ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Ioana Scoruș

Dacă nebunia există este pentru că Celălalt a dispărut prea devreme

0 perspectivă psihanalitică asupra surselor nebuniei

Moto: „Psihanaliza e ferm ancorată în fundamentele filozofice ale credinței sale în individualitate, în supremația realității psihice și deci în faptul concret al responsabilității. Este obligată să privească toate conceptele statice de normalitate (…) ca ipocrite sau chiar drept modalități cinice de a evita responsabilitatea atunci când sunt înaintate drept explicație cauzală pentru comportamentul uman. În egală măsură, trebuie să fie suspicioasă față de misticismul cosmic. Dar are un misticism propriu, ca orice știință care nu s-a abătut în mod arogant de la direcția ei, în sensul că explorarea misterelor universului nu intenționează să răspundă niciodată la întrebarea supremă și să ne distrugă respectul și uimirea.”

Donald Meltzer, 1973

Iată o temă nebunească: nebunia. E o nebunie să crezi că poți vorbi limpede despre lipsa de limpezime a nebuniei. Există atâta nebunie în jur încât o invocăm la tot pasul și, de vreme ce face parte din cotidian, credem că putem vorbi despre ea cu competență, dar când vrem să o adunăm într-o definiție, ne scapă printre degete precum nisipul uscat de soare ce nu se lasă adunat într-un bulgăre compact. Și tocmai asta e nebunia, lipsă de agregare.

Spunem, tot mereu, că „a înnebunit lumea”. Spunem, cei care ne gândim că bătrânețea ne-ar putea fi copleșită de nebunia demențelor, că ne e teamă că ne-am putea pierde mințile. „Și-a ieșit din minți”, „e dus cu capul”, „a luat-o razna”, „a luat-o pe miriște”, „are mintea pe coclauri”, „nu are mințile acasă” sunt sintagme pe care le auzim și le folosim nu doar ca simple metafore, ci ca enunțare a unei realități pe care o vedem dar nu o înțelegem și care spune ceva despre neobișnuit, despre de-reglare, despre dez-echilibru, despre a nu mai fi în rând cu lumea. Nebunia e, așadar, a fi dereglat, a fi scos din echilibru, a nu mai fi stăpânul minții tale, de unde deducem că echilibrul e o stare de constrângere, de conținere a nebuniei care, astfel, rămâne pe scena internă, ascunzându-se până și de noi înșine. Deținem cu toții o „nebunie privată”, cum a numit-o psihanalistul francez André Green. Și cine, în adâncurile gândurilor sale, nu s-a surprins măcar o dată în viață întrebându-se, cu teamă, dacă nu cumva o ia sau chiar a luat-o razna?

Există în viața tuturor momente care ne excedează emoțional și cărora le facem față așa cum putem. Unii apelând la vreo criză manifestă, alții căzând în depresii mai mult sau mai puțin invalidante, alții făcând gesturi care în lipsa evenimentului traumatic nu ar fi avut loc, alții apelând la alcool, dulciuri, mâncare, droguri, alții dezvoltând, „din senin”, câte o boală ș.a.m.d., iar alții ajungând, efectiv, în spitalele de psihiatrie. Fiecare deținem un set mai mult sau mai puțin adecvat de a face față momentelor traumatice. Opțiunile acestui set nu sunt alegeri conștiente și ele scapă voinței, ci se află în dotarea noastră psihologică și sunt dependente de modul în care am fost trecuți prin etapele primare de viață, perioada arhaică.

Dacă în ultimii 60 – 70 de ani psihanaliza a putut aduce contribuții extrem de importante în ceea ce privește înțelegerea patologiilor grave este pentru că s-a apropiat din ce în ce mai mult de explorarea acestui arhaic, descoperind că acolo ia naștere ceea ce numim nebunie.

Care e sursa nebuniei?

Toți oamenii trec, de-a lungul primilor ani din viață, prin aceleași etape de dezvoltare, dar niciunul nu trece (mai corect spus nu este trecut) exact în același mod. Dacă primul an de viață a fost numit cel al narcisismului primar este în virtutea faptului că, la această vârstă, puiul de om nu diferențiază între el și mama lui, trăită, cel puțin până în jurul vârstei de 6 – 9 luni, mai degrabă ca o prelungire a corpului. Pentru bebeluș, mama este simțită și tratată ca parte din sine. Diferențierea eu-celălalt, înăuntru – înafară (realitate internă – realitate externă) sunt achiziții, nu înnăscut, dar aceste achiziții vor fi de o calitate sau alta în funcție de calitatea mediului de îngrijire. Acolo unde mediul nu e suficient de bun – ceea ce fundamental se referă la constructul psihic al mamei (dar și al tatălui) –, și cel al copilului va avea de suferit. Ca etapă de dezvoltare universală, etapa narcisismului primar e caracterizată de dependență totală, de nediferențierea între sine și lume (întreg libidoul e investit în sine), mama fiind sursă de satisfacere automată a nevoilor. E o stare de autosuficiență psihică absolută, un fel de paradis originar unde nu există sentimentul lipsei, cu atât mai puțin al timpului. Sentimentul timpului abia tatăl îl va aduce, odată cu Legea. Nu ființa copilului întâlnește ființa mamei, ci Sinele copilului întâlnește Eul mamei în ființa ei care, în cazurile fericite, reușește să-l conțină, să-l înțeleagă și să-l exprime adecvat. Eul, ca instanță, din acest narcisism primar ia naștere (Sinele), din momentul în care începe să se diferențieze de Eul mamei, pe măsură ce copilul începe să se dezinvestească libidinal pe sine și să investească în obiecte externe (părinți, jucării, lume). Materialul din care Sinele și Eul sunt făcute este, așadar, narcisismul, dar pentru a putea deveni ființă în lume, omul e nevoit să treacă prin cutremure de ființă care să se constituie în salt de dezvoltare. Drumul de la dependență (legătura de sprijin pe obiectele primare) la independență (maturitatea) comportă vicisitudini care vor lăsa în urmă marcaje importante, care își vor spune cuvântul apărând în forme mai mult sau mai puțin patologice în viața de adult.

Dacă primele luni de viață înseamnă nevoi care trebuie imperios satisfăcute de un altul, următoarea perioadă înseamnă nevoi frustrate. Nevoile vor continua să fie satisfăcute, dar nu ca în etapa narcisismului primar, ci introducându-se mici amânări. Dacă, la început, corpul mamei și cel al bebelușului sunt într-o cvasipermanentă atingere resimțită drept fuzională, pe măsură ce crește apare separarea: copilul nu mai e ținut tot timpul în brațe, mai este lăsat și să plângă, nu mai e hrănit în clipa în care dă semne că i-ar fi foame etc. Dacă toate aceste „mișcări” îi sunt oferite într-un spațiu optim, ele se vor constitui în frustrare optimă, fără potențial distructiv a ceea ce a fost clădit până atunci în copil, dar dacă ele depășesc optimul într-un sens sau altul (mama rămâne aderentă la copil dincolo de vârsta la care aderența e necesară sau ajunge să-l neglijeze dincolo de timpul pe care acesta îl poate tolera), apare trauma care, în funcție de potențialul traumatic, va duce la viitoarele patologii ale adultului, printre care și nebunia. Așadar, solul din care survine nebunia e narcisismul primar, ca etapă ontogenetică.

Revenind la libido, trebuie spus, împotriva simțului comun, că el nu e doar energie sexuală, așa cum se crede, ci energie psihică ce adună laolaltă afectul, dorința, interesul vital, iar toate astea au fost numite Eros, pulsiunile de viață. De ce dorința? Pentru că nevoile bebelușului, odată întâmpinate corespunzător, dau naștere dorinței care se cere a fi satisfăcută din nou, „aici și acum”, iar nesatisfacerea instaneee naște frustrarea. Și cum doar persoana de îngrijire poate face asta în etapa de dependență absolută, ceea ce lasă în urmă frustrarea va fi efigia Dorinței adresate unui Celălalt, după modelul primar de satisfacere, care va fi internalizat ca matrice funcțională și care va plasa adultul în căutare veșnică de satisfacere, care doar de la Celălalt va veni. De aceea dorința se adresează, mereu, altuia, pentru că ea a luat naștere interrelațional și s-a sprijinit, pentru a fi îndeplinită, pe altul. Narcisismul primar este, prin urmare, iubirea de sine absolută, autosuficiența originară, de pe vremea când diferențierea sine – celălalt nu exista. Aici își au sursa încrederea de sine viitoare, mândria de sine, capacitatea de auto-valorizare, stima de sine (și de aceea compendiile și cursurile de dezvoltare a încrederii de sine etc. nu valorează doi bani, pentru că nu există rețete prin care să poată fi achiziționate caracteristici a căror geneză e fundată în arhaic și de aceea nu pot fi compensate prin cursuri, compendii etc.).

Excurs

Spre deosebire de memoria cognitivă, cea existențială nu poate fi transmisă prin afecte ale ființei, gândire vizuală sau abstractă. Sentimentul plenar de a fi cu trăit, uneori, în viața adultă este o retrăire originară, o „reamintire” a momentelor de continuitate a ființei pe care mama a fost capabilă să le ofere copilului ei la vârsta narcisismului primar, atunci când ea era resimțită a fi el: o experiență mai degrabă senzorială, trăită în termeni de comuniune și continuitate existențială revelatorie. În vremuri prereprezentaționale și precognitive, experiența de a fi împreună este dialog al trupurilor care se întâlnesc într-o contopitoare comuniune între subiect și obiect. Neputând exista amintire cognitivă a unui timp care nu poate fi mentalizat și care să poată fi recuperată volitiv, ceea ce rămâne în urma unor astfel de trăiri este o urmă „mnezică” de ființă, înscrisă în senzorial. Psihanalistul britanic Christophfer Bollas a numit această experiență „moment estetic”, căruia îi atribuie caracter transformator, deoarece exprimă ceva despre Sine care nu fusese conștientizat anterior. În opinia mea, aceste momente sunt cele de adecvare perfectă a mamei la copil, cu toată structura ființei ei și care împlinește simultan nevoi adânci, atât ale copilului, cât și ale mamei. Este ceea ce mai târziu va putea fi trăit ca rapt în fața unei opere de artă, a unei muzici sau a unui text ale cărui (sunete, imagini) cuvinte îl ating profund pe cititor, este experiența pe care cineva o trăiește la întâlnirea cu frumosul sub orice formă s-ar manifesta, o experiență tulburătoare, de emoție intensă, dar care nu duce la dezorganizare internă, ci la structurare, sens, întregire, lărgire a eului și care, cel mai ades, nu poate fi nici explicată prin voce interioară, nici pusă-n cuvinte. O experiență în care subiectul simte că „acesta sunt eu”, una afectivă și nu logic-rațională. Tot aici își au locul „marile întâlniri”, fie ele de iubire, de discipolat etc. Este acel ceva pe care-l așteptai fără să știi nici că-l aștepți, nici ce aștepți, dar care dacă se ivește, știi să-l recunoști drept ceea ce așteptai (lucru foarte bine surprins la noi de Constantin Noica și, pe urmele lui, de Gabriel Liiceanu, dar și în Maestrul și Margareta a lui Mihail Bulgakov). În psihoterapia psihanalitică, astfel de momente sunt momente de insight, în care pacientului i se revelează brusc un adevăr de sine niciodată știut, dar care e recunoscut cu forța evidenței irefutabile, și de aceea tulbură în cel mai pozitiv (și frumos) mod cu putință, căci pacientul se simte conectat cu ceva autentic din sine. O clipă de fericire-împreună, între pacient și terapeut, care de data asta va rămâne înscrisă, pentru amândoi, în memoria accesibilă, ca eveniment extra-ordinar.

Și dacă pomenesc aici de „momentul estetic” este pentru că lesne poate fi confundat cu fascinația, ambele fiind trăiri psihice de mare intensitate, dar de natură și cu funcții radical diferite, fascinația fiind potențial pentru declanșarea nebuniei. Diferența dintre cele două e aceea că fascinația este un moment de absorbție/captivare totală a subiectului într-un obiect care-l atrage irezistibil, într-un mod care suspendă gândirea, voința și, prin urmare, capacitatea de separare. Este, așadar, o regresie profundă la stadiul narcisismului. Subiectul se trăiește ca fiind al obiectului, dependent de el, pierzând contactul cu eul reflexiv, căci obiectul e brusc idealizat, perceput ca salvator fie și prin captură. Fascinația (pseudo)compensează un gol interior, o traumă înscrisă ca gol, acolo unde evenimentul traumatizant nu a putut fi elaborat simbolic din pricina imaturității Eului, și pe care mama nu a avut capacitatea de a-l elabora în locul copilului, dându-i sens pe care copilul să-l internalizeze prin reproiectare. Fascinația e coluziunea unui Eu regresat la stadiul de Sine, cu funcție defensivă, o repetiție a ceva ce neintegrat a rămas, în care Sinele se confundă cu Eul celuilalt, pe când „momentul estetic” este structurant, lipsit de confuzia mine – ne-mine, în care există rezonanță, recunoaștere și diferențiere, revelator de Sine și de aceea plin de sens, în care simțul reflexiv e păstrat intact și de aceea e capabil să susțină și să provoace dezvoltarea.

„Libidinizarea limbajului”

Interpretând psihanalitic piesele lui Shakespeare, psihanalista britanică Ella Freeman Sharpe ajunge la concluzia că ele reprezintă puneri în scenă inconștiente ale conflictelor sale interioare. Asumându-și curajos corectitudinea interpretărilor, Ella Sharpe ajunge să reconstituie o imagine a lui Shakespeare din perspectiva traumelor și ale reacțiilor acestuia la ele. Ceea ce o face să desfășoare o asemenea muncă de interpretare este credința profundă în caracterul indispensabil al artei pentru viață dar și, în egală măsură, al științei, pe care le vede ca trebuind să conclucreze întru mai buna înțelegere a ființei umane. La fel de convinsă este psihanalista britanică de faptul că forța inconștientului e capabilă a disciplina în scopuri creative haosul interior al pulsiunilor, pasiunilor și distructivității, care se revarsă în războaie și cruzime față de semeni. Cum anume ar putea Inconștientul restructura și canaliza inerentul rău, din tocmai străfundurile lui? Prin sublimare. Dar cum sublimarea este un mecansim de apărare de vârstă adultă, nu toți oamenii (ba, dimpotrivă, doar foarte puțini) au acces la el.

Credințele Ellei Sharpe mă duc cu gândul la modul în care Freud pare că folosea în scrierile sale cuvântulKultur, cu sensul de civilizație a unei culturi superioare (moralitate, educație, artă), cuvânt cu conotații înalte față de cel de „civilizare”, care s-ar adresa inferiorului (invenții tehnologice și de orice fel). Sensul pe care Freud îl dă sublimării este tocmai acesta, al transformării inferiorului în superior, mai potrivit pentru Kultur. Doar că și sublimarea are caracter represiv, de vreme ce pulsiunile sexuale sunt nevoite a lua calea punerii scopului lor între paranteze și deturnarea spre – s-o spunem simplu – spirit. Este motivul pentru care teoria freudiană a sublimării a fost interpretată de Theodor Adorno drept doctrină „pur utilitară” a conformității sociale. După mine, greșit. Prozatoarea May Sinclair (prima care a folosit în scrierile ei termenul de „flux al conștiinței”, al cărei scris a fost influențat de lucrările lui Freud și Jung) vede sublimarea, în lanțul evolutiv uman, ca promotoarea etapei depășite a celei de dinainte, așa încât libidoul lui Jung (energie simbolică generală) devine motorul care împinge mai departe specia umană, forța vitală creativă și divină care are un scop moral superior. În mijlocul acestor speculații se află sublimarea, înțeleasă și interpretată de fiecare în felul lui.

În 1879, peștera de la Altamira, numită și „Capela Sixtină a preistoriei”, devine locul în care un spaniol, aflat sub nevoia de a reconstrui parcursul vieții umane pe pământ, își dă întâlnire, grație fiicei sale de 5 ani care observă desenele rupestre, cu omul de acum 17 – 30 000 de ani care pictase, cu mare realism, pe pereții peșterii, bizoni. Și omul-vânător de acum 17 – 30 000 de ani (căci pereții fuseseră pictați succesiv), și spaniolul nostru căutător de silexuri și oase sculptate, descoperiseră peștera la lumina lămpilor cu ulei. Două civilizații își dădeau întâlnire, peste secole, din străfundurile întunecate ale unei nevoi umane comune, rămasă intactă și care se folosea de acest mecansim de apărare a Eului, sublimarea.

Civilizația umană începe cu dispariția canibalismului. Începe cu primele forme de artă, așa încât sublimarea și civilizația sunt termeni care se includ reciproc și care au în centru viața și conștiința morții. Doar atunci când omul capătă conștiința morții viața devine o valoare, căci nimic nu se revelează drept ceea ce se este, altfel decât în raport cu contrariul său.

Caracteristica artistului e aceea de a face, cea a filzofului și psihanalistului e aceea de a gândi pentru a înțelege. Dar de ce artistul trebuie să facă, iar gânditorul trebuie să gândească pentru a înțelege? Pentru că fiecare resimte în Sine o forță care-i presează acțiunile să fie puse în act, întru descărcare pulsională în forma cea mai dăruitoare de plăcere. O cerere internă inexorabilă se cere a fi împlinită. Și care sunt pulsiunile care contribuie la această cerere ce-și caută satisfacerea, altele decât libidoul freudian, pulsiunile de viață, Erosul? Dar cum anume gândesc filozoful și psihanalistul, altfel decât făcând apel la gândirea celor de dinaintea lor? Iar toți cei care au gândit înaintea lor sunt morți. Gândirea morților e asimilată, internalizată, devenind constituentă gândirii subiectului. Exact la fel cum părinții rămân vii în urmașul lor, internalizați fiind. Morți, rămân vii în descendenți și de acolo vorbesc cu vocile Sinelui, Eului, Supraeului, Idealului eului, Eului ideal ș.a.m.d., după cum i-a fost norocul fiecăruia dintre urmași. Conform mandatului inconștient care le-a fost dat. Externalizarea a ceea ce a fost internalizat/încorporat (cele două fiind mecanisme de apărare radical diferite) e re-creare și, eventual, creație. Însă, uneori, totul are neșansa de a se prăbuși în neantul nebuniei. Cum se întâmplă asta?

Revenind la conceptul Ellei Sharpe de „libidinizare a limbajului” și legătura acestuia cu nebunia, pentru psihanalista britanică limbajul e investit afectiv (libidinal) în Inconștient, și astfel devine vehicul al dorinței. Mama care-și poartă pruncul în brațe și căruia-i vorbește dulce, din adâncul iubirii ei, induce în corpul și mintea copilului, prin cuvinte intricate cu gesturi, semnificație afectivă încă dinainte ca bebelușul să fi avut acces la reprezentare, la cuvânt și la gândire. Copilul, în etapa narcisică primară, e doar percepție care nu poate fi elaborată și organizată în lipsa unui „aparat de gândit gânduri” (Wilfred Bion) pe care puiul de om încă nu-l deține. Astfel, limbajul devine, pulsional, purtător de dorință și conflicte psihice, căci cuvintele rostite pot purta încărcătura dorințelor, anxietăților, fricilor, plăcerilor mamei și nu e necesară înțelegerea lor ca întreg conținutul lor afectiv să fie trecut puiul de om. Sharpe semnalează caracterul dublu al limbajului, simbolic și afectiv, cât și intricarea lor.

Nu comunicăm doar rațional, ci mai ales emoțional, de cele mai multe ori în mod inconștient, prin felul în care alegem cuvintele. Felul în care le alegem și dinamica discursului – completamente inconștiente – reflectă activitatea Inconștientului, și tot limbajul este scena conflictului, care transpare dacă nu manifest, măcar latent. Iar latentul poