ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ioana Scoruș

Moartea – un exercițiu al apropierii

Când a început să vorbească, fiul meu a botezat-o Dodona pentru că nu putea să rostească „doamna doctor”, așa cum mă auzea pe mine că-i spun. Și Dodona i-a rămas numele. Șefă a secției de neonatologie a Spitalului de Obstetrică-ginecologie din Ploiești, Dodona întâlnise moartea suficient de des cât să nu se mai sperie de ea. Din contră, datoria ei era aceea de a face tot ce-i stătea în putință pentru a ține în viață nou născuții cu probleme grave. Un prieten comun ne făcuse cunoștință când, ajunsă acasă cu copilul, îi cerusem isteric soțului meu să-mi facă rost de un neonatolog dispus să vină zilnic pentru a supraveghea progenitura, asigurându-mă astfel că totul e bine. Căci eu nu știam nimic altceva decât că devenisem mamă și că aveam nevoie de ajutor. Și minunea s-a produs. Avea 60 de ani și era o doamnă mărunțică și foarte cochetă, cu un trup încă apetisant, sclipitor de inteligentă și de șarmantă, de o anvergură culturală aiuritoare, vorbind pe sfert în franceza învățată temeinic în școală cu zeci de în urmă, o natură optimistă și echilibrată datorită căreia spaimele mele de primipară cu gândire catastrofică au putut fi ținute-n frâu. Ca un bonus, posesoare a unui cod moral de neînfrânt. Asta m-a făcut s-o iubesc, nu doar calitatea excepțională a profesionistului care se dovedea a fi. Unul de modă veche, și nu de modă nouă care azi decimează și părinți, și copii.  Mirosea a parfum de bună calitate și a tutun. Singură fiind, neavând familie – divorțase cu 25 de ani în urmă iar rudele îi erau împtăștiate prin Occident -, ne-am apropiat într-atât încât a ajuns să facă parte din familia mea. Au trecut 30 de ani de-atunci. Azi, Dodona are 90 de ani și, în afara trupului din ce în ce mai neputincios, este exact la fel cum am cunoscut-o: cu un fin simț al umorului care se varsă în ironie delicată, hărăzită cu o vitalitate care, privindu-i spiritul viu, nu înțeleg de unde se tot adapă, de o bună voie senină, netulburată de spaima morții, dar complet lucidă de apropiata ei iminență și, mai ales, dotată cu o stăpânire de sine capabilă a face față oricărui taifun.

Acum vreo zece ani, Dodona ani a trecut printr-un infract de miocard soldat cu montarea a trei stenturi. Am fost atât de uluită de eveniment, de parcă o rachetă intergalactică lovise planeta pe neașteptate. Mintea mea construise o Dodona care era nemuritoare și care avea datoria ca neatinsă de timp să rămână. Iar ea îndrăznise să se comporte ca un simplu om aflat la mâna hazardului fiziologic. În cele câteva zile cât a stat internată în spital, aflată sub îndoiala că nu va reuși să treacă peste încercare, am fost foarte supărată pe ea. Fiindu-mi teamă că va muri, devenisem de-a dreptul furioasă, în primul rând pentru că nu-și luase la revedere de la mine, trântindu-mi un infarct de nimic prefigurat. Cum adică, ieri stăteam la cafea, iar azi era în pragul morții? Ce, înnebunise? Mi se părea firesc să se fi comportat cuviincios, adică să mă anunțe în timp util că urma să treacă printr-un infarct despre care nu putea ști ce urmări ar fi avut, să fi venit să ne luăm la revedere preț de câteva ceasuri în care cine știe ce ar fi urmat a ne spune, apoi să fi mers acasă, să facă un duș, să se așeze pe pat, să sune la 112 și abia apoi să facă infarctul, cu medicul veghind la capul ei. Așa ar fi fost civilizat. Dar Dodona mea se dovedise a fi un simplu om, iar asta îmi era de neînțeles. Cum adică, ea, care îmi veghease spaimele în nopți pline de groază, atunci când copilul meu trecuse prin două apnee, când fața i se cianozase de credeam că urmează să moară la vârsta de doar o lună, apoi, din nou, la două luni, era ea, Dodona, în stare să-mi facă așa ceva? Ea, care mă liniștise de câte ori mi se păruse că puiul meu nu respiră bine, apropiindu-mi fața de năsucul lui și stând acolo, în timp suspendat, minute-n șir ca și cum ar fi fost ani? Ea, care îmi anulase teroarea gândului că o ființă iubită, diagnosticată cu cancer stadiul III C la doar 25 de ani, urmează să moară înainte ca viața ei să capete sens?

