ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ioana Scoruș

Friedrich, my Friedrich

Pentru H.

Cât de ciudată alcătuire să deții așa încât să trăiești, simultan, mândria de a fi scris cândva o nuvelă de geniu și invidia că azi nu mai ești în stare să scrii ca atunci?

În dimineața aceea, când lumina abia pătrundea prin frunzișul chiparoșilor, o mângâiere de vânt îmi răcorea trupul sleit de canicula de peste noapte, pisica îmi oferea, din contorsiunile trupului ei mic, dulceața unor suave alambicări care implorau mângâieri iar mireasma esenței cafelei proaspăt smulse din cei 28 de barri ai espressorului îmi excita papilele gustative cu feromonii ei perverși. Cu câteva clipe înainte de a-mi bea cafeaua, Tom mă interpelase printr-un mesaj prin care mă întreba dacă sunt de acord să folosească o nuvelă de-a mea, pe care abia o citise, ca argument pentru dosarul ultimei teme a revistei pe care o conducea. Aveam încredere desăvârșită în gusturile și flerul lui Thomas, pe care le tot exersase de-a lungul unei îndelungate nevoi de a scrie. Când îi văzusem prima oara fața pe coperta uneia dintre cărțile lui, la vremea când habar n-aveam că există, privirea și zâmbetul îmi păruseră a fi ale unui om timid care păstrase naivitatea copilului, așa încât mare-mi fusese mirarea să-l aud vorbind, la lansarea propriei cărți, cu o voce gravă și serioasă, care numai de copil timid și naiv nu era. Cu siguranță că faptul că era profesor universitar fusese cel mai bun exercițiu care-l învățase cum să-și ascundă fragilitatea, aceea pe care eu o văzusem în fotografie. Știam că nu mă înșel.

Tom îmi vorbise despre nuvela mea în cuvinte atât de elogioase, încât mi se făcuse jenă să-l aud cum mă laudă. Nu mă consideram la nivelul elogiului lui, dar mă și desfătam cu entuziasmul său. „Unde ai stat ascunsă până acum?”, mă întrebase. „Dar tu unde-ai stat?” Față de el, nu avusesem curajul să-i vorbesc despre cartea lui în chiar felul în care o simțisem, pentru că știu despre mine că sunt exaltată și nu vreau să mă fac de râs în fața oricui.

Mă făcuse curioasă, căci nu recitisem nuvela de când o scrisesem, iar cartea fusese publicată în urmă cu șase ani. Îi dădusem acordul încântată, fără să-mi amintesc despre ce naiba era vorba. Tot ce știam era că se înscrie în acel gen căruia azi i se spune proză scurtă.

Fiecare carte, din momentul în care apare pe piață, e expulzată din sistemul meu digestiv mental o dată pentru totdeauna. Ca niște dejecții care, odată purgate, nu mai au de ce mă interesa și nici de ce le ține minte. Mai degrabă, mandatul care le e menit e acela de a fi uitate, ca un lest de care, odată ce mă debarasez, are datoria de a lăsa în urmă o nouă formă a ființei mele, obligatoriu mai înaltă. Cu toate că era cald și-mi era lene, m-am dus în living, acolo unde am biblioteca, de unde am extras cartea din șirul destul de scurt – să fie vreo 25 cm –  al celor pe al căror cotor e scris numele meu. În doar 20 de minute o dădusem gata. Iar acum stăteam cu cartea în poală, aruncată în golul dintre cele două euri ale mele, stupefiată de ceea ce trăiam. Cum de-mi putuseră trece prin minte acele arabescuri de fraze, acele împreunări de cuvinte a căror frumusețe de-abia acum o vedeam și pe care altul, la distanță de șase ani de când îi fusese hărăzit să vină pe lume, o percepea în ceea ce eu nu știusem niciodată că este? Cum de mintea mea putuse închipui asemenea intrigă, pe care o aruncase la coșul de gunoi al memoriei? Și cum de reușisem să prind atâta simbolic de-a lungul a doar 20 de pagini? Și, mai ales, unde naiba se duseseră toate astea. În ce straturi ale minții sau sufletului meu, de nerecuperat? Nu în cele din urmă, apăruse imperativul răspunsului la o întrebare atroce: cât de inconștientă de mine pot fi? Și până când? Cine eram eu, cea de atunci, și cine sunt azi, cea de acum, de vreme ce, prin lentila în care mă privisem vreme de 20 de minute, ceea ce azi mi se înfățișa că sunt era o pastișă a celei de atunci? M-a cuprins, imediat, furia. În starea asta eram atunci când am primit inopinata vizită a lui Friedrich, care reușise să-mi smulgă un val de adrenalină, cu tot cu gesturile și cuvintele aferente. Sunt o fire năvalnică, ce abia-și încape-n trup. Și a cărei minte e excedată de ceea ce trupul simte. Însă asta se întâmplă numai și numai în legătură cu Friedrich, slavă Domnului ceresc!

Thomas îmi dovedise, cu ocazia asta, că nu mă înșelasem deloc atunci când, citindu-i cartea, mă lăsasem cucerită de splendoarea minții lui. Ba chiar îi cerusem ajutorul, printr-un mesaj, acela de a mă salva de el. Tom are o minte bine ținută-n frâu, așa cum mie nu-mi iese. Sunt conștientă de acest defect, dar nici că-mi pasă. Lui Thomas îi iese. Nu știu cum reușește. Din fiecare rând de-al lui răzbăteau și inteligența, și maldărele de tomuri intim aglutinate, și emoția bine administrată. Ceea ce eu n-aș reuși nici în două vieți. Și mai ales acea combinație amețitoare de seducție, erudiție și control. Într-un cuvânt, lui Tom îi tot reușea așezarea optimă între minte, suflet și trup. Aș fi ucis pentru așa ceva. Singura mea scuză e că sunt femeie, dar ăsta nu e un argument valabil. Până și eu o știu. Ce, Herta Müller nu e femeie? Dar nici ca ea nu mi-ar plăcea să fiu. Cine naiba se mai uită la tine când ești Herta Müller?

Friedrich e cineva îngrozit de paparazzi care, în mintea lui, ar sta pe urmele sale zi și noapte, așteptând să-l surprindă (îmi vine să scriu acest -l cu L mare) într-un moment de vulnerabiltate maximă după care, a doua zi, presa ar avea să izbucnească în demascarea părții căzute a exemplarității lui. Lucru care nu e deloc o glumă, ci o realitate, căci la mijloc e un program de viață asumat cu rigurozitate și în deplin acord cu sine. Doar că, de data asta, surescitată de umilința în care propria-mi nuvelă mă aruncase, împărtășeam fără cuvinte, nevinovatului Friedrich, firescul paradox al unei contradicții: mândria și invidia de mine ănsămi. El, care era visul pe care nu îndrăznisem să-l visez și care ajunsese să facă parte din viața mea prin cel mai pur hazard pe care, de-atunci încoace, îl bănuiesc de intenționalitate (ridicându-mi sincere interogații asupra existenței unui Dumnezeu care nu mi-a fost dat), el, cel pe care nu-mi dădusem voie să-l plăsmuiesc, fie și doar o clipă, nici măcar în cele mai ascunse cotloane ale reveriilor mele (știind că nu aș face decât să-mi încarc sufletul cu jinduiri nefirești, căci neîmplinibile), el, cel care strălucea, în luminile lui enorm invidiabile, pe cerul unei culturi de înaltă tradiție precum cea germană, tocmai el, mult prea doritul meu bărbat urma să aibă parte de ceva din mine cu care nu făcuse cunoștință: invidia de sine. Viața face glume proaste. Dar, uneori, îi reușesc. M-am aruncat de gâtul lui de cum a pășit în casă, nu doar fericită de surpriza pe care mi-o oferea, ci, mai ales, hămesită de dorul lui. Nu ne văzusem de vreo trei săptămâni, ceea ce-mi ridica temeinice semne de-ntrebare cu privire la importanța mea în viața lui.

