Ion DUR
Cum a iubit Nae Ionescu?[1]
Singurătate în doi
Cadru de pornire. Ca și în cazul altor personalități, mulți receptori vor fi interesați nu atît de siajul livresc sau cultural pe care l-a lăsat Nae Ionescu, cît mai degrabă de enigmatica picanterie care-i învăluie biografia, cu multele ei registre. În ultima vreme, s-a bătut monedă pe tot felul de avataruri care-l au ca protagonist pe seducătorul domn Nae, pentru a arăta, între altele, spre o „carte-portret” scrisă de curînd[2], onorabilă prin euforia temperată față de tumultul și impactul pe care l-au avut viața și opera ilustrului profesor și gînditor.
Binomul om-soț face parte într-un fel anume din imaginea culturală de ansamblu a lui Nae Ionescu, numai că, după cum ni-l dezvăluie amintirile studenților şi prietenilor lui, nu avem odată cu acestea şi proiecţia autentică a intimităţii persoanei, a omului din livingul familiei, a soţului Nae. Singura sursă în acest din urmă sens par să fie doar rîndurile personale scrise de femeia care i-a fost soţie şi mamă pentru cei doi băieţi ai lor, Elena-Margareta Ionescu.[3]
S-au cunoscut pe cînd erau studenţi (1911), iar proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie obţine o bursă de doctorat la Göttingen, în Germania. După numai un an, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Nae Ionescu face serviciul militar într-o unitate din Brăila. Armata intensifică relaţiile dintre cei doi, epistolele din acea vreme mărturisesc asta pe deplin, aşa încît aventura amoroasă va culmina cu căsătoria (1915).
Iubirea conjugală va continua în Germania, chiar dacă era răzmeriță mondială şi chiar dacă doctorandul va petrece izolat, ca prizonier de război, un an de recluziune într-un lagăr amplasat în castelul medieval de la Celle-Schloss, de unde l-ar fi scos soţia sa. Cercetarea doctorală a fost o perioadă fertilă pentru tînărul Nae Ionescu, Germania fiind un spaţiu intelectual fecund. O perioadă în care, aflăm din corespondenţa sa, cunoaşte şi boema müncheneză, cu diferenţele ei în ceea ce priveşte calitatea intelectuală a boemilor.[4]
Elena-Margareta Ionescu naşte doi băieţi, are loc întoarcerea în ţară (1919), urmată de vreo cîţiva ani de greutăţi financiare pentru întreaga familie. E perioada cînd Nae Ionescu este profesor la Liceul Militar de la Mînăstirea Dealu, acolo unde va fi şi director. Devine apoi, după numai un an, la Bucureşti, asistentul lui C. Rădulescu-Motru la Catedra de Psihologie şi Logică, ceea ce îi va deschide calea unei cariere universitare pe care o va onora în cel mai strălucit mod.
*
După ce o va seduce pe Elena-Margareta Fotino, avea să cucerească, în scurt timp, şi spaţiul academic, şi cel public. Ajunge să aibă aura unei notorietăţi şi a unei înrîuriri comunitare de o performanţă unică în perioada interbelică. Nu doar tineretul cu care venea în contact era fascinat şi irezistibil atras de personalitatea şi discursul profesorului, cum era numit, ci erau captivate de energia sa intelectuală şi femeile cu varii pretenţii culturale.
Într-un text liminar, dens şi inspirat, cu care se deschide jurnalul Elenei-Margareta Ionescu, Sorin Lavric fixează itemii, imaginea profesorului în ipostaza acestuia de cuceritor.[5] Deloc într-o postură de „bărbat european” (ins meretricos, meretrix semnificînd curtezană), acesta devine „un cuceritor matur, cu obraz subţire şi gusturi alese”. E stăpînit de două patimi la fel de intense şi tulburătoare: femeia şi tutunul. E un soţ infidel, la vedere, un soţ pe care obişnuinţa devenită prea devreme rutină îl transformă într-un fel de dandy (o anume ipostază a acestuia[6]), cu un stil atemporal aparte. Un Don Juan căruia îi lipsea, între altele, bunul simţ sau simţul comun al moralei unei căsătorii.
Singurătate în doi. Luna de miere a familiei Ionescu pare să fi ţinut vreo… trei sau patru ani. Elena-Margareta își începe jurnalul în nov. 1918, la München, notaţii care se întind, cu intermitenţă, pînă la moartea prematură a filosofului (15 martie 1940) şi puţin după aceea.
Să fii soţia lui Nae Ionescu nu va fi însă un privilegiu sau un răsfăţ, ci asumarea unui destin în care sublimul e înlocuit cu nenumărate accente de tragic. Bărbatul Nae Ionescu, cel care scria despre „funcţia epistemologică a iubirii” sau despre iubire văzută ca un „instrument mistic de cunoaştere”, Nae Ionescu filosoful-bărbat, cel care ţinea cursuri despre morala ortodoxă, acest om pare de nerecunoscut (numai el ar fi putut explica şi, eventual, justifica o compatibilitate între ipostaza de soţ, cea de amant şi morala creştină). Se complace într-un fel de promiscuitate sexuală şi își risipeşte parcă lacom existenţa leonină cu amante mai mult sau mai puţin celebre, cu sau fără veleităţi culturale: Ileana Baston, Ștefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Lucia Popovici-Lupa și Cella Delavrancea.[7]
Vreme de un deceniu (1930-1940), cei doi soţi vor fi unul lîngă altul, şi nu unul cu altul, sub acelaşi acoperiş, fiecare trăindu-şi în felul său propria singurătate. N-au divorţat, au rămas împreună. Solitudine in duo, ar spune italienii. Ultima care ar fi putut pleca era chiar fiinţa înşelată în pactul iubirii sale. Paginile de jurnal ne dezvăluie o femeie macerată de dezamăgiri, dar care, paradoxal, își „înţelege” soţul şi, culmea, chiar îl idolatrizează.
Măcinată totuşi de decepţii, cu convingerea că ea este pentru Nae un „cîine credincios”, un „animal domestic”, unul de „companie”, Elena-Margareta crede că toate acestea n-au făcut să dispară dragostea ei pentru un soţ care a încălcat (aş traduce asta prin „a călcat în picioare”) pactul iubirii conjugale. O singură pretenţie, nefiresc de insolită, se pare că ar mai fi avut ea, şi anume, să fie tratată ca şi cum ar fi fost o amantă, ceea ce ar fi trebuit să-l pună serios pe gînduri pe filosof. N-a fost să fie!
Paginile de jurnal ale soţiei lui Nae Ionescu sunt pline de lamentaţii, în care tragismul se conjugă cu singurătatea şi tristeţea unei femei căsătorite şi părăsite. Elena-Margareta nu este însă o învinsă, chiar dacă asta pare să fie. Deviza ei este: „Clear thinking, clear living” (să gîndeşti clar, să trăieşti curat). Are enormă încredere în ea, în sentimentele ei egolatre. Manifestă un egoism suficient – cum altfel?! – sieşi, crede incredibilul: „Între el şi mine, spune ea la sfîrşitul toamnei lui 1918, pe cînd era la München, există o legătură sufletească pe care nu a putut-o rupe felul lui de va gîndi, felul lui de a gîndi femeia în genere. E o afecţiune amestecată de încredere pînă într-un anumit punct; încredere cît poate să aibă un om într-un animal domestic, credincios şi înţelept din partea lui, încredere cît poate să aibă femeia jignită în ceea ce are mai bun în ea, în acel pur omenesc, dar în orice caz, o reciprocă încredere în cinstea desăvîrşită a fiecăruia din noi.”[8]
De ce scrie oare toate acestea în jurnal, ne întrebăm şi noi odată cu autoarea, care mărturiseşte că o face doar pentru ea, deoarece „simt nevoie să vorbesc cu cineva şi nu ştiu pe nimeni căruia i-aş putea deschide sufletul fără restricţie, pe nimeni care m-ar putea înţelege”[9]. Şi asta pentru că Nae, soţul ei oficial, rămîne „un bun prieten”, pentru care ea nu este „decît o femeie şi o femeie poate să fie curajoasă, activă, bună şi iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar numai de femeie; are dreptul să aibă chiar o minte, dar una de femeie”. Iar ceea ce nu poate avea o femeie (e, probabil, prejudecata lui Nae) sunt „avînturile în lumea ideilor, o viaţă pur sufletească, mergînd mînă în mînă cu viaţa brută, de toate zilele”[10].
În pofida acestor contraste sau contradicţii, Elena-Margareta Ionescu nu părăseşte deloc starea unui „cîine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un cîine!” S-a obişnuit cu această situaţie, care, în alte împrejurări, i s-ar fi părut extrem de înspăimîntătoare şi înjositoare, numai că a găsit în ea o „forţă supraomenească”, puterea de a se „ridica deasupra tuturor gîndurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine”[11].
O soţie izolată, resemnată, mulţumită cu asupra de măsură de sine şi nemulţumită de soţul ei în anumite privinţe, altminteri părerea ei despre Nae e iar surprinzătoare: „Îmi iubesc bărbatul şi îl stimez pentru calităţile lui morale şi intelectuale, cari nu pot fi puse la îndoială. Dar îl plîng pentru ideile lui preconcepute asupra femeii; ar avea sigur mai mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi şi eu acea desăvîrşită încredere, acea nealterată vibrare comună a sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii înfierbîntate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu toată experienţa ce mi-o dau şapte ani de iubire.”[12]
Iluzia unui alt Nae. Asta scria Elena-Margareta în 1918, o empatie care ni se pare puţin jucată. Părăsită sufleteşte de filosoful care preferă să dialogheze cu alte femei despre Faust sau despre funcţia epistemologică a iubirii, soţia singură-singurică plăsmuieşte, credem, un alt Nae, unul imaginar, care să se potrivească de minune proiecţiilor sale egolatre de iubire. Un Nae care, după Sorin Lavric, n-ar fi un „crai lubric”, în sensul profan al termenului, după cum n-ar face parte din falanga „fustangiilor lascivi” şi nici nu avea un atú în „posesia senzuală”, căci era un cardiac cronic şi nu se putea deda la „fornicaţii tembele în alcovuri cochete”.
Pe scurt spus, filosoful Nae Ionescu nu era un „gimnast amoros, ci un estet colecționînd amfore superbe sub chipul unor femei de rasă”. Era, înţelegem, un seducător platonic, interesat aproape exclusiv de femeie nu în calitatea ei de muză, cum avem la Blaga, ci ca imagine a fascinaţiei pe care o reflecta în ea spiritul naeionescian.
Nu altceva îl determina în aceste escapade erotice, căci avea o inteligenţă rece, fără predispoziţii pentru patetisme sau erotism, un ins pentru care iubirea trecea mereu prin intelect – pleca de la el şi se întorcea tot la el. „Nu pancraţiul erotic de bărbat concupiscent îl defineşte, adăuga tot Sorin Lavric, ci pasiunea de a-şi contempla forţa spiritului asupra femeilor de elită.” Iar complicitatea cu morala ortodoxă ar fi fost lesne rezolvată de Nae Ionescu, crede acelaşi exeget, prin răspunsul că „mîntuirea nu vine din respectarea interdicţiilor, ci din preţuirea dogmei, iar dogma nu te constrînge, ci îţi deschide o perspectivă. Depinde numai de tine cum trăieşti în interiorul ei”.
Simțind cu oarecare infatuare că e centrul, Învățătorul sau Știutorul, Nae Ionescu ne apare astfel ca un ins cu o lăcomie nestăpînită a dialogului select cu femeia, alta însă decît propria soţie, şi ea avidă de dialog şi mărturisire, după cum ne apare ca un narcisist iremediabil.
*
Cu toate acestea, pentru Elena-Margareta Ionescu, Nae continua să-i fie soţul pe care-l iubea şi în care aflase, cum scrie în 1918, „întruchiparea visurilor, dorinţelor şi aspiraţiilor mele de fată”, adăugînd însă dezamăgită, şi aici trece de la virtual la actual, că nu mai corespundea acestui ideal.
Ea își găseşte, după vreo patru ani în care nu mai folosise limba română, un partener de dialog şi descărcare sufletească în pagina de jurnal. Mărturisește că e neputincioasă în a juca în faţa bărbatului scene care să-l provoace şi să-i încălzească inima cu varii ipostaze în care să pară, cum citează din Die Novellen um Claudia a lui Arnold Zweig (sunt inserate citate şi din Pascal sau Leibniz, adăugate de Nae, cu care ar fi vrut să scrie jurnalul la două mîini), „mai plină de viaţă, mai participativă, mai veselă, să faci pe feţiţa, să te fîţîi încoace şi încolo, să faci pe cocheta, să flirtezi, să faci mofturi şi să ai capricii”. Iar dacă nu accepţi „să nu te prosteşti de tot” şi să-i „vorbeşti obiectiv”, vei avea surpriza să te măsoare „cu etaloane bărbăteşti” şi să te considere „în cel mai bun caz un tinerel pe jumătate inteligent”[13].
Nu neagă însă rolul cumva paideic pe care l-a avut Nae Ionescu. Cu voia sau fără voia lui, i-a „îndreptat gîndurile pe o anumită cale” şi i-a „deschis o nouă perspectivă în aprecierea literară”[14] într-un spaţiu cultural complet necunoscut pînă atunci.
Şi totuşi, Nae era departe de Elena-Margareta, aşa cum scrie peste zece-unsprezece ani, la Bucureşti de data asta (1 mai 1929), cînd el nu mai avea acea „haină de sărbătoare, pe care o îmbrăcase la începutul căsătoriei noastre”, întrebîndu-se retoric dacă nu era cumva „momentan îmbrăcat în haina altora”, mînjind-o astfel pe prima oricît ar fi încercat să acopere petele „cu pulbere de metal strălucitor sau cu diamante false”, capcane doar pentru cei „neştiutori sau învăţaţi cu camelote”[15]. În pofida acestei amărăciuni profunde, chiar dacă acea haină de sărbătoare nu va mai fi niciodată imaculată, ea speră că Nae al ei va depăşi acea „vreme de încercare” şi își va reveni. Speranţă deşartă, cum se va întîmpla.
*
Jurnalul cuprinde şi pagini domestice: grija pentru copiii ei, Radu-Mircea şi Răzvan, cînd sunt bolnavi sau cînd își fac lecţiile, dialogul sec cu Schwester Elisabeth, care-i aduce mîncarea şi o întreabă dacă e caldă sau rece cînd o primeşte; sau comentează cu bune cunoştinţe de muzică receptarea unor concerte cu creaţii de Beethoven, Liszt, Grieg sau Chopin, după cum are varii pasaje reflexive, bunăoară acela în care meditează asupra descrierii şi diferenţei specifice dintre onoare şi cinste, pe cea din urmă, o „virtute creştină” care există, îmbrăţişînd-o „pînă la sacrificiu, pînă la brutalitate”, chiar dacă năzuieşte cu disperare „spre onoare”, „virtutea şi apanajul nobililor”[16].
Anul 1930 este cel al despărţirii de fapt, dar nu de drept, al soţilor Ionescu. „A dăinui în virtute pînă la supliciu şi dincolo de moarte”, scrie în noiembrie 1930, după ce, în primăvara aceluiaşi an, mărturiseşte că trăieşte un „echilibru pe care nu l-am mai cunoscut demult”, că inima îi mai sîngerează din cînd în cînd, că poartă permanent o mască la care nu renunţă nici cînd e singură. E complet şi profund interiorizată, mereu singură, a renunţat la multe futilităţi şi la multe visuri, e convinsă că „nimic nu se poate realiza desăvîrşit în doi” (24 fevruar 1930). Viaţa ei seamănă cu a unei „fetiţe de pension”, se achită de datorii cu „oarecare sforţare”, se bucură de copii, o ispiteşte chiar divorţul de Nae, cu condiţia să poată obţine nişte bani de la el şi astfel ar pleca de tot şi n-ar mai vedea pe nimeni.
Norma vieţii Elenei-Margareta Ionescu devine una simplă de tot: „Ori tot…, ori nimic. Am ales. Nimic de la alţii, tot de la mine. Şi de la mine nu cer decît ceea ce pot da; deci nu risc să am decepţii.”[17]
Excepţiile sunt cu adevărat rare: un ceai dansant (5 martie 1930) organizat de Aşezămintele M.S. Elena, unde a petrecut vreo „11 ore de dans, fumat şi băut” (de la ora şase seara la cinci dimineaţa), fără să spună exact dacă s-a distrat sau nu. Cu acest prilej însă i „s-a făcut colosal de multă curte”, după care se întreabă cu o uşoară ironie, la cei 41 de ani ai săi: „N-am îmbătrînit destul? Sau femeilor bătrîne li se face mai multă curte decît celor tinere pentru a le consola?”[18]
În noiembrie 1933, o scurtă notaţie în franceză, deschisă tot prin reiterarea acelui „clear thinking, clean living”, ne arată o femeie curajoasă şi cu supremă încredere în Mîntuitor: „Am suferit mult, dar n-am dezarmat. Fie voia ta, precum în cer, aşa şi pe pămînt.”
[1] Ușor modificat, textul a apărut în monografia: Nae Ionescu. Între metafizică, politică și teologie, București: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2022; vor fi vreo trei episoade.
[2] v. Tatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu, București: Humanitas, 2020.
[3] Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, Bucureşti: Editura Vremea, 2015; de un real folos însă sînt şi paginile scrise de Dora Mezdrea în Nae Ionescu. Biografia, vol. III, Editura Istros – Muzeul Brăilei, 2003, secţiunile „Familia” şi „Păcatul – propedeutică la smerenia minţii”, p. 271-293.
[4] v. Mihai Neagu Basarab, Ultima boemă bucureşteană (1964-1976), Oneşti: Editura Magic Print, 2013, p. 120-121.
[5] v. Elena-Margareta Ionescu, op. cit., p. 5-15. Cităm din acest portret fără vreo altă trimitere bibliografică.
[6] v. Barbey d’Aurevilly, Dandysmul, trad. de Adriana Babeţi, Iaşi: Editura Polirom, 1995, passim.
[7] Par de tot superflue ipotezele emise de Tatiana Niculescu (v. cartea citată) potrivit cărora Lucia Popovici-Lupa, al cărui tată a fost membru al Gărzii de Fier, l-ar fi influențat pe Nae Ionescu să adere la Mișcarea Legionară, acesta devenind un fel de agent al Coroanei în rîndurile acesteia.
[8] v. Elena-Margareta Ionescu, op. cit., p. 23.
[9] Ibidem, p. 22.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem, p. 23-24.
[13] Ibidem, p. 24.
[14] Ibidem, p. 26.
[15] Ibidem, p. 29.
[16] Ibidem, p. 30, 31.
[17] Ibidem, p. 35.
[18] Ibidem, p. 36.
INDICAȚII DE CITARE:
Ion Dur „Cum a iubit Nae Ionescu? Singurătate în doi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 