ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ioana Scoruș

Dincolo de bine și de rău sau despre măștile narcisicului

„Nicio forță nu poate separa, într-o etică bipolară, ceea ce seducția a îngropat în captivitatea înșelătorului sublim.”

Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime, amăgire

Tema narcisismului grandios este la fel de fascinantă ca narcisicul însuși. Rândurile de față vorbesc despre narcisism nu în înțelesul comun al termenului, acela de persoană egoistă care consideră că totul i se cuvine (nu orice egoist e obligatoriu și narcisist), ci în sens psihopatologic. Și mă voi opri îndeobște la măștile cu care narcisistul grandios se înfățișează lumii.

În istoria structurării psihicului uman, sursa din care survine diferențierea Sine – Eu este iluzia identicului pe care bebelușul o trăiește, grație persoanei de îngrijire, mama sau altcineva. Din ea se naște Eul ca instanță psihică, pentru ca mai apoi, trecând prin alte etape de dezvoltare, să devină un alt Eu. Altfel spus, la începutul vieții, când bebelușul nu deține conștiința faptului că el este altă persoană decât mama, e necesar să existe o mamă capabilă de identificare cu copilul (oferind astfel copilului șansa identificării cu ea), dar la fel de capabilă să-și trateze copilul ca pe o persoană diferită și separată de ea. În această accepțiune, dacă presupunem că la venirea pe lume copilul este doar un Sine din care curând va începe să ia naștere Eul, drumul spre maturizare a oricărui Eu ține de șansa de a fi întâmpinat de către o mamă suficient de matură. Dar nu orice mamă deține această capacitate calibrată într-un spațiu optim. În astfel de cazuri, narcisismul sănătos al copilului o va lua pe căi care duc la patologii ale Sinelui. Narcisismul arhaic nu va fi intergat în Eu într-un mod potrivit, ci va rămâne un Sine arhaic care va căuta împlinirea nevoilor care nu i-au fost împlinite. Imago-ul părintelui idealizat nu are posibilitatea de a fi transformat în structură psihică de reglare a tensiunii, ci va rămâne un obiect arhaic, atât de necesar homeostaziei narcisice. Supraeul va fi și el arhaic, construind comandamente morale imature. Prin urmare, perturbările timpurii în relație cu obiectul idealizat (mama) duc la defecte structurale mai mult sau mai puțin grave, care-și vor căuta căi mai mult sau mai puțin mature în încercarea de a-și îndeplini funcțiile necesare. Dar nu doar mama este cea care contribuie la disturbarea narcisismului copilului, ci și tatăl. De exemplu, copilul poate suferi, în plină idealizare a tatălui, o bruscă dezamăgire traumatică cu privire la aspectele narcisic investite ale imagoului patern, la vremea la care Supraeul încă nu și-a căpătat vigoarea și stabilitatea maturității. Există, așadar, diferite grade ale perturbării narcisice, de la cele mai disfuncționale în viața adultă, la cele mai integrate. Peste tot, însă, este vorba de o mare suferință, care-și va căuta căile de a fi anulată.

Există surse care analizează etimologia cuvântului seducție, care înseamnă a conduce în rătăcire, a corupe, a îndepărta. Latinescul se ducere înseamnă „a duce departe sau a duce în rătăcire”, care combină pronumele reflexiv se și verbul ducere. Daniel Marcelli, profesor de psihiatrie la Spitalul Universitar Poitiers, se întreabă: „Educație prin seducție?” De ce își pune această întrebare? Pentru că pleacă de la etimologia lui „se ducere”, pe care o pune față în față cu „ex ducere”, „a educa”.

«Le terme séduction provient du latin “se ducere” qui signifiait “emmener à l’écart”, alors qu’éducation vient de “ex ducere”, conduire à l’extérieur, mener au loin. Alors que l’éducation consiste à conduire l’autre vers la société des humains, la séduction cherche au contraire à se l’approprier et à le détourner de cette même société». (1)

Pentru Marcelli, seducția se bazează pe un defect narcisic, în timp ce autoritatea se bazează pe alteritate. Nuanța este esențială: seducția ar viza câștigarea celuilalt întru posedare (cu forța, așadar), pe când educația e propunerea pe care autoritatea o face libertății celuilalt de a alege. În această paradigmă mi-am așezat rândurile de față, care mi-au fost prilejuite de experiența de cabinet cu pacienți narcisici grandioși.