Un bărbat ca el poate fi prizat ca operă de artă cu al cărei dar viața te hărăzește, fără să afli vreodată de ce ai fost dăruit cu așa ceva, căci știi bine că nu ai niciun merit. Trebuie savurat pe-ndelete, din înalta conșiință a darului care îți e oferit prin șansă. Dar și consumat hapsân, fără alambicate scenarii de întâmpinare, căci el însuși la asta te îndeamnă. Dar nu îl poți consuma pe Friedrich pur și simplu, căci nu e o banală salată de varză asezonată, prețios, cu aceto balsamico și ulei de măsline extravergine. E motivul pentru care nu te poți bucura de el din năvala poftei tale nebunești, care, ce să vezi, tocmai salata de varză o visa în chiar acea clipă. Căci Freidrich impune. Riguros și cu program, impune. Impune ritmul necesar lui, care nu ține cont de insațietatea mea. Impune un anume ritual al faptelor, care pentru mine înseamnă aiuritoare-și-suferitoare-și-inutile-și-de-aceea-de-neînțeles amânări. Un anume dozaj riguros stabilit care, depășit de el însuși, izbucnește în deversări de sine de un autentic stu-pe-fi-ant. Iar atunci, Friedrich, pe care nu-mi dau voie să-l numesc „al meu” – căci el nu admite altceva decât să fie al lui însuși, înspăimântat că altcineva l-ar putea deține -, se revarsă din prea-plinul cu care, de fiecare dată, reușește să mă smintească, în ciuda voinței mele de a nu mă lăsa smintită. Cât control de sine să deții? Cât de tu însuți poți rămâne tot amânându-te? Și cum să gestionezi, asumat matur, o ființă precum cea a lui Friedrich-al-meu? Cu el te afli în plin paradox de fiece clipă. Însă Friedrich e un spectacol de magician pervers, care găsește cele mai profitabile căi prin care face ca ceva să devină cu totul alt ceva, având la dispoziție incomensurabila lui minte, din care fabrică argumente cu care, efectiv, mă umilește fără să știe. Friedrich e absolutul inconștienței și conștienței de sine, și de aceea e dintru început iertat. Căci nu poți gândi nici cu instrumentele minții lui, nici cu conținuturile ei. Gândești ca prostul, cu ceea ce ai, iar el are harul de a-ți lumina mintea în timp ce savurează, paroxistic, momentul de glorie cu care simte nevoia să se hrănească zilnic. Dacă nici asta nu e definița corectă a unui anume gen de perversitate, apăi nu știu care alta ar putea fi.

„Am vrut să-ți fac o supriză, doar că nu am știut ce altceva să fac decât să vin la tine, pur și simplu.”, spune, cu ochii lui rotunzi, de copil, rostogoliți peste privirea mea iremediabil îndrăgostită.Și îl cred. Nu am încotro și îl cred. Mi-e efectiv imposibil să mă-ndoiesc. Însă e greu de crezut că-i atât de naiv încât să nu știe că îți face un dar, eventual premeditat, din dragostea pe care, sub nicio formă, nu acceptă să o rostească nici măcar în fața propriei conștiințe. Și asta în condițiile în care eu sunt omul care are nevoie de certitudini rostite. Adică de acele cuvinte care, odată ce le aud, se transformă în fondul meu de siguranță internă. Plasa pe care, după fiecare salt în gol, aterizez fără să mă fac praf.