Ne petrecuserăm împreună, „la bine și la greu”, majoritatea zilelor din ultimii 30 de ani. Făcuserăm schimb de timp, căci prietenia, ca și iubirea, e schimb de timp care nu se pierde, ci se adună. E puntea dintre două singurătăți în care timpul se oprește din a fi curgere și devine prezență în adevărul de sine. Clipa împreună iese din ordinea lumii și intră în cea a sensului, căpătând durată, cea cu care cel care pleacă va rămâne în noi. Poate că durată – durere – îndurare sunt cuvinte înrudite undeva, într-o etimologie ontologică. Și eu o ținusem în brațe și o mângâiasem pe păr atunci când câțiva dintre prietenii ei pășiseră în neviață. Iar acum, în spital fiind, îmi era atât de dor de ea încât într-o dimineață cu soare mult, în sigurătatea casei mele, în liniștea acelei sâmbete, am auzit-o strigându-mă: „Țuchi!” Cu o voce limpede, cu totul inconfundabilă. Așa-mi spunea uneori, atunci când nu mi se adresa cu „ma chère”, iar în acel Țuchi al ei era ceva jucăuș, în care îi simțeam iubirea. Nimeni, niciodată nu mă alintase în vreun fel, nici măcar mama, când eram copil. Nimeni nu simțise nevoia să găsească un apelativ potrivit sufletului meu de copil. Ea îl găsise spontan, fără niciun efort, ca și cum știuse dintotdeauna că aveam nevoie de el. Am tresărit ca și cum mă strigase de la doar câțiva metri distanță, ba chiar i-am și răspuns cu un „Da, Dodona!” și imediat m-am ridicat de pe canapea, plecând în căutarea ei și având deplina conștiință a faptului că nici nu mă strigase, nici nu era în casă. Într-adevăr, nu am găsit-o.

Când cel iubit se află la limita morții, continuitatea lăuntrică a ființei noastre se fisurează și dă naștere unui mélange de panică, negare și furie. E glasul revoltei pure, revolta împotriva neputinței și a lipsei de control. Prezența senzorială a celui absent îi recreează vocea, mirosul pielii, imaginea, energia lui rămase vii, locuindu-ne mai adânc decât ne dădeam seama în prezență. Trebuie ca cineva să ne moară ca să aflăm ce ne-a fost și cam cât ne locuiește. Mintea mea îmi oferea o compensare a golului lăsat de ideea morții Dodonei printr-o prezență, o halucinație auditivă – vocea ei chemându-mă – care-mi reorganiza absența internă. Exact așa cum procedează și visul, împlinind, noaptea, dorințe care în realitate nu mai pot fi împlinite. Spațiul nostru de ființare comună, acel loc în care eurile noastre se împletiseră de-atâtea ori, scoțând la iveală adevărul lor, rămăsese gol de ea, iar vocea care mă striga nu a ei era, ci vocea ei din mine, ecoul prezenței ei interioare, activat de suferința, revolta și dorul care-l pricinuiseră. Dintr-o dată, din adâncurile mele se coagulau imaginile ei condensate din lunga noastră viață împreună: posturi ale ființei, comentarii acide și pline de umor, frânturi de fraze întrerupte de râsul tabagic, căci era o mare fumătoare capabilă să fumeze la două țigări, fiecare lăsată în câte-o scrumieră, una în sufragerie, alta în bucătărie. Îmi aminteam de câte ori, în nesfârșite nopți, veghindu-mi copilul bolnav, căpătasem încredere doar privind-o dezlegând cuvinte încrucișate pe canapeaua din living, căci atunci când îmi era foarte frică rămânea la mine peste noapte. Și doar privindu-i liniștea și calmul știam că totul va fi bine, căci ele deveneau și ale mele, doar era neonatolog și nu ar fi fost atât de liniștită dacă ceva grav i se întâmpla copilului meu. Și, într-adevăr, de fiecare dată a fost bine. Și-apoi, lungile ei povești din casa copilăriei – familie de viță nobilă –, gustul libertății trăit în joaca de dimineața până seara pe dealurile din împrejurimi, amintirile din timpul războiului, după care cele ale anilor de facultate („O dată la doi ani îmi cumpăram o pereche de pantofi, atât îmi permiteam.”), când venise foametea și nici bani nu erau, ca și incursiunile în istorie, evenimente ale căror amănunte nu le cunoșteam. Și câte și mai câte.