Existența oricărui narcisic grandios este o continuă, neobosită și epuizantă experimentare a măștilor sociale. Fiind nevoie, vitalitatea lui se adapă nu doar din aceasta, ci și din propria epuizare. Pentru el, viața e o scenă pe care este nevoit să-și joace rolurile, scopul fiind menținerea imaginii de sine constituite în vremuri imemoriale. Dacă are imperioasă nevoie de ceilalți este pentru are nevoie să fie confirmat în minunăția lui, căci el, narcisicul grandios, nu poate fi altfel decât minunat. Și dacă are nevoie de atâtea false oglinzi care să-l confirme este pentru că, fundamental, narcisicul nu știe cine este, dar se crede a fi cel pe care oglinzile celorlalți îl reflectă în calitățile lui absolute. În spatele grandiozității, însă, se află un copil fragil, de vârstă foarte mică, veșnic neliniștit căci veșnic înfricoșat, rușinat, invidios, anxios, furios, uneori plin de cruzime, a cărui stimă de sine extrem de fragilă fluctuează insuportabil. Iar acestea nu sunt deloc figuri de stil, ci realitatea internă în care narcisicul trăiește.

Nevoit a se reinventa la infinit prin jocul de oglinzi pe care-l instituie, va face apel la cea mai facilă cale pe care o are la dispoziție: seducția. Nimic nu-i stă în drum, nicio instanță morală nu are capacitatea de a stăvili nevoia de a-și furniza admirația, așa încât își va rafina metodele de seducție chiar de va fi nevoit să apeleze la perversiuni. O va face fără remușcări, căci narcisicul nu deține o instanță morală matură care să-i semnalizeze faptul că a pășit dincolo de limita socialmente permisă. Ceea ce deține însă este conștiința depășirii limitelor. Altfel spus, narcisistul nu are limite sănătos interiorizate, ci le cunoaște doar cognitiv, având, prin urmare, posibilitatea de a alege dacă să le depășească sau nu. Și, cu cât este mai cultivat, cu atât rafinamentul va căpăta chipuri mai seductive. De aceea, adeseori, narcisicul deține o inteligență ascuțită pe care o va folosi ca instrument. Pentru el, Celălalt nu este decât un instrument prin intermediul căruia își va furniza hrana de care are nevoie psihicul său insuficient structurat. Căci grandiosul e un bebeluș care nu a fost coborât din raiul Unului-fuzional în realitatea de comun acord împărtășită, rai întruchipat de relația simbiotică cu mama, așa cum e firesc să fie ea la începutul oricărei vieți, vreme de câteva luni de zile. El nu a fost treptat coborât, ci a căzut din paradis fiind smuls de acolo, el a fost aruncat prin abandon – sau prin ceea ce a fost resimțit ca abandon – într-o lume pe care nu o înțelege altfel decât atribuindu-i ca singur rost acela de a-i reda paradisul pe neașteptate pierdut, până să afle că pe lume există și un celălalt, nu doar el. Rană nicicând integrabilă. De aceea, pentru el, oamenii nu sunt decât ustensile a căror menire este procurarea reiterării, fie și pentru o clipă, a raiului după care tânjește cu toată ființa lui. Cu toată ființa lui neputincioasă, căci cum ar putea fi un bebeluș altfel decât dependent de mamă? Exact așa e narcisistul: dependent de lume, de ceilalți, în ciuda faptului că îi este frică de stranietatea dependenței care-l face captiv.

Narcisicul sever grandios este structural lipsit de identitate. El se află pe sine, fulgurant, doar prin celălalt, dar celălalt are atâtea chipuri în lumea asta mare, încât nu se poate opri la unul singur cu care să se identifice așa cum se identifica cu mama, căci nu se recunoaște în alt chip mai mult de o clipă. Așa încât lumea e o ofertă inepuizabilă de ființări, iar narcisicul vrea să fie toate, căci a lui e de negăsit într-o singură și unică formă.

El e stăpânul lumii care are nevoie neostoită de reconfirmare, într-atât de nesigur de sine este. În lipsa ei se prăbușește în sine, în Sinele său, căci el e doar un Sine arhaic, în care Eul nu a apucat să ajungă la maturitate, cu atât mai puțin Supraeul. Hrana lui e idolatrizarea, hrană paradoxală, căci hrănește dar insațiabilă îi e dat să rămână. Neavând limite interiorizate, nici sațietatea nu apare, căci narcisicul e un sac fără fund, un hău care înghite necontenit, care nu digeră, nu elaborează, nu perlaborează, doar lasă să treacă nicicând digerabilul. Un gol nu diform, căci forma are limite, ci un spațiu nesfârșit, de neasimilat unui loc. Unui locus. Unei locuiri de sine. Dar asta nu înseamnă că narcisicul, această victimă a mamei, nu are conștiința faptelor sale. Ceea ce-l face de neiertat este tocmai faptul că deține diferența dintre bine și rău, însă ceea ce l-ar putea absolvi este senzația „foamei” (de obiect) de nestăvilit, cu care nu se poate lupta pentru a câștiga fie și numai o măruntă luptă, aceea de a începe să fie: să afle cine este. Este o foame existențială, în lipsa satisfacerii el neputând să simtă că este.