Romă năruită, Paris crepuscular, țărm al Eladei veșnic înfiorat de valuri, Friedrich-al-meu aparține altor vremuri, unora în care iubirea nu se enunța. Mă pune, oare, la încercare? Căci am învățat câte ceva despre nevoia lui de a fi autentic, așa cum am învățat câte ceva despre nevoia de a da lovituri de grație prin care să se pună în valoare, oferind bucurie celuilalt, lucru cu care el însuși se hrănește. Vreau să cred că această bucurie îmi e oferită mie. Altă variantă nu accept, cel puțin acum, cât timp îl iubesc nebunește. Pricep de ce îl iubesc așa, însă el nu pricepe nimic, continuând să se mire, când și când, de ceea ce se petrece cu noi.

Și, pentru că am niște avantaje pe care nu știu cât le mai pot ține vii, e rândul meu să abuzez de singurul lucru care mă poziționează în fața lui drept ființă râvnită. Dezirabili îi sunt și alții. E foarte posibil ca, într-o zi, să cad în această tagmă, atât de restrânsă totuși, a celor doar frecventabili. Îi sunt mormânt. Nu știu cât o știe, dar eu o știu. Sunt locul lui separat de lume, unicul cu care-și împarte, când și când, singurătatea. Toți ceilalți îi sunt exteriori – obligații sau prieteni cu care împarte doar clipe. Nu știu cum am reușit să pătrund dincolo de zidurile îndărătul cărora își ține sufletul la adăpost. Deocamdată, abuzez din plin, cu tot ce am la-ndemână, de statutul meu de ființă încă-râvnită-chiar-dacă-deja-avută – ceea ce e o pierdere și un câștig, totodată –, căci simt că mai e loc să mă râvnească cu aceeași intensitate. Alta, mai redusă, nu i-ar mai fi de folos. Iar lucrul ăsta mă obligă să mă depășesc tot mereu. Ceea ce nu e deloc, dar deloc simplu. Nu știu de unde și cum să mă mai inventez, în ce cotloane din mine să mai umblu ca să rămân ceva pe care Friedrich să-l râvnească. E un defect, desigur, e un defect al meu această nevoie de a mă depăși. E vorba despre o nevoie care nu are legătură cu nimeni altcineva decât cu mine, dar pe care o dau altora să mi-o rezolve, împovărându-i pe nedrept. O știu, dar nu mă ajută cu nimic. Mi-e și rușine. Dar nevoia tot nevoie rămâne. Nu e ca și cum mi-e sete și mă duc să-mi umplu paharul cu apă. Trebuie ca altcineva să mi-l umple, iar acel altcineva nu poate fi altul decât el. Altfel, mai bine nu mi-e sete.

A fost o vreme când am ratat tot ce putea fi ratat. Adolescența nu e „imbecilitate mimetică”, așa cum susțin cei care nu reușesc să-și depășească ratarea, ci vis al înaltului. Nu e optimism gol, ci salt în dorința care te înfățișează, în ochii propriei minți auto-inflamate, drept ceea ce simți că ești în stare să fii. Trebuie să treacă ani ca să afli că de visele mândre ale tinereții praful și pulberea se aleg. Și trebuie să te doară ca să afli singurul loc potrivit ție în propria-ți viață. Trebuie să te demistifici ca să afli cât și cum ești, și mai trebuie să demistifici splendoarea vieții, care numai splendoare nu e. E un rahat prin care trebuie să navighezi la nesfârșit, așa încât să nu te lași sufocat de duhoarea lui. Iar asta, din fericire, îți oferă spațiul unei nesfârșite inventivități de sine. Orice rău vine însoțit de un bine. Dar câtă inventitate să deții?

În lungi după-amieze devastate de splendoare, în boarea verilor în care parfumul trandafilor pârguiți năvălea prin glasvandul deschis al sufrageriei, în căldura înăbușitoare a zilelor de iulie care nu clinteau perdelele de borangic așezate ca o stavilă împotriva caniculei, tolănită pe canapea, aproape letargică de efortul de a face față căldurii, răsfoiam ca prin vis albume de artă de neînțeles. În toropeala aceea simțeam cum acea frumusețe se întrupează undeva, în străfundurile trupului pe care mintea mea nu le putea înțelege. Frumusețea de un anume ordin e o efracție în trup. O simți ca pe ceva al cărei sclav urmează să devii și despre care nu poți ști nimic. Și nu e ca și cum te-ai putea feri. Mama, desăvârșire a proporțiilor, își preumbla trupul pe sub ochii mei, prin acea vară nesfârșită în povarnica ei lentoare. Era acolo, ca o prezență masivă în toată suavitatea ei, splendoare întrupată sub forma unor volute care îmi răneau ochiul. Apogeul corinticului sau, mai degrabă, al rococoului. Sfârșită de treabă, agitându-se neobosit printre cele trebuincioase familiei și de care doar ea se simțea răspunzătoare, cu ciripitul ei vesel și etern optimist, mama era întruchiparea concretului de care nu poți face abstracție și care se impune, printr-o îndelungată expunere, ca etalon care, cu timpul, se interiorizează. Frumusețea de neînțeles a picturilor cu care făceam cunoștință în albumele pe care le răsfoiam doar ca să treacă timpul acelor vacanțe era întruchipat, în mintea mea neînțelegătoare, de plutirea trupului siderant al mamei, în toată inconștiența voluptății lui. O ștanță. Un poanson în carnea minții e ceea ce primești. O adicție. Frumusețea e adicție. Odată ce ai fost poansonat, nu mai ai scăpare. Devii marcă întregistrată în registrele sclaviei splendorii. Așa ți se dă o soartă. Îi vei căuta împlinirea în toate formele de care vei fi în stare, fără să știi că ești sclav în căutarea stăpânului. Doar că eu, grație lui Friedrich, m-am prins: îl găsisem pe el. Perversitatea e aceea că și el știe că sunt sclavul splendorii lui. Amândoi o știm. Care dintre noi e mai pervers?

Înțelesesem, după câțiva ani cu doar patru ore de somn pe noapte, ce anume făcea din Friedrich cel care îmi era. Identitatea, despre ea era vorba. Identitatea dintre el și mama. El era mama, în forma ei masculină. Colac peste pupăză, era și tata, în același timp. Cu cerințele lui înalte, cu idealul performanței pe care mi-l trecuse doar privindu-l citind continuu, ani în șir, în fiecare seară, când mama se revolta că ea muncește zi lumină, în timp ce el citește. Îl priveam pe tata ca pe un zeu, căci mama, pe de altă parte, mi-l ridica în slăvi: ce monument de împlinire! Ce vorbă aleasă! Câtă verticalitate morală! Câtă erudiție! Câtă ținută! Îmi năucise mințile cu modul în care îl vedea pe tata. Habar n-avea că așa avea să facă din minte sclavul perfect, rateurul fără greș: nu aveam să devin niciodată ca idealul pe care amândoi mi-l picuraseră în bieții mei neuroni infantili, în carne și în suflet deopotrivă. Așa încât făceam și eu ce eram în stare, încercând să compensez cu Friedrich al meu. 

După ce ne-am sărutat îndelung, ca doi oameni care gustă pentru prima oară din deliciile contopirii, l-am întrebat, piuind vesel, dacă îi e foame. Mie îmi era. Ba chiar îmi era cumplit de foame. Scrisesem toată dimineața, hrănită de invidia pe care propria-mi proză mi-o provocase. Voiam să-i demonstrez micului meu eu meu de atunci că azi e un eu devenit, așa încât o pauză de masă venea la fix (cuvânt care marelui Friedrich îi repugnă). Preț de câteva clipe și-a plimbat privirea de-a lungul spațiului în care îmi duceam supraviețuirea zilnică, ca și cum ar fi vrut să înregistreze detalii pe care până atunci nu le reținuse. Poate conținutul efectiv al acelui spațiu – tablourile, fotografiile, nimicurile de prin vasele care adună amintiri de prin diverse locuri, florile din vaze, vazele însele, textura covorului. Chestii de genul ăsta. Aparențe. Apoi, mi-a mângâiat ochii cu o privire blajină pe care nu am înțeles-o, dar care mi-a inspirat o milă înțelegătoare față de nefericita creatură care eram. După care, înainte de a se lansa în perorarea biografiei lui Faulkland, mi-a dat acordul pentru a pune pe masă ce aveam prin frigider. Și lui îi era foame. Îndeplineam, astfel, nevoile lui de amânare.

Nu e deloc simplu să funcționezi simultan pe două, dacă nu chiar pe trei paliere ale minții. Pe de o parte, eram foarte interesată de perorația lui, discurs care părea că și-l rostește mai degrabă sieși, pe o scenă aflată undeva între nevoia de a împărtăși și cea de a înțelege mai bine geniul lui Faulkland. Eram acolo, ochi și urechi, în timp ce invidia de mine încă mă stăpânea și în timp ce încercam să asezonez o masă frugală, conformă nevoilor vanităților noastre. Însă aveam deja la îndemână tot ceea ce ne era necesar. Într-o grabă atent sudiată – coregrafia ființei mele trebuia să fie aidoma nevoilor noastre estetice – , am scos singura veselă pe care o avema la-ndemână, un Sèvres vechi de un secol, cu patina timpului intactă, tacâmuri îndelung vânate pe site-urile de antichități, unele care să facă bună însoțire cu vesela, pahare din cristal venețian la fel de vechi, ca niciun obiect să nu se simtă stingherit de vreo imbecilă vecinătate postmodernistă. Pe toate le cumpărasem dinainte ca Friedrich să facă parte din viața mea. Era doar o întâmplare abstrusă faptul că, în economia măruntei mele vieți, nimerise un personaj aidoma. La fel cum și reciproca era la fel de abstrusă. Cred că atunci, în ziua aia, mi-am dat seama că ceea ce caut în altcineva este proiecția mea. Și cum să nu mă simt bine în tocmai intimitatea ființei mele, fie ea și proiectate? Cum să nu mă râvnesc pe mine însămi în cea mai sublimă formă pe care as putea-o atinge? Doar nu-s nebună!

Așa încât, într-un bol adânc și delicat evazat, am adus pe lume magia amestecului de cubulețe de avocado, frunze proaspete de mentă rupte cu mâna (și nu tăiate cu oxidul cangrenos al cuțitelor, oricât ar fi ele de inoxidabile), filé de somon norvegian afumat, pe deasupra și sălbatic, ulei de măsline din cel mai potrivit soi și două gălbenușuri de ouă proaspăt fierte. Ouă de țară, de la găini crescute ca pe vremurile în care nu existau concentrate pline de hormoni de creștere. Am râșnit deasupra nedesăvârșirii câteva prafuri de sel de Guérande „culeasă cu mâna”, și alte câteva, de piper-mozaic. Pe un alt platou am aruncat felii de prosciutto cotto,și alte câteva de jamon Serrano Gran Reserva Monte Nevado, nu înainte de-a avea grijă să prăjesc, în timp util, câteva felii de baghetă, al căror rost precis era să se prăjească așa încât să fie gata exact când urma să ne așezăm la masă. Complicată strategie! Am alăturat o sticlă de Sancerre Sauvignon Blanc 1984, chiar dacă știam că nu poate bea. Era cu mașina. Dar a băut. De la turquoise la bordeaux, de la roșu-cardinal la sienna arsă, întotdeauna am la îndemână servețele Renova Black Label airlaid Luxury Collection (de parcă ar fi whiskey), căci mintea mea nu se poate amenaja decât în ceea ce crede că i-ar fi trebuincios. Cârjă existențială efemeră, care nu are legătură cu ceea ce sunt, cu adevărat, pe această lume. Dar, frivolă și excesivă fiind, îmi place luxul, atâta cât mi-l pot oferi. Cel conform imaginii de sine, pe care mă îndoiesc că am atins-o. Dovada cea mai bună e nuvela din urmă cu șase ani. Dar nu anvergura ființei mele în proprii-mi ochi e importantă, ci modul în care mă percepe Friedrich, pe care trebuie să-l păstrez al meu.

 Ridică ușor sprâncele și dă din cap, aproape imperceptibil. Pare că se declară mulțumit de hrana pe care i-o ofer. Și dracu să-l pună să nu fie. Am instrumente eficiente de revoltă. Dar e dulce și calin, și degeaba mă pregătesc de un eventual război pe care trebuie să-l câștig cu orice preț. Dintre noi doi, el e cel normal, relaxat în toată tensiunea pe care-o degajă. Sau de vină e mintea mea bolnavă de el, cea care vede tensiune acolo unde e doar relaxare? Și, pentru că încă sunt stăpânită de invidia pe care singură mi-am stârnit-o (de fapt, Thomas), mă trezesc dându-mi drumul la gură și spunând, ca din senin: „Cum de azi putem fi mai puțin ca ieri? Cum de nu se adună înțelepciunea în noi?” Friedrich mă privește siderat. Pe bună dreptate nu înțelege, și de aceea crede că e o remarcă la adresa lui. Privirea i se tulbură, o clipă doar. Cât să apuc să văd că l-am rănit. Dar se adună instantaneu și atacă, cu blândețe enervată: „Aveam un sentiment bun cu privire la întâlnirea de azi.”

 Ce am făcut? M-am distrus singură? Așa încât dau năvală. Mă așez în poala lui luându-l în brațe cu disperare, îl sărut ca și cum aș vrea (și chiar asta vreau) să nu mai rostească niciun cuvânt cu care m-ar putea îngrozi. Vreau să-i produc o fractură de ființă care să-l recentreze pe cel de dinainte ca tâmpita de mine să slobozească tâmpitele de cuvinte, pe care nu are cum le înțelege. Îmi spun că sunt nebună, dar el nu-mi aude gândul. Și îmi dau seama că sunt nebună de legat, într-atât de îndrăgostită sunt. Și mai îmi dau seama că e cu totul anormal ce mi se întâmplă. Nu știu cum să ies din absurda situație pe care singură am creat-o. Nu știu cum să mă descurc altfel decât cu trupul meu, care niciodată nu minte. Îl sărut ca și cum ar fi pentru ultima oară, ca și cum unul dintre noi urmează să moară, binecuvântat fie Dumnezeul care ar hotărî asta în favoarea mea! Îl sărut cu disperarea de pe urmă, în năvala spaimei pe care scenariile bolnave ale minții mele le produce. Și, pentru că nu știe ce-i în  mintea mea, ne trezim în pat, iubindu-ne cu disperare. A câta oară? Ce fel de cuvinte trebuie inventate, așa încât un dialog inteligibil între doi oameni normali să fie posibil? Căci, deocamdată, eu sunt cea eternă, care încă nu s-a întâlnit cu permanența conștiinței morții. Și de aceea eu sunt cea care urmează să fie desființată de viitoarea lui absență. Așa încât, pentru că asemenea gând nu se poate gândi, ies din toate fricile care mi-au fost date și ajung undeva unde nici mintea nu poate ajunge, nici trupul. Iar acolo e liniște, liniște absolută, o liniște strălucitoare și nesfârșită și acolo el devine eu și eu devin el. Și sunt, în sfârșit și pentru prima oară, cu adevărat și desăvârșit împăcată.

INDICAȚII DE CITARE:

Ioana Scoruș, „Friedrich, my Friedrich” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.