Trăirea tranzitivă este momentul în care lumea internă și cea externă se amestecă pentru a crea sens. Iar nevoia de sens e nevoia sufletului de a-și restabili echilibrul, atunci când nu mai face față marasmului în care a fost aruncat. Așadar, creierul meu nu greșea reconstruind prezența ei auditivă pentru a mă proteja de absența care urma să devină veșnică, ci făcea ceva logic necesar. Iar creierul meu era ghidat de nevoile mele afective, speriate că nu vor mai putea fi împlinite. Căci întotdeauna creierul e supus afectului. Echilibrul intern are nevoie de coerență – reflex de supraviețuire. Readucerea la existență pentru câteva clipe, fie ea halucinatorie, poate fi salvare de sine. Căci cine mai avea a-mi spune Țuchi?

De-a lungul vieții, puțini sunt cei care ne devin neînlocuibili. Cei care, instalându-se în noi cu prea-plinul lor de ființă ajung să ne locuiască transformându-ne și care, prin moartea lor, ne împuținează. Odată ce dispar rămânem mai săraci de noi și mai bogați de ei. Mai săraci de viață și mai bogați nu de moartea din ei, ci cu moartea lor, care îi așază și mai temeinic în „edificiul afectiv” al vieții noastre. Ne îngropăm o parte din noi înșine în pământul în care îi coborâm, păstrând în noi o parte din ei, care nu moare câtă vreme există viață în trupul nostru. Un schimb de ființă în care celălalt se inserează în fibra noastră internă, așa cum altoiul ajunge să facă parte organic din planta mamă, transformându-i rodul în unul superior. Așa încât devine o datorie morală aceea de a le onora continuitatea prezenței înlăuntrul nostru, măcar prin actele de la nivelul vieții intime. Cunosc pe cineva care și-a făcut un altar în casă, un mic spațiu străjuit de o fotografie sub care de ani de zile așază, de două ori pe săptămână, flori proaspete într-o vază generoasă. Îmi imaginez că seară de seară, în sigurătatea sa, stă de vorbă cu morții lui vii, păstrându-și coerența internă printr-un dialog cu ei, dar doveditor de sine. Un ax al vieții în lipsa căruia s-ar prăbuși.

Interesant cum, de regulă, nu cei ai vieții noastre intime – părinții, frații, surorile, unchii sau mătușile – sunt cei care se transformă în ax al vieții, ci cei care, mergând pe urmele nevoilor lăsate în noi, îi întâlnim la o vârstă adultă. E un mod de a ne „repara” părinții interiori prin figuri înlocuitoare. Avem parte de atâta iubire și de atâta moarte câtă mintea noastră nu poate elabora și înțelege până la capăt. Suntem, în fiece clipă, pe de-a-ntregul plini de atâta viață și de atâta moarte aflate într-un perpetuu dans din care se constituie echilibrul fragil al vieții, datorită căruia putem merge mai departe. Poate ar trebui să nu ne mai speriem atâta de moarte, ci, privind-o, interogând dispariția celor pe care-i iubim, să ne luăm sporul de cunoaștere care să adauge o fărâmă de luciditate vieții, dându-i un sens mai plin.

Ieșită de ani buni la pensie, de la un moment dat am auzit-o repetând, din ce în ce mai des: „De la o vârstă, începi s-auzi numai de morți.” Și, mai târziu: „Nu mai pot, pur și simplu nu mai pot să-ndur.” În felul ăsta îmi spunea că vine o vreme când cei care ți-au constituit „edificiul afectiv al vieții” încep să dispară, unul câte unul. Și nu doar că te adâncești în singurătatea care tot crește și care într-o zi te va birui, ci și că moartea lor prefigurează propria moarte, pe care dispariția lor o aduce mai aproape, și mai aproape, din ce în ce mai aproape. Dar mai enunța ceva: că ceea ce trăiești atunci când cei pe care îi iubești dispar e o fatalitate luminoasă care se așază blând în tine, sporindu-ți capitalul de bunătate. Căci așa primea Dodona vestea morții celor dragi: câteva lacrimi scurgându-i-se printre brazdele feței cândva foarte frumoasă, urmate de un zâmbet cald, privirea pierdută într-un dincolo al amintirilor și evocarea, întotdeauna în cheie pozitivă. Ca și cum sufletul ei păstrase doar momentele de bucurie împreună, de care era plină. Trupul ei firav, aplecat la aporape 90 de grade, acest mecanism care adăpostește sufletul, se umplea de viață pe măsură ce moartea i se apropia. Și poate că sporul de viață îi era dat tocmai de ființa celor trecuți în neant, cea care rămăsese în ea. Schimb de ființă.

Tata fusese ateu. Nici măcar sceptic. Am moștenit de la el rafturi întregi de cărți de știință. Și totuși, pe la vreo 75 de ani m-a întrebat, într-o zi, în șoaptă, în timp ce ne luam la revedere în pragul porții, după ce-i făcusem o vizită: „Crezi că o exista ceva acolo?”, și și- aruncat privirea spre cer, dându-mi de înțeles la ce anume se referă. Nu i-am putut spune ce credeam cu adevărat. Nu era o confruntare de argumente, un schimb de opinii, o discuție relaxată cu o cafea în față, era o cerere nerostită. Am știut că-i sunt datoare cu speranța: „Sunt sigură că există. Nu am nicio îndoială.”, i-am spus, plină de convingere.A zâmbit și a oftat ușurat și, în timp ce-și făcea semnul crucii – cu gesturi mici, scurte, parcă rușinate că trădau o viață-ntreagă de convingeri –, și-a aruncat o clipă privirea-n cer și a rostit: „Doamne-ajută!” A trebuit să moară ca să înțeleg de ce toată viața citise clasicii literaturii mondiale, marii filozofi și o mulțime de cărți de știință. Târziu am făcut legătura între reprimarea emoțiilor, cărora nu le dădea voie să se exprime nu pentru că nu voia, ci pentru că nu putea – așa fusese crescut –, și nevoia de a se înțelege. Nu citise doar de plăcere, ci pentru că trebuia să se deslușească. Nu cultură generală voia, ci ajungerea la sine. Nu-mi spusese niciodată că mă iubește, nu mă luase în brațe altfel decât arar și scurt, ca și cum l-aș fi curentat. Nu mă alintase, nu se jucase cu mine, nu mă mângâiase. Doar îmi strângea mâna când ne despărțeam – eram deja la casa mea –, prinzându-mi-o între palmele sale mari și puternice ca într-un culcuș, și legănându-o de câteva ori, după care mă bătea drăgăstos pe umăr, cu toată blândețea și iubirea pe care până atunci le reprimase. Strângerea de mână încurajatoare, fermă, puternică și virilă de care avusesem parte în copilărie, când mă purta pe labirintul străzișor zburând într-o parte sau alta, devenise una șovăielnică, fierbinte, dar la fel de iubitoare. Ca și cum îmi trecea un secret: nu doar cel al vieții, ci mai ales al morții. Și așa am început să trăiesc fiecare despărțire ca și cum ceva se smulgea din carnea sufletului meu rămânând la tata, în timp ce luam cu mine iubirea lui, în porții drămuite și egale. La capătul unei vieți stoice, tata căuta mângâierea spirituală care să-i aline spaima de moarte, niciodată rostită. Poate de aceea a și făcut un Alzheimer, pentru că voia să nu știe. Poate că fusese prea mult.

Iar acum îi priveam fața roz, surâzătoare, sculptată în liniile unei vârste a vigorii depline de care-mi aminteam atât de bine, așa cum îmi rămăsese în memorie în ciuda anilor din urmă, când pielea i se lăsase, ochii îi deveniseră mai mici în timp ce intensitatea albastrului lor creștea parcă încercând să compenseze destrămarea vieții prin concentrarea în culoare, iar obrajii își topiseră frumusețea blândelor arcuiri. Doar că acum, privindu-i chipul unei alte vârste și mângâindu-i obrajii reci ca gheața, chip care mă făcuse să mă întâlnesc cu el, cel de dinaintea bătrâneții, tata stătea nemișcat și indiferent ca marmura. Viața plecase din el iar moartea îi întinerise chipul, care acum, așezat în sicriu cum îi era corpul, avea o culoare neverosimilă: cea a vieții. Unde era acum privirea cu care mă privise și care-mi întâlnise privirea cu care-l privisem de mii de ori? Unde era atingerea cu care mă atinsese în timp ce-i atinsesem mâna? Unde se retrăsese tata din corpul pe care-l aveam în fața ochilor? Unde era el, care acum închisese, pentru todeauna, ușa casei ființei sale? Și de ce mă lăsase pe dinafară? Din tata rămăsese un corp lipsit de semnificație, căci tata nu mai era acolo. Corpul tatei devenise străinătatea însăși, pe care o priveam într-un colaps mental. Îi priveam corpul rămas fără de el și nu înțelegeam nimic, în timp că pricepeam totul. Toată viața lui se desfășurase în lupta dintre minte și suflet, între rațiune și emoție, între negare și acceptare. Iar acum, la 91 ani, lupta se încheiase. Nu pentru că obosise, ci pentru că biologicul e mai fragil decât spiritul. Dar așa, drămuită în gest cum era, iubirea noastră ajunsese la un sublim. Momente rare, dar dar pline de esență. Iar asta, în cele din urmă, înseamnă să te doară și să nu vrei să pleci din durere, pentru că în durere e sensul. Omul care căutase sensul în cunoașterea pe care fusese nevoit să o rupă de afect se reconcilia, în sfârșit, cu misterul. Privindu-l, o întrebare mi-a trecut prin minte: o mai exista sens și în absență? Aveam atâta nevoie de el.

Ar trebui să iubim nu doar oamenii, nu doar viul din ei, ci și moartea din ei, care e acolo, invizibilă, neauzită și deja învingătoare. Dealtfel, ca și în noi. Nu viața se împuținează, căci ea rămâne vie, ci moartea crește în plină viață, din chiar centrul ei. Și, pe măsură ce moartea crește, viața se retrage la periferia ființei, până cade înafara ei. Cadavrul e corpul saturat de moartea din care viața se revarsă dincolo de trup, transformându-l în corp.

„A, tu erai, Țuchi! Mă bucur să te văd.”, zice atunci când îmi deschide ușa iar chipul ei devine un cer de august, care zâmbește. Nu o anunț că vin în vizită, asta pentru ca să se bucure și mai mult când mă vede așa, pe nepusă masă. Știu că e mereu acasă și că e mereu singură. Nu mai are cine să-i treacă pragul, toți i-au murit. După care începe: „Ma chère, m-am amuzat cu idioții ăștia…” Așa debutează un episod de discuții pe teme politice, legate de mândri noștri conducători. La 90 de ani abia se mișcă, o dor toate oasele dar nu se plânge, doar se vede că trupul i-a devenit o povară. E atât de plină de viață, încât a devenit o osândă trăitul în acel trup neputincios. Picioarele îi sunt ca două piciorușe de puber, cu oase fragile, care oricând se pot rupe. Parcă și văd cât îi sunt de casante. Dar ea e tonică, râde, e optimistă, mereu bine. Spiritul ei nu se mai potrivește acelui trup, dar eu o iubesc așa, cu tot cu trupul neputincios, căci doar așa poate fi iubită, cu tot ce-i al ei. Cu pași șovăitori, se duce și scoate o bere din frigider, ia din servantă două pahare și două suporturi pentru pahare pe care le așază pe o tavă, le alătură șervețele elegante, mă roagă să desfac berea pentru că ea nu mai are putere și zice: „Hai să bem și noi ca două dame bine ce suntem.”, după care râde de propria-i ironie. „Hai să-ți povestesc: am fost în piață. Mi-am spus că trebuie să fac efortul ăsta, ca să nu înțepenesc de tot. Am florăresele și brânzăresele mele. Ce crezi că mi-a spus una, când m-a văzut? ˂˂ Ah, doamna doctor, mă bucur să vă văd, credeam că ați murit.˃˃ Am râs cu lăcrămi.” Așa îi place să spună, lăcrămi, nu lacrimi. Mă duc la Dodona mai des în ultima vreme, dar nu doar pe ea o vizitez, ci și pe moartea din ea. Ei îi dăm câte-o bere, uneori chiar două. Ei, până să ne dăm nouă.Căci, uneori, simți nevoia să amețești de cap moartea, sperând că o poți învinge. În felul ăsta, apropiata dispariție a Dodonei devine nu o despărțire, ci o metaforă a prezenței în adevărul de noi înșine, pe care-l retrăim de fiecare dată când suntem împreună. Acela pe care-l ținem în ascuns toată viața, fără să o știm pe de-a-ntregul. Și de aceea oamenii aceștia ne sunt dăruitori de ființă în adevăr, căci restul vieții e o mască.

Prezența lui e un spectacol de fiece secundă. Sau eu sunt cea care, vulnerabilă la prezența lui colosală, o face să devină astfel. Dar nu, e mai mult de atât. Oricât mi-ar fi idealizarea de mare, ca să se mențină de atâta vreme are nevoie de un sol pe care să se înalțe. Dacă idealizarea ia naștere din suma proiecțiilor noastre, atunci când întâlnește proba realității ea nu se poate hrăni decât din realitatea însăși. Dacă sunt incongruente, idealizarea se face țăndări iar sufletul nostru se prăbușește în durere. Am avut noroc: realitatea întrecea idealizarea. Ceea ce nu se întâmplă altfel decât dacă Dumnezeu te iubește. Pe mine mă iubește. Și probabil că încă mă simt nemuritoare de vreme ce mă tot întreb cum de pot coexista atâta fragilitate nu doar sufletească, ci și a biologicului, cu atâta fervoare. Cu atâta pasiune de viață. Și cum de ea îl poate face să facă salturi peste munți, cum de încă poate păși nu doar peste vârfurile tremurânde ale copacilor și peste ape, ci și peste stele. Cum, cum de e posibil să existe, cu adevărat, o asemenea făptură? Dar iat-o! Îmi citește câteva pagini proaspăt scrise de care se vede că e mulțumit și pe care, astfel, le verifică – oare a câta oară? Cum de e posibil să cuprinzi în câteva cuvinte ceea ce ție nici măcar nu ți se lămurește-n minte, d-apăi s-o mai și scrii astfel? Ce anume face posibilă o asemenea esențializare? Știu răspunsul, dar mai știu și că e vorba despre mai mult de-atât. Acel ceva pe care îl ai sau nu și care în alt fel nu se poate obține, prin niciun fel de trudă. Omul e posesor de geniu. O știe. O știu și eu. E ceva cu care probabil te naști și care neutilizat poate rămâne. Tragedia, în astfel de cazuri, e conștiința propriului geniu, alături de conștiința că nu mai mult de două – trei persoane îl pot recunoaște. Ca tata, și el își duce cu stoicism povara. Mă hrănesc din el ca dintr-o hrană fără de care viața nu ar mai fi posibilă. Și îl conjur, din atâta splendoare pe care mi-o oferă și care se sfârșește în disperare de cauză: „Dracu să te pună să-mi faci vreo supriză!” Am ajuns în acel loc în care ne dăm voie să vorbim fără perdea. Și de fiecare dată îmi amintesc ceea ce mi-a spus încă de la început, căci nici el nu întâlnise așa ceva: „Vorbim în alb de parcă am avea eternitatea la dispoziție.” E primul, ultimul și singurul om cu care am putut ajunge aici. Și mi-ar trebui o viață-ntreagă să mă hrănesc pe măsura nevoii de… hrană existențială. Pur și simplu am avut noroc, despre asta e vorba. Și de aceea despre asta nu se poate vorbi în cuvinte inteligibile, căci nu e o experiență comună. Sub lumina aurie, neverosimilă a toamnei, vocea lui trece prin toate straturile ființei, punându-mă în contact cu adâncurile mele. Și așa reușește să atingă resorturi ultime, despre care nici eu nu aș fi știut dacă el nu ar fi existat, dacă nu s-ar fi dovedit a fi treapta dinspre mine spre mine însămi. Pentru așa ceva e nevoie de multă iubire. Și dacă dilat fiecare clipă-împreună la cote monstruoase nu e pentru că încerc să mă mint că ar fi vorba despre ceva mai mult decât este, ci pentru că aduce la lumină o sensibilitate despre care nu știam că-mi aparține și cu care fac cunoștință și din reluarea imaginară a clipelor împreună. Dar poate că toate astea sunt posibile și pentru că, între noi, moartea e la câteva leghe distanță și ne privește cu privirea ei albastră și rece. Am văzut-o când mâna i-a tremurat prima oară pe sticla din care-mi turna apă în pahar. Am văzut-o în vitalitatea cu care a apăsat accelarația în ciuda morții, când mă ducea dintr-o parte în alta a orașului, când mi-a lipit spatele de scaun și m-a făcut să slobod un spontan și încântat „Yes!”. Am văzut-o în lungile tăceri dintre noi, în distanța dintre două întâlniri, în nevoia timpului cu el, nu doar pentru refacere, ci mai ales pentru a scrie. A scrie nebunește e a-i mai smulge morții o clipă, și încă una, și încă una. Și, într-o zi, când mi s-a făcut îngrozitor de frică gândindu-mă că ar putea să nu ne mai vedem niciodată, i-am spus: „Nu se poate renunța la așa ceva, doar nu ești nebun!” Căci „așa ceva” nu ne fusese dat niciunuia. Moartea e cel de-al treilea, mereu prezent, cel care nu poate fi scos în afara scenei și de care nu te poți feri. Se uită la voi și când sunteți în secretul cel mai tainic. E martorul indiscret, pervers, care privește și trăiește. E tragicul de fiece clipă al lucidității iubirii absolute. E ineludabilul. Limita. Neputința supremă. Capătul. După care un singur lucru mai poate urma: el însuși.

Cei plecați și pe care i-am iubit nu se sting niciodată cu adevărat, ci devin veșnică prezență lăuntrică și tăcere activă, avere din care noi, cei rămași încă o vreme aici, ne reactualizăm adevărul de noi înșine, și de aceea moartea lor ne rămâne ca viață. Căci sensul nu în cer e de găsit, ci în spiritul care înțelege carnea. Iar asta se poate doar în doi. Pentru că a învăța să mori înseamnă a iubi deplin. Dincolo de ultima limită, acolo unde riscul e mortal – a te arunca în gol din propria viață.

INDICAȚII DE CITARE:

Ioana Scoruș, „Moartea – un exercițiu al apropierii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.