ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ion Dur

Mîhnirea – codul primar al gîndirii lui Cioran?!

1. Conform cu originalul. Cu vreo două decenii în urmă, în 2005, invocam un mod anume de a recepta opera filosofului de la Răşinari^[1]. Vorbeam de un Cioran „conform cu originalul”, o grilă pe care am încercat să o pun peste binomul „manuscris-ediţie princeps” încă de cînd am organizat primul colocviu Cioran în România postdecembristă (aprilie 1991). Mai mult, o atare convingere a primit o tușă accentuată după ce Relu Cioran îmi îngăduise, cu atîta generozitate, accesul la manuscrisele fratelui său, atîtea cîte se mai păstrau în arhiva de la Sibiu. Am transcris şi am publicat în acea vreme, mai multe texte inedite^[2], între ele şi teza de licenţă a absolventului Emil Cioran, dar am pus totodată în oglindă manuscrisul Schimbării la faţă a României – o compoziţie despre care am scris de mai multe ori^[3] – şi prima ediţie a cărţii (1936). Este, acesta din urmă, un exerciţiu prin care putem vedea ce rămîne în laboratorul autorului din textul căruia îi dă drumul în lume, după cum constatăm şi ce retuşuri şi augmentări sunt făcute aceluiaşi bun care, odată intrat pe mîinile cititorului, are destinul pe care-l are orice carte din lumea aceasta.

Comparaţii similare am făcut şi cu pagini sau fragmente mai mari din alte manuscrise, dat m-am oprit și la Amurgul gândurilor (1940), carte căreia îi păstrez o copie după manuscrisul, incomplet, pe care acelaşi prieten dezinteresat, Relu Cioran, din cale-afară de afabil, mi-a îngăduit să-l studiez.

2. „Darul mâhnirii” – schiţă fenomenologică. Matriţa gîndirii cioraniene a fost decodificată pînă acum din varii unghiuri: fie filosoful ar fi specialist în problema morţii, cum însuşi s-a caracterizat, prin urmare: un fel de slujitor la curtea lui Thanatos, care vorbea dialectul acestuia, fie ar fi scepticul de serviciu al universului, cum au conchis mulţi dintre exegeţi, un spirit cuprins de o deznădejde totală şi radicală, vecină dacă nu asemănătoare cu deşertăciunea Ecleziastului.

Scepticismul lui Cioran rămîne însă unul atipic. Nu avem de-a face cu un comportament încărcat cu gesturi şi reflexe ale defensivei sau eşecului^[4], căci Cioran nu este un învins, ci a avut mai totdeauna saturaţia ontologică a unui om revoltat, în sensul camusian al sintagmei; a fost o fiinţă situată totdeauna în contra sau în răspăr (à rebours) faţă de tot ceea ce s-a creat de la Adam încoace, cum însuși a spus-o, un reformist radical nemulţumit pînă şi de sinucidere, o problemă fundamentală a filosofiei, gîndea Albert Camus în Mitul lui Sisif, sinucidere care va trebui să fie, ea însăşi, reformată. Boala şi durerea sublimate în suferinţă, care capătă însă determinaţii metafizice, plictiseala şi melancolia generate de un prea-plin existenţial trăit pe liziera căderii din timp – sunt forme sau stări negative care fecundează, și la Cioran, reflecţia filosofică.

Laolaltă cu aceste principale hipostaze ale eului gînditor cioranian, ca un fel de stare sapienţială în care cele dinainte se topesc şi formează un tot activ, aflăm însă starea poate stăpînă peste cugetul filosofului, o stare cumva originară, fiinţială am spune: tristeţea sau, mai exact, mâhnirea, așa cum o  va redefini în cea de-a cincea carte scrisă tot în româneşte, dar finalizată în Franţa^[5].

O atare stare existențială avea să capete însă contururi îngroșate odată cu op-ul Lacrimi și sfinți, un eseu care, cum mărturisea Cioran, ar fi dezamăgit-o profund și iremediabil pe mama sa, Elvira Cioran, soția protopopului ortodox Emilian Cioran. Să nu deformăm însă adevărul, poate chiar unul metaforic, și să spunem că un sceptic precum Cioran n-a fost nicicîmd împotriva lui Dumnezeu, cum au crezut unii citind Lacrimi şi sfinţi, ci s-a adresat neîncetat, disperat şi exclusiv acestui mare Tăcut, cel mai redutabil partener de dialog care l-a fascinat deopotrivă prin tăcerea şi, paradoxal, prin absenţa sa.

În această scriere, pe care Cioran o prefera dintre toate cele scrise de el, vorbea de tristeţe ca fiind situată după plictiseală şi melancolie, dar înainte de disperare. Şi privindu-i nivelurile, cea mai neprielnică inspiraţiei ar fi tristeţea domoală, pentru ca frecvenţa vibraţiilor să inducă apoi stări de tristeţe poetică, muzicală şi, ca ultimă expresie, religioasă. Beethoven pare să fi rezistat cam mult la „tentaţiile tristeţii”, în schimb, Chopin ori Schumann au fost cuprinşi realmente de o voluptate a tristeţii.

*

Poate primul exerciţiu de gîndire făcut de Cioran asupra tristeţii a fost cel din Pe culmile disperării, unde, în paragraful intitulat oarecum didactic „Asupra tristeţii”, comparînd-o cu melancolia, filosoful observa că tristeţea are „o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă”^[6]. Dar ceea ce-l revolta se pare cel mai mult era faptul că ambele stări nu ar constitui o forţă interioară detonantă, căci nici una din ele „nu irită pe om pînă acolo încît să zguduie elementele fiinţei”^[7].

Mai mult, ca o notă semnificativă pentru tristeţe ar fi ivirea ei atît de frecventă după (adică: la sfîrşit) „marile satisfaceri şi împliniri vitale”, în categoria cărora Cioran includea îndeosebi actul sexual, beţia cruntă sau paroxismul dionisiac. Temeiul explicaţiei îl afla în pierderile – şi nu în cîştigurile – pe care le provoacă atare trăiri sau experienţe. Sunt excese care nu lasă în urmă decît „senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii”, pentru a nu mai vorbi, tot la nivelul tristeţii, despre absenţa aproape totală a unei dimensiuni estetice^[8].

Cu toate acestea, tristeţea îi apărea lui Cioran ca fiind una din feţele sau măştile pe care le poartă natura agonică a vieţii, iar crispările pe care le produce pătrund pînă în esenţa fiinţei noastre, făcîndu-ne să ne întrebăm dacă tristeţea „nu este cumva o formă de obiectivare a morţii în viaţă”^[9]. În plus, pentru că facilitează misterul şi constituie ea însăşi un mister inepuizabil, bogat şi enigmatic, tristeţea face parte, credea Cioran, din categoria „misterelor infinite, care nu încetează niciodată a se arăta, fiindcă sunt inepuizabile”^[10].

Tristeţea a ajuns astfel să reprezinte, pentru Cioran, o obsesie constitutivă în raport cu fiinţa umană. Filosoful a deconstruit neîncetat, aproape maladiv, aceeaşi şi parcă altă tristeţe, căreia îi conferă finalmente un rol fundamental în alcătuirea omului şi în modul în care acesta îşi trăieşte viaţa. Dacă paradisul a fost corupt, mai întâi, prin cunoaştere, a doua oară acest rol vulnerabil îl va avea tristeţea. Iar atunci filosoful va renaşte sub ipostaza şarpelui, spune Cioran – autoreferenţial, cu iz biblic şi sibilinic – în Cartea amăgirilor.

Şi tot în acest op în care-şi etalează voluptatea tînguirii, punîndu-şi „curajul amăgirii” la lucru, Cioran nu vorbeşte doar de „sentimentul muzical al existenţei” sau de faptul că, prin extaz muzical, revenim la „rădăcinile primare ale existenţei”^[11], ci constată că fondul nostru intim de tristeţe, independent de orice formă exterioară a unei asemenea stări, este „tristeţea de a fi, care este adevărata tristeţe metafizică”^[12].

*

Prin urmare, făcînd parte în mod necesar din fondul nostru iraţional – fără nicio şansă de a expulza-o din economia fiinţei, căci cine luptă împotriva acestui gen de tristeţe, luptă împotriva sa însăşi –, o atare tristeţe, constata Cioran, este „legată de fire, încît precede omul”^[13].

O astfel de idee nu era nouă în spaţiul filosofic românesc, de-ar fi să-l amintim doar pe Lucian Blaga, cel care sublimase tristeţea metafizică şi îi dăduse expresie poetică, dar nu numai. Nici la Cioran acest gînd nu este doar o fulgerare asimptotică. El invocă chiar un proiect de meditaţie insolită sub chipul unei antropologii tragice^[14] (singura care există), structurată pe două mari opoziţii, tot atîtea capitole ale unui asemenea discurs: relaţia dintre conştiinţă şi viaţă, de o parte, şi relaţia dintre amăgire şi esenţă, de altă parte.

Nu vom rămîne acum cu analiza în acest alcov al gîndirii cioraniene, în care ipotezele de lucru răstoarnă diametral normalitatea clasică. Esenţialismul este irevocabil compromis atîta vreme cît esenţele sunt declarate „o superstiţie a spiritului filosofic”, iar locul şi rangul lor revin amăgirilor, căci  „plenitudine de viaţă nu există decît în amăgiri, fiindcă în fond totul este amăgire”^[15]; după care urmează aserţiunea finală cu caracter apodictic: „Amăgirile sunt originare; esenţele, derivate”^[16].

Era reiterată cumva o atitudine eleată faţă de cunoaştere şi, de ce nu, faţă de comunicarea rezultatelor ei, după cum Cioran construia un demers în care paradoxul constituia principala figură a spiritului cunoscător. Cu toate acestea, rămînea o excepţie a apropierii mai vii de esenţe: „calea religioasă şi a obsedaţilor”, una unde călăuzele sunt suferinţa şi sfinţenia, cele care activează şi întreţin starea de tristeţe religioasă.

Cioran vorbeşte astfel de un drum al tristeţii, unul care se întinde de la ţesuturi pînă la cer^[17], o cale pe care alternează şi se combină organic tristeţea religioasă cu tristeţea metafizică. Dacă Lacrimi şi sfinţii este produsul poate exclusiv al celei dintîi, celelalte cărţi ale lui Cioran par scrise sub vraja, nu exclusivă, a tristeţii metafizice. Pentru ca odată cu opul Amurgul gândurilor (1940), această din urmă formă de tristeţe sau întristare să prindă pregnant chipul sau forma mâhnirii. Căci mâhnirea pare să fie noul nume pentru un cod mult mai propriu pentru substanţa din ţesutul gîndirii cioraniene, ea este un cuvînt-stăpîn, după expresia lui Edgar Morin, pe care filosoful, cum vom vedea mai jos, l-a invocat în titlul dat manuscrisului cărţii sale. Întristarea devenită mâhnire e confirmată şi de citatul din Cronici 2, 18: „Hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării”, vorbe cu care Cioran deschide eseul Amurgul gândurilor. Asemenea lui Micaia, cel ce nu era suportat de regele Israelului, Cioran este aruncat tot într-o temniţă, dar una a gîndirii tragice fecundate de tristeţea metafizică şi de mâhnire. Iar mâhnirea, cum va spune în fraza cu care încheie cartea, este „un dar, ca beţia, credinţa, existenţa şi ca tot ce e mare, dureros şi irezistibil”^[18].

3. Amurgul gândurilor – contextul receptării. Considerată, pînă la revoluţia din 1989, ca fiind ultima carte editată de Cioran în România, Amurgul gândurilor este o carte scrisă la Paris, începînd cu 1938, şi tipărită la Sibiu, în ian. 1940. Într-o Românie îmbolnăvită de leucemie politică (ca şi azi de altfel), într-un Ardeal care-şi disputa identitatea (răpirea părţii de Nord a Transilvaniei), volumul lui Cioran va avea, pe nedrept, o receptare oarecum precară. Dar nici după o jumătate de secol, în 1991, cînd op-ul va reintra în circuitul public graţie editurii Humanitas, sau după traducerea acestuia în limba temporar-adoptivă a lui Cioran (v. Le crépuscule des pensèe, Librairie Générale Française, Paris,1993), Amurgul gândurilor nu va avea parte de o lectură mai insistentă şi mai profundă.

Printre primii, credem, se pronunţa asupra cărţii Dragoş Vrînceanu, sub un titlu semnificativ: „De ce d-l Emil Cioran a ajuns la «amurgul gîndurilor»?”; exegetul afla în paginile de reflecție „o fărîmiţare în aforisme”, „jocuri dialectice în frază”, iar autorul îi apărea drept un „Seneca precoce al unor reflecţii grave”^[19]. Alt comentator, Mircea Mateescu, formula chestiunea originalităţii gîndirii cioraniene, a adîncimii sale metafizice, pentru care invoca raportul dintre atare determinaţii şi discursul unui Heidegger, Kierkegaard, Scheller sau Jankelevitch. Criticul se întreba cît de temeinică era reflecţia lui Cioran, mai cu seamă că îl descurajau cumva unele însemnări din Amurgul gândurilor, o „carte simptomatică”^[20] pentru evoluţia spirituală a autorului comentat. Şi tot în acel orizont axiologic al receptării scria, la „cronica ideilor”, Grigore Popa, cel ce încerca o substanţială fişă a „familiei spirituale” din care ar proveni Emil Cioran. Observa „vocaţia de autentic gînditor” a autorului care îşi construia un „jurnal metafizic” după modelul Gabriel Marcel, iar confesiunile din Amurgul gândurilor erau situate între „pietatea rugăciunii şi limbile de foc ale blestemului”. Cioran i se dezvăluia ca un pasionat cititor al Bibliei, un mare scriitor la care expresia este „consubstanţială gîndirii”, iar Amurgul gândurilor rămînea o scriere frumoasă despre destinul tragic al omului” (tragicul Cioran, dar şi romanticul, era punctul central într-o însemnare făcută de tînărul Victor Isac), o „privelişte metafizică a existenţei”^[21], o carte luminoasă care cuprinde multă durere şi conştiinţă. Pe scurt: un amurg sau amurguri care prevesteau însă aurore.

4. Un titlu de arhivă: Breviar de mâhniri. Manuscrisul cărţii Amurgul gândurilor, cel pe care l-am citit în arhiva lui Relu Cioran, cuprinde şase caiete (format 17 cm x 22,5 cm), din care lipseşte primul. Caietul II începe cu partea a III-a a cărţii: „Mi s-a făcut inima ca ceara…”, are 70 de file scrise doar pe prima pagină, cu cerneală neagră. Fără să procedăm acum la o lectură paralelă manuscris-prima ediţie a cărţii, operație pe care am început să o facem, vom reţine doar unele caracteristici semnificative. Textul caietului este relativ curat, prea puţine ezitări, cuvinte sau propoziţii abandonate. E o scriitură care exprimă liniştea ideilor tulburătoare.

Cel mai important lucru este însă titlu sau titlurile de pe copertă, pe care încerc să le desluşesc în suprapunerea lor palimpsestică: iniţial, Breviarul de mâhniri, apoi Breviare de mâhniri şi Breviar de mâhniri, cea din urmă variantă fiind reiterată pe copertele celorlalte caiete. Prin urmare, titlul original, cel din manuscris, al cărţii Amurgul gândurilor este Breviar de mâhniri.                  

Caietul III are 50 de file, scrise tot numai pe prima pagină, aceeaşi cerneală neagră, acelaşi text curat de parcă ar fi o transcriere. Un element specific însă: pe copertă, scris mărunt, citatul „Hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” (Cronici 2, 18), un motto cu care se deschide de fapt cartea lui Cioran. Identificarea şi invocarea de către autor a acestui mesaj din Biblie rămîn, deocamdată, o necunoscută. Să fi ajuns Cioran la sensul acestui gînd biblic după zeci de pagini de reflecţie?! E posibil orice, inclusiv prezenţa acestui citat în presupusul caiet I, pe care noi nu l-am avut sub ochi. 

Caietele IV, V şi VI au 50, 73 şi, respectiv, 44 de file, scrise de asemenea pe o singură pagină, cu aceeaşi acribie. Lipsesc din finalul manuscrisului aproximativ 12 pagini, ceea ce reprezintă capitolul XIV al cărţii. Şi încă o precizare: pe coperta caietului V, în partea de jos a acesteia, este scris şi tăiat: „Darul mâhnirii”, sintagmă cu care se încheie de fapt cartea lui Cioran.

În finalul acestui racursi, ne gîndim că nu ar fi deloc inadecvat pentru editura Humanitas, ;i nu numai, dacă volumul Amurgul gîndurilor ar avea drept subtitlu: „Breviar de mîhniri”, respectîndu-se astfel, parțial, forma lingvistică a titlului din manuscris. Am avea astfel un Cioran și conform cu originalul.

---

[1] Prima variantă a textului de față apărea în Viaţa Românească, 6-7/2005, „Cioran – Conform cu originalul”, apoi în  eseul Cioran – Conform cu originalul, Tritonic, 2016.

[2] Vezi Ion Dur, Hîrtia de turnesol. Cioran inedit – Teme pentru acasă,  Ed. Saeculum, Sibiu, 2000, pp. 273-356.

[3] Vezi Emil Cioran, Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012, pp. 1165 ş.u.

[4] Vezi, între altele, Costică Brădățan, Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate, Traducere de Vlad Russo, Spandugino, 2024.

[5] E vorba de Amurgul gândurilor (1940), într-adevăr cea de-a cincea carte pe care, credeam noi, ar fi scris-o Cioran înainte de a pleca în Franţa (Îndreptar pătimaş avea să tulbure însă numărul pentadei şi să ofere totodată şi o altă imagine despre relaţia dintre Cioran şi limba sa maternă).

[6] Emil Cioran, Opere, vol. I, ed. cit., p. 54.

[7] Ibid.

[8] Ibid., p. 55.

[9] Ibidem, p. 56.

[10] Ibid.

[11] Vezi Cioran, Cartea amăgirilor, Humanitas, Bucureşti, 1996, paragraful „Extaz muzical”, pp. 5-11.

[12] Ibidem, p. 27.

[13] Ibid., p. 214.

[14] Vezi întregul paragraf „Gustul amăgirilor”, op. cit., pp. 195-222.

[15] Cioran, op. cit., p. 195.

[16] Ibidem, p. 197.

[17] Vezi Emil Cioran, Opere, vol. I, ed. cit., p. 381.

[18] Ibidem, p. 994.

[19] Vezi Curentul literar magazin, nr. 44, 4 febr. 1940, în Emil Cioran, op. cit., p. 1234.

[20] Vezi Mircea Mateescu, „Emil Cioran, «Amurgul Gîndurilor»”, în „Universul literar”, nr. 7, 10 febr. 1940; ibidem, p. 1236.

[21] Vezi Grigore Popa, „Amurgul gândurilor”, în „Sfarmă Piatră”, nr. 22, 19 mai 1940; ibid., pp. 1238-1242.

INDICAȚII DE CITARE:

Ion Dur „Mîhnirea – codul primar al gîndirii lui Cioran?!” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.