirii din 12 iunie 1978, căpitanul Prunescu notează că Noica „a afirmat că este convins de faptul că securitatea nu este numai un organ represiv, este conștient de rolul și importanța activității pe care o desfășoară și, ca atare, oameni ca el nu au nici o reticență în a purta o discuție cu reprezentanții săi. El, personal, așa cum a mai subliniat, nu dispune întotdeauna de timpul necesar, fiind presat de vîrstă și, respectiv de scrierile sale, dar oricînd va fi solicitat pentru o lămurire ori informație din domeniul culturii, va sta cu plăcere la dispoziția oricărei persoane ori instituții interesate”[11].

*

Dincolo de cosmetizarea grosolană a dialogurilor dintre oamenii Securității și Noica, rămîne să drămuim discernămîntul asupra imaginarului furnizat de documentele din „dosarul de urmărire operativă” al lui Noica, dar și din „dosarul de problemă” care a rămas deschis pînă la moartea filosofului. Cum tot indubitabil este faptul că, din învins – sau un fel de supus – al regimului politic totalitar (mai puțin al ordinii culturale, pe care, dimpotrivă, voia să o reseteze prin varianta unei „culturi de performanță”, un „manifest” publicat prin 1981 în revista Ramuri și care submina în fapt proiectele culturale oficiale), Noica trece, peste timp, un învingător la curtea spiritului românesc, unde a devenit din „slujitor”, cu o aură semantică biblică, „stăpîn”, altfel spus: un patriarh al filosofiei românești (nu din România) din ecluza totalitară a acesteia.

Că Noica ar fi fost „tolerat” de regimul totalitar, dar „niciodată beneficiar” (mă îndoiesc profund de o atare conjectură a lui Liiceanu, căci legătura, nu doar subliminală, dintre Noica și Putere nu scapă de morala dreptului roman: ”îți dau ca să-mi dai” – „do ut des”), asta este o poveste cu un sfîrșit continuu, fără ca soluția să fie cea sugerată cîndva, cumva lăturalnic, de Andrei Pleșu: „Dacă un chirurg operează sub comunişti şi în felul acesta el «cauţionează» comunismul şi se cheamă că face concesii, atunci şi Noica a făcut concesii. Pentru că a înţeles să opereze sub condiţiile date şi să facă posibilă cultura, dialogul, publicarea de cărţi, într-un moment în care lucrurile acestea erau prohibitive. A vedea colaboraţionismul în această insistenţă a lui de a fi prezent şi de a-i face şi pe alţii posibili, ca prezenţi, în această lume, nu este corect decît din partea unor oameni de rea credinţă şi care n-au trăit cu adevărat pe lumea aceasta”^[12].

Cum lucid observa Gabriel Andreescu, o parte dintre susținătorii apologetici ai lui Noica, mai cu seamă Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, deformau pînă la falsificare imaginea lui Noica. Ei au redus atitudinile filosofului fie la „o variantă de comportament social transistoric”, fie au indus în varii conjecturi „contorsionări interpretative”[13]. 

Orice om cu judecată sănătoasă va fi de acord că, pentru Noica, politica, societatea, spațiul public și civic, familia (și lista nu e încheiată) păleau de tot în fața interesului său fundamental: să creeze, cu orice preț, filosofie, cultură de performanță. Rămîne însă o întrebare mereu deschisă dacă o atare dăruire împlinită îl exonerează de orice urmă de culpă, asumată sau nu.

Documentele de „plastilină” ale Securițății. Dacă autorul Devenirii întru ființă nu a reușit decît parțial ca „antrenor cultural” la o școală de filosofie pe care o visa la Păltiniș (singura alcătuire de acest tip rămîne totuși cea a lui Nae Ionescu, unde Noica însuși a fost elev), el reprezintă însă, indiscutabil, un performer, ca să folosesc un barbarism de azi, un spirit care, după Blaga, a întreținut creația noastră metafizică originală. O performanță plătită însă cu un preț deloc mic și cu un compromis nu știm cît de admisibil moral.

Cum ne-am fi așteptat, Arhiva Securității oferă nu doar probele zeloase ale unor cerberi ai democrației și umanismului socialist, dar întinde galant (o galanterie căznită și calpă) în fața cercetătorului covorul nisipurilor mișcătoare al unei manipulări grosiere. Universitarul Gabriel Andreescu a fost direct interesat de ițele unui atare mecanism de falsificare a istoriei, un scenariu regizat cu abilitate de cei ce au cosmetizat, mistificat și, finalmente, ridicat bariere în fața celor care, ca în alte state ieșite din comunism, au vrut să aibă acces nelimitat și neintermediat la Arhiva CNSAS.

Ceea ce găsește cercetătorul într-o atare arhivă îl pune la una dintre cele mai dificile încercări da a stabili care este adevărul adevărat. Unele documente păstrează vizibil – pentru cine știe nu doar să privească, ci și să vadă – urmele decisive ale „coautorilor”, un loc aparte ocupînd acele texte care păstrează semnele pregnante, inconfundabile ale „victimei”, cum este, bunăoară, cazul notelor lui Constantin Noica, pe care e necesar să le citezi amplu, „căci referirea doar la conținutul lor ar fi făcut să se piardă semnificația lor subiectivă” (16), observa Gabriel Andreescu.

După cum constatăm din prea puținul pe care-l avem la dispoziție, Noica nu ne oferă nici măcar unele firimituri din frămîntata sa relație cu Puterea zilei, chiar dacă – așa cum o dezvăluie Arhiva CNSAS – el întreținea un dialog permanent cu aceasta. O putere care – în pofida unor propuneri culturale avansate de filosof, oportune și avantajoase chiar și pentru regim – îl reduce la tăcere și-l aruncă în temniță, după care încearcă să fie, cu viclenie calculată, generoasă față de viața și activitatea fostului deținut politic, pe ființa căruia instalează, virtual, o cameră de luat vederi din scenariul său zilnic.

*

Ca o concluzie și sigură, și provizorie este că jocul dintre Putere/ Securitate și Noica a fost și rămîne o piesă de teatru cu o didascalie cu totul stranie și cu tot felul de indicații regizorale de-a lungul tablourilor acesteia. O piesă de teatru ca un fel de imitație a celei scrise de Eugen Ionescu: Scaunele, unde joacă două personaje, dintre care unul este personaj colectiv.

Pentru rolul duplicitar, ascuns în tăcere, docil și compromițător pe care Noica și-l asuma cu o evazivă conștiință a culpei, mi se pare semnificativ ce scria Monica Lovinescu după discuțiile avute cu filosoful la prima lui vizită în Occident:

„A urmat o argumentare pe care am auzit-o apoi la fiecare venire a lui și pe care, rezumînd-o într-o frază-două, o voi schematiza inevitabil. Nu credea în altă rezistență decît prin cultură. De fapt, dăinuire și nu rezistență. Dăinuire prin cultură. Nu trebuia – insista el – să repetăm greșeala intelectualilor munteni și moldoveni sub fanarioți, care au refuzat să colaboreze cu voievozii din Fanar cînd asta ar fi fost singura cale de a face cultură”[14].

Concluzia criticului era fermă și lipsită categoric de vreun bemol: după acea primă întîlnire cu Noica, acesta „a plecat refuzat de toată lumea”. Mai mult, Monica Lovinescu adăuga că, la următoarele vizite ale filosofului, cînd „argumentele s-au agravat”, reacțiile celor de față „și-au schimbat tonalitatea; la țipetele lui am ajuns și eu să țip mai tare”. Refuzul celor din diaspora era nuanțat: „De Cușa cu violență. De noi [ML și Virgil Ierunca] cu curtoazie (dar la limită). De Mircea Eliade cu tărie. De Cioran cu rîsul lui enorm cînd dădea de ceva incredibil și exclama, trecîndu-și mîna prin păr, «C’est pas possible !»”.

Ce mărturie luminoasă ar fi fost semnele date de Noica privitoare la asumarea unei culpe, altele decît cele care le-ar putea sugera confesiunile făcute Monicăi Lovinescu cu privire la „întîlnirile securistice”[15] din viața lui de toate zilele. Bănuielile criticului de la Radio Europa Liberă erau sumbre: Noica, zice Monica Lovinescu, era posibil „să atace pe Soljenițîn și să găsească în schimb că N. Ceaușescu reprezenta un rău necesar dar trecător, că trebuie «colaborat» pentru salvarea culturii”. Trebuie spus limpede un lucru: ca gînditor de dreapta, naționalist și, de la o vreme, antioccidentalist, Noica a avut norocul unei coincidențe istorice cu unele dintre proiectele culturale ale regimului comunist.     

În legătură cu sursele, vreau să subliniez că mai toți cei care au pus pe piață documente din Arhiva Securității au făcut, inexorabil, o selecție care, în opinia lor, este partea care poate ține locul întregului. Ușor de spus, greu de crezut, căci nu sînt convins deplin că o atare grilă a lui pars pro toto a dat la iveală, că să folosim un termen noician, un holomer fundamental. Este motivul care mă face să cred că jocul cu sursele, cu această literatură diletantă, improvizată, scrisă la patru sau la mai multe mîini, dintre care două sînt ale unei marionete, atare texte ce par a avea forma unui pat procustian făcut din plastilină și tratat apoi în cuptorul încins al ideologiei totalitare, ei bine, o atare făcătură în care descoperim o silnică „stilistică a supunerii”, note și rapoarte care conservă părți negre și triste ale istoriei noastre din veacul trecut are, inevitabil, un sfîrșit continuu…

Fără a fi malițios, aș încheia excursul acesta, forțat să fie poate simplificator, reducționist doar din lipsă de spațiu, cu un îndemn calchiat după Noica însuși: Rugați-vă pentru fratele Constantin!

---

[1] v. Constantin Noica în arhiva Securității, selecția, prezentarea și îngrijirea documentelor de Dora Mezdrea, Humanitas, 2009,, p. 460–463; vom cita din această sursă fără vreo altă trimitere.

[2] Noica, Jurnal de idei, București: Humanitas, 1990, p. 227.

[3] v. Constantin Noica în arhiva Securității”, ed. cit, p. 486.

[4] Ion Dur, Noica. De la gazetărie la gîndirea speculativă, București: Ed. Pro Universitaria, 2020, passim.

[5] v. Karl Jaspers, „Conștiința culpei”, Texte filosofice, București: Ed. Politică, 1986, p. 34–80; e drept că filosoful german punea în dezbatere „culpa germană”, atît de mult discutată din 1946 încoace.

[6] cf. Constantin Noica în arhiva Securității, ed. cit., p. 479; vezi integral acel Raport: p. 477–484.

[7] Ibidem, p. 481.

[8] Vezi comentariile mele din Noica. De la gazetărie la gîndirea speculativă, ed. cit., passim.

[9] Constantin Noica, Despărțirea de Goethe, București: Ed. Univers, 1976, p. 11.

[10] Constantin Noica în arhiva Securității”, ed. cit., vezi Raportul întreg, p. 485–490; cităm de aici fără altă trimitere.

[11] Constantin Noica în arhiva Securității, ed. cit., p. 484.

[12] Andrei Pleșu, „Despre Constantin Noica”, Euphorion, nr. 6-8/1992.

[13] Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, Iași: Polirom, 2013, p. 97–98; vom trimite la sursă de aici încolo doar prin indicarea paginii în paranteză.

[14] v. însemnările Monicăi Lovinescu din La apa Vavilonului, II, Humanitas, 2001, p. 186–188.

[15] v. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, ed. cit., p. 186–188.

INDICAȚII DE CITARE:

Ion Dur „Noica și „conștiința culpei”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.