Orice sedus își are seducătorul său

Dar nu oricine poate fi sedus. Orice seducător își are sedusul său. Nu este doar o capcană pe care seducătorul o întinde, ci una în care crede că își prinde identicul, în imperiosul nesfârșirii căutării reflexiei de sine. Însă disponibilitatea celuilalt de a fi sedus se fundează, și ea, pe o problematică psihică, una egală problematicii seducătorului. O nevoie întâlnește altă nevoie (iar asta e valabil pentru orice muritor, chiar dacă a fost numită „dorință”), iar coliziunea dintre ele ar putea produce dezastre. Dezastrul absolut este sinuciderea. Cel dezintegrat intern de întâlnirea cu seducătorul va numi experiența prin care i-a fost dat să treacă „iubire absolută”, trăită ca unică în viață, în lipsa căreia existența lui nu poate fi posibilă, dar ea nu e decât o pastișă a iubirii mamei, așa cum i-a fost dată această experiență la începuturile vieții și ale cărei urme mnezice reverberează din adâncuri inconștiente. Și tocmai pentru că începuturile vieții sunt completamente inconștiente, el nu va avea acces conștient la acest reper al experienței primordiale. Nu va ști că ceea ce încearcă să obțină în prezent este repetarea celei primordiale. De aceea, va numi acea iubire de înlocuire raiul, paradisul. Nevoia seducătorului de a seduce este, desigur, irepresibilă. Fiind nevoie (precum setea, somnul, precum nevoia de a respira), ea nu poate fi reprimată. E trăită ca nevoie în lipsa satisfacerii căreia trăirea care survine e aceea de murire. Faptul că a seduce este resimțit drept hrănire nu e o metaforă, e o realitate, așa cum o trăiește el. A primi/a-și furniza acest gen de hrană e condiția sa existențială.

Despre ce vorbim când vorbim despre iubire? Autoritatea afectului

„Cele înfăptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine și de rău.”, spune Nietzsche undeva, în Aforisme. Și dacă spune „întru iubire”, și dacă ar fi spus din iubire, pentru narcisic iubirea înseamnă cu totul altceva decât ce înseamnă ea pentru personalitatea „nevrotică”, adică aflată în echilibru. Iubirea, la personalitatea naricisistă grandioasă, are alte conotații, altă structură, una pe care noi doar ne-o putem imagina, căci nu avem experiența ei în viața noastră de adulți care au iubit și care iubesc în mod matur un Celălalt resimțit ca separat și diferit de noi.

Uneori, cuvintele sunt capcane, căci denumim prin ele lucruri pe care fiecare le înțelegem într-un mod particular. Mai ales cuvântul iubire. Despre ce vorbim când vorbim despre iubire? Fiecare va crede că experiența personală a iubirii este una universală, exact în aceeași măsură în care crede că experiența sa este unică și irepetabilă și de aceea nimeni nu o poate înțelege. Iconoclast prin definiție, narcisicul nu cunoaște autoritatea afectului celuilalt, pe care să o considere îndreptățită în aceeași măsură ca autoritatea propriului afect. Preeminența îi aparține, totul pe lume este pentru el, căci totul este despre el. „Centrul atenției”, „buricul pământului”, „copilul mamii de aur”, grandiosul este împăratul căruia lumea trebuie să i se supună. Dacă lumea există, este doar pentru a-i împlini nevoile, iar singura ei menire e să i se adapteze, căci el nu deține capacitate de adaptare. Nevoile i se cer a fi satisfăcute acum și aici, nicidecum amânate pentru un moment la care lucrul ăsta să devină practic posibil. Și cum ai putea amâna nevoia de a respira, aceea de a dormi atunci când ești epuizat sau aceea de a te hrăni atunci când ești lihnit de foame, cum? Ceea ce se află „dincolo de Bine și de Rău” este, în cazul lui, nelimitatul, acolo unde nu există reper, bornă, graniță. Exact așa cum era și raiul primordial din care a fost lăsat să cadă, până să afle că nu el este lumea toată și lumea nu e el. Blestemul lui e că a rămas prins în Unul-fuzional. De aceea se crede Dumnezeu, căci e singurul cu care se poate identifica, altceva mai mare și mai unic decât El neputând exista. După chipul și asemănarea mamei. În această accepțiune, am putea crede că dacă omul L-a inventat pe Dumnezeu, El a fost inventat de un narcisic. Iar narcisismul e, prin definiție, omnipotență. Exact ca Dumnezeu. Un genial psihanalist britanic, medic pediatru, Donald Winnicott, a descoperit-o în propria-i practică, unde a întâlnit peste 25 000 de copii. Omnipotența bebelușului este starea de nediferențiere Sine – Eu, în care mama e resimțită ca prelungire a corpului lui, una care acordă îngrijirile necesare în concordanță cu toate nevoile sale, indiferent de natura lor. Este modul în care bebelușul își „creează” mama care satisface nevoi. Ea va fi, mereu, o mamă care nu frustrează, „frustrarea optimă” (Winnicott) fiind cea care introduce, treptat, diferențierea mine – ne-mine, eu – celălalt, coborând copilul din raiul Unului arhaic în realitate.

Nu măștile pe care le împrumută narcisicul grandios sunt infinite, ci, din contră, jocurile de rol pe care le exersează sub chipul uneia și aceleiași măști, cea a seducătorului. El e romanul cu intrigă complicată care poate fi scris sub o mie de forme și care, în multitudinea lor, reiterează aceeași intrigă cu fiecare ocazie.

Privirea mamei

În relația dintre individ și Sinele său, rolul de oglindă al mamei este esențial în stabilirea identității. Paradoxul identității este că se construiește prin interiorizarea reflexiei trimise de o altă persoană. Identitatea este rezultatul precipitării identificărilor narcisice primare, cele care încorporează un obiect care este oglindă și dublu al Eului.

Dar cum anume ajunge un bebeluș născut nevinovat un mare narcisist? În tot miracolul ei, oglinda – suprafață de sticlă acoperită cu un strat de argint în care, privindu-ne, întâlnim ipostazele noastre exterioare  –, nu poate reflecta altceva decât imaginea exteriorității noastre, nicidecum a vreunei fărâme de interioritate. Pentru a afla câte ceva despre cum suntem în interioritatea noastră avem nevoie de ceilalți care, prin percepția lor asupra noastră, ne reflectă bucăți din adevărurile care ne constituie. Feed back-ul devine nu doar cunoaștere de sine, ci și reglare a relațiilor pe scena vieții. Doar astfel, prin ceilalți, prin oglinzile care ni se așază în față putem avea acces la noi și la ei. Altă cale nu există. Doar că narcisicul are nevoie de oglindirea care i-a fost oferită de privirea mamei.

Există mai multe modalități în care mama își poate privi bebelușul. O poate face ori privindu-l pe el (altfel spus, văzându-l ca persoană, alta decât ea), o poate face privindu-se pe sine oglindită-n el (proiectându-se în bebeluș și luându-se din el), o poate face combinând cele două tipuri de privire sau în cine știe câte alte moduri. Pentru ea, bebelușul poate fi ori oglinda care-i arată alteritatea, ori imagine de sine. Ori subiect, ori obiect. La fel, pentru bebeluș, privirea mamei poate fi oglinda care-i arată alteritatea sau cea care-i înfățișează identicul. Privirea mamei este structurantă și, în funcție de maturitatea sau imaturitatea ei psihologică, ea va structura într-un fel sau altul percepția de sine a copilului, favorizând sau nu construirea identității de sine. Modul în care mama își percepe și privește copilul este certificatul de naștere al viitorului adult, narcisist sau nu, căci copilul se va identifica cu privirea mamei, cu ceea ce ea îi arată despre el. Iar calitatea reflectării depinde de narcisismul ei. Cu această imagine de sine va porni copilul în viață, cu această zestre, care va structura nu doar toate relațiile de iubire pe care le va trăi, ci și relațiile sale sociale.  

Pentru mama care se proiectează în bebeluș și-l tratează ca parte din sine însăși, copilul este oglinda care are datoria să o înfățișeaze într-o imagine de admirat, care devine stimă de sine a mamei. Este mama al cărei copil e „copilul de aur”. Relație indisolubilă, imagine indisolubilă. Un mod de a transmite în mod inconștient copilului că „eu-sunt-tu-și-tu-ești-eu și, de vreme ce tu-ești-eu, eu nu pot fi altfel decât minunată, căci eu te-am făcut pe tine, iar datoria ta e să-mi arăți cât de minunată sunt în perfecțiunea cu care te-am creat”. Ce mesaj confuz! Doar că subiectul nu poate lua naștere în acest fel, nu poate deveni un el însuși, căci mama nu pe el îl prezintă copilului, ci fațete ale ei, mereu ale ei. Ale deficitului său. Nici ei nu i-a fost dată o imagine de sine, alta decât cea de obiect al Sinelui. Copilul are doar rolul de a o reflecta în diversitatea ei fascinantă, așa cum lumea are rolul de a-l reflecta pe narcisic în diversitatea lui de neintegrat într-un Eu. Rolul copilului e de ecran de proiecție și de reflecție cu care mama se identifică și în care se vede doar pe sine. Doar pe sine, crezând că nu pe sine se privește, ci pe copil (denumirea patologiei narcisice a luat naștere din legenda lui Narcis care, privindu-și chipul reflectat de luciul apei, se îndrăgostește de el fără să știe că imaginea este a lui, iar imaginea devine obsesie a îndrăgostitului). Copilul este un instrument (obiect) al Sinelui, având o misiune precisă: „Arată-mă! Dar nu oricum, ci în splendoarea de care am nevoie.”

În construirea sănătoasă a identității, procesul este treptat, ceea ce înseamnă că se desfășoară în timp, iar lucrul ăsta are legătură cu tatăl și implică, inițial, întâlnirea cu un dublu al Sinelui – mama –, pentru ca mai apoi să survină diferențierea de mamă, ca rezultat al capacității ei de a se diferenția de copil. La narcisicul grandios acest proces nu are loc, el rămâne prins în dublu. Pentru un astfel de copil, obiectul (mama) nu e descoperit ca exterior sieși căci nu e perceput ca extern, ci conceput ca un dublu al său, căci așa îl concepe mama și pe el, dublu pe care îl va căuta toată viața, căci menirea lui e să fie repede pierdut. O nesfârșită oglindire în oglinzi care se oglindesc în ele însele. Topografia minții nu se poate organiza într-o identitate stabilă, căci e supusă confuziei mine-ne-mine, eu – celălalt. Ne aflăm în etapa narcisismului primar, cu impasul lui existențial: nediferențierea existențială. Acest dublu al sinelui, care e obiectul care îl reflectă reflectându-se pe sine, va fi iubit, devenind, la adult, iubire de sine, nu de celălalt: obiectul a rămas încorporat ca semn al „alterității”, iar alteritatea narcisicului este identicul. Dublul lui. Etapă de creștere eșuată, prin incapacitatea mamei de a reflecta copilul drept un altcineva decât propriul Sine. Cu alte cuvinte, celălalt nu poate fi gândibil drept un alt Eu, ci doar resimțit ca parte a Sinelui. Pentru grandios, alteritatea nu există. E doar fragment de Sine.

Nediferențierea mine-ne-mine, eu-celălalt, etapă a dezvoltării psiho-emoționale de după naștere – cea narcisismului primar –, va prinde bebelușul unei astfel de mame în carcera confuziei, aruncând adultul care copilul va deveni în nesfârșirea căutării de sine căreia dat îi e să nu se afle niciodată. Mandatul primit la naștere, acela de a fi oglinda mamei, copilul îl va repeta în viața de adult, căutându-se în ceilalți și negăsindu-se niciodată, căci lui nu i-a fost dat să afle cine este și, neștiind, nu va ști nici ce să caute mai târziu. Neexistând un „cine”, nu va ști pe cine să caute. Descoperirea alterității devine, astfel, semnul maturizării Eu-lui, de care narcisicul nu are parte până la capăt. Căci mama e un dat, și nu o alegere. Ca și tatăl, de altfel, și el având rolul lui în lipsa de structurare a Eu-lui narcisic.

Loc de întâlnire

Din altă perspectivă dar ajungând la aceeași concluzie, Heidegger percepe individul ca ființă potențială, care-și capătă și își cunoaște modurile de a fi în lume doar în raport cu o altă individualitate, în lipsa căreia rămâne incomplet în aspirația (pe care o voi numi nevoia) lui către integralitate. Dacă Heidegger interpretează Sinele ca Dasein, atunci poate ar fi mai util să înțelegem că, la Heidegger, Eul exprimă întregul ca ființă, și nu e vorba despre un agent de sine stătător, singular și specific. Ceea ce vrea Heidegger să arate este că experiența introspecției în conștiința de sine nu e un fenomen primordial, un dat, ci unul relațional, care rezultă din interacțiunea cu „a fi cu”. Conștiința de sine, așadar, nu ia naștere de una singură, ci din relația cu un deja-fiind. Sinele nu e niciodată izolat, suspendat nicăieri, ci, mereu, interrelațional. La Jung este vorba despre individuare, a deveni tu însuți în forma ta cea mai matură, delimitându-te, diferențiindu-te, dar și aici posibilul, potențialul devenirii ține de celălaltul generic. Este locul unde Freud, Jung și Heidegger se întâlnesc. Potențialitățile Eu-lui (cu sau fără literă mare) țin de prezența celuilalt, dar nu orice prezență, ci una deja structurată. În alți termeni, pentru a căpăta sentimentul de a fi, Selful are nevoie să întâlnească un (alt) Eu.

Vorbind despre iubire, Heidegger spune că e „posibilitatea cea mai bogată a ființei umane”, „dulce povară”, cât și „cea mai grea dintre toate câte i-au fost date omului să ducă” (2). Ceea ce poate că a vrut Heidegger să spună este că, îmbogățind ființa noastră cu ființa altuia, „Bogăția posibilității care este iubirea pune (…) în joc o sporire de ființă. În măsura în care devin una cu ființa iubită, rămânând totodată eu însumi, înseamnă că sunt mai mult decât eram, singur, înainte.”(3), căci „miracolul iubirii stă (…) tocmai în capacitatea noastră de a prelua în noi viața celuilalt. ” (3) Și poate că ceea ce vrea Heidegger să spună prin „a fi prins deplin în iubire = a fi împins în existența ta cea mai proprie” (2), este că ea te împinge spre adâncurile primordiale, care nu pot fi altfel decât numai și numai ale tale, adâncuri în care experiența primară a iubirii a fost  iubirea mamei, cea care va amprenta o matrice relațională plină de conținuturi, a cărei reverberanță ne va face să plecăm în căutarea asemănătorului ei. Povara este că niciodată Celălalt nu poate împlini definitiv nevoi și dorințe care doar într-o măsură și doar pentru o vreme sunt și ale lui, iar asta va duce, inevitabil, la suferință. 

Universalitatea seducției

Lesne de confundat cu îndrăgostirea, lumea pe care seducția o deschide este una aparte, unde vraja pe care o instituie seducătorul îl face pe cel sedus să piardă contururile lumii de aici. Un alt mod de a denumi, seducător, realitatea, făcând din ea, o clipă, altceva decât ceea ce este. Dar nu în orice îndrăgostire există seducție? Dacă în îndrăgostirea dintre protagoniși dotați cu maturitate psihică ambii parteneri au puteri egale unul asupra celuilalt, devenindu-și unul altuia atât stăpân, cât și sclav (4), în seducția narcisică puterea e doar de partea seducătorului. Cel sedus cade în vraja seducătorului, nemaiparținându-și sieși, ajungând să fie (în)locuit de seducător, pe când seducătorul cade în propria lui vrajă întruchipată de cel sedus, resimțit și trăit ca parte a sinelui. În îndrăgostirea „nevrotică” fiecare ajunge să fie locuit de celălalt, în cea narcisică, narcisistul se locuiește pe sine prin intermediul celuilalt, exceptabil și înlocuibil. În seducția narcisică, seducătorul nu de celălalt e îndrăgostit, ci de sine însuși în modul în care cel sedus îl înfățișează în absolutul lui. Aici rezidă autoerotismul prin celălalt. Căci, pentru seducătorul narcisist, cel sedus nu e un subiect de sine stătător, e doar o reflecție a Sinelui, repede trecătoare. Proiectându-se în cel căzut pradă seducției și identificându-se cu propria-i proiecție, identificându-se, așadar, cu propria-i seducție, seducătorul se iubește pe el. Imaginea lui reflectată. Vremelnic cel sedus e acolo, în lumea seducătorului, atâta vreme cât îl reflectă în măreția lui. Imediat ce își cere dreptul de a fi recunoscut în singularitatea sa, în este-ul său, sedusul e furios abandonat, căci nu se mai conformează nevoilor seducătorului. Va fi, din nou, alungat din rai, căci nevoia de a i se arăta identicul și nu diferența nu îi mai e împlinită. El vrea propria-i seducție, fascinantă, nu alteritatea. Nu alt cineva-ul, ci este-ul său. Pentru că, în lumea psihică a seducătorului, Celălalt nu încape. E o lume etanșă, saturată de fuzional, de Unul care cheamă seducător spre sine, unde spațiul inter-psihic nu a apucat să se formeze, de unde și lipsa sentimentului de intimitate. Un pacient narcisic îmi spunea că îi enunță iubitei lui, ca declarație de dragoste: „Intimitatea mea ești tu.” Diferența – izvorâtă din neoglindirea identicului – pe care alteritatea o instituie e trăită ca rană, și nimic pe lume nu doare mai tare ca rana narcisică. Durerea nu e un moft, ci cât se poate de concretă și insuportabilă. Precum durerea fantomă a mebrului amputat. Căci psihicul este cel care circumscrie existența în potențialul ei pe care, fără îndoială, o limitează. Și nu există senzație de împlinire mai plină de plenar decât aceea pe care celălalt ne-o poate oferi. Toate celelalte sunt manifestări subsumate nevoii de a ne găsi jumătatea. Pastișe. Căci toți suntem, într-un grad sau altul, un cuantum de narcisism.

Seducția nu aduce laolaltă, ci separă prin tocmai puterea fără drept de apel cu care îl încarcerează pe cel sedus în lumea seducătorului, ca obiect al său. Doar că el îndeplinește nu doar propria-i dorință, ci și cea a sedusului, căci dorințele lor sunt similare, ambele izvorâte din aceeași nevoie, aceea de a fi Unul-fuzional de care nu le-a fost dat să se separe. Stăpânul își găsește sclavul fericit care, o vreme, va exercita asupra stăpânului puterea pe care stăpânul o exercită asupra lui. Ceea ce diferențiază o iubire matură de cea infantil-narcisică este că alteritatea nu e resimțită drept lezare (care, inevitabil, va duce la despărțire). În iubirea adultă, cu toate că presupune o sumă de proiecții, fiecare îl iubește pe celălalt pentru ceea ce celălalt este, și nu pentru că e resimțit drept parte din sine însuși, chiar dacă poate deține astfel de elemente. Doar o astfel de iubire are ocazia să ducă la creștere, la devenire, ceea ce iubirea narcisică nu permite. Ea cere conformarea oglindirii, nediferențierea, nicidecum descoperirea diferenței, spațiul inter-psihic în care el și celălalt nu sunt confundabili. Și tocmai diferența este de nesuportat, căci nu reflectă nevoia narcisicului: identicul. A ieși din oglindirea identicului este a-i așeza narcisicului în față imaginea neasămănătorului și asta poate fi resimțit ca anulare a sa. Furia narcisică, atunci când Eul arhaic este rănit, e ceva teribil. Întruchipează, în act, adâncimea rănii. Narcisicul se hrănește nu doar cu dublul proiectat cu care se identifică, ci și cu sentimentul omnipotenței cu care subjugă. „Voința de putere” nu e voință, e nevoie. Irepresibilul însuși. Nu alegere, ci impunere din interior. Nu libertate, ci sclavie a datului existențial, prin intermediul mamei, narcisice la rândul ei. Căci, în afara unei condiții medicale, nu există patologie înnăscută a psihicului, ci doar dată prin mediul primar. Știința a demonstrat-o.

Fascinația

Seducătorul invadează spațiul psihic al sedusului inducând fascinația. Un om dizlocat din el însuși nu poate fi decât fascinat de enorma putere pe care seducătorul o are asupra lui. Marca aparte a seducției este aceea că e resimțită de victimă drept atașament, iar atașamentul e confundat cu (dacă nu chiar este) iubirea, și orice atașament vine la pachet cu sentimentul de securitate, resimțit drept plăcere. Este motivul pentru care, de exemplu, cel abuzat se întoarce la abuzator. Atașamentul – care intricat cu abuz devine perversiune – este adictiv, căci dependența este cea care stă la rădăcina lui. Fairbirn e psihanalistul care a descoperit că copiii abuzați emoțional sunt mult mai adezivi la părinții lor decât cei neabuzați. Matricea, structura psihică așa le-a fost construită, e ceva-ul care dictează din interior. Iar ăsta e un paradox doar din perspectiva minții conștiente, dar e perfect congruent din cea a minții inconștiente, care e stăpână în „casa ființei” și exact la asta se referă atât Freud, cât și Heidegger când vorbesc despre potențialul ființei, în strânsă legătură cu aflarea adevărului ei. Potențialul e ceva de descoperit, ceva ce permite devenirea doar dacă plecăm în căutarea lui, a adevărului din noi.

Între Bine și Rău

Să nu ne fie milă de narcisicul al cărui scop în viață e seducția întru obținerea reglării de sine, să nu-l privim ca pe o victimă a sorții – cu toate că este! – căci el are capacitate de a discerne între bine și rău, doar că binele moral este pus între paranteze de nevoile ce se cer a-i fi împlinite. Narcisicul nu e liber să aleagă dacă să seducă sau nu, dar e liber să aleagă între binele și răul pe care le produce, conștient de ele fiind. E condus de forțe pe care nu le poate controla (dar pe care are impresia că le controlează), dar nu înseamnă că nu discerne între efectele punerii lor în act. Moral vorbind, el nu e niciodată dincolo de bine și de rău pe considerentul că nu își este stăpân sieși, ci, deținând discernământ și în ciuda lui, se bucură de efectele seducției prin care obține subjugarea celuilalt. Iar fascinația indusă e premiul suprem, căci cel fascinat se va așeza la picioarele zeului său, admirându-l și arătându-i cât de minunat e. De aceea, vindecarea nu poate avea loc prin intermediul medicamentelor psihiatrice care nu cauza o tratează, ci doar pornind de la suflet. De la sufletul bebelușului din adultul narcisist.

El pare individualistul prin excelență prin prisma egocentrismului său, dar nimeni nu are mai mare nevoie de a distruge separația dintre eu – celălalt mai mult ca el, mlădiat fiind, din interior, de amintirea de neamintit a Unului -fuzional. Apoi, nu se vorbește despre societatea actuală ca una din ce în ce mai narcisistă? Dar nu culturile occidentale susțin individualismul din perspectiva unei libertăți practicate de la nivelul unei alegeri și responsabilități care separă oamenii, în virtutea dreptului de a alege într-un sens independent și exclusiv? Dacă Freud spunea că sensul drumului spre maturitate este cel de la dependență absolută la interdependență socială, cultura occidentală vorbește despre libertatea individuală care îl exclude pe celălalt.

Ceea ce e mai puțin vizibil la narcisic, fie el grandios sau vulnerabil, este aceea că el caută atenția celorlalți apelând și la strategia acoperirii. Poate funcționa și sub acoperire, ca un agent secret imersat în lume, încercând să-i pună pe alții în lumina reflectoarelor. Dacă o face este pentru că a găsit o altă cale de reglare a stimei de sine, dar faptul de a se angaja în slujba celorlalți nu reprezintă altceva decât un alt instrument pentru a-și spijini propria stimă de sine. Chiar și din această ipostază, el rămâne în interiorul unei relații instrumentale, și nu într-una între doi subiecți, așa cum sunt relațiile mature. În termeni intersubiectivi, celălalt e tratat ca un obiect care posedă valoare condiționată. Când plasează obiectul sub lumina reflectoarelor, măreția celuilalt este resimțită ca fiind imaginea propriei contribuții. Celălalt devine, și în acest fel, oglindă a narcisicului. A primi atenție din partea lumii presupune a o obține atât pe cale directă, așezându-se pe sine sub reflectoare, cât și pe cale indirectă, așezându-i pe alții în admirația lumii. Între cei doi se naște o matrice de admirație reciprocă, narcisistul admirându-se pe sine, proiectat în cel ajutat să fie admirat de ceilalți, cel din urmă admirând, plin de gratitudine, capacitatea seducătorului de a-l plasa sub reflectoarele de pe scena publică. Un rol secund care luminează și gratifică și mai tare puterea narcisicului de a-l seduce nu doar pe sedus, ci, prin intermediul lui, și lumea.

Fundamental, problematica narcisicului este una de atașament, mentalizare, reglare emoțională interrelațională care pot face ca atât grandiosul, cât și vulnerabilul să locuiască în mintea lor, în acest spațiu inviolabil în care își admiră splendoarea gândirii, resimțită un loc separat de trupul și așa supus îmbătrânirii, care nu mai poate satisface nevoile narcisice. Alianța pe care o face cu propria minte este înlocuitorul Unului-fuzional de la începutul vieții, narcisicul confundându-se cu ea așa cum se confunda cu mama care se oglindea pe sine în copil, luându-se din el. Așa și el va acorda primat minții, venerând-o precum Pygmalion își venera statuia în care se proiectase, în înercarea de a obține splendoarea propriei perfecțiuni.

Perspectiva acestui articol este aceea a unui Eu care, în realitate, este un sistem de apărare ale stărilor Sinelui așa cum se dezvoltă ele în primii doi ani de viață și a căror complexitate crește pe măsură ce copilul se face mare. Și cum orice stare a Sinelui și orice apărare care ia naștere se dezvoltă în relația cu mama/îngrijitorul, copilul cu o mamă insuficient adaptată nevoilor lui va fi nevoit să apeleze la mecanisme de apărare care să-i asigure supraviețuirea psihologică, oricât de maladaptative ar fi ele. Cum la vârsta primară (preverbală) conținutul Sinelui nu poate fi tradus la nivelul limbajului și nici prin simboluri, ci doar trăit-simțit, vindecarea narcisicului în terapie nu survine prin interpretări, ci prin „a simți împreună” și prin acțiuni mentale între psihanalist și pacient.

Dar privirea își poate schimba locul din care vede, iar înțelegerea o ia pe urmele privirii. Translatate în alt sistem de referință – filozofia, de exemplu -, toate cele mai sus enunțate ies din domeniul patologiei și devin, fenomenologic-existențial vorbind, moduri de ființare care relevă imagini ale fiindului, centrându-se mai degrabă pe modul în care apar ele decât pe ceea ce ar putea fi adevărat. Așa cum translatate în domeniul neuroștiințelor devin doar niște moduri de funcționare a creierului. Însă omul e cu mult mai mult decât privirea psihanalitică, fenomenologică sau științifică. Înțelegerea are nevoie de intersecția domeniilor cunoașterii, pentru a face un pas mai departe în misterul omenesc. Și dacă abordarea psihanalitică pune accentul pe experienţele de dezvoltare timpurie, perspectiva existenţială se concentrează pe experienţa trăită şi implicarea în realităţile existenţiale, prin lentilele cărora narcisismul sănătos devine căutare a autenticității, libertății și responsabilității personale, iar cel negativ devine o încercare de a scăpa de anxietățile existențiale, ceea ce e tradus ca abatere de la autenticitate. Căutarea individuală a semnificației este calea accederii fericite nu doar la Sinele autentic, ci și la autenticitatea trăirii vieții.

G. Liiceanu, Despre limită, Humanitas, București, 2019

https://www.oedipe.org/prixoedipe/2013/marcellirousseau

M. Heidegger, H. Arendt, Scrisori 1925 – 1957 și alte documente, Humanitas, București, 2017

G. Liiceanu, Despre seducție, Humanitas, București, 2008

INDICAȚII DE CITARE:

Ioana Scoruș, „Dincolo de bine și de rău sau despre măștile narcisicului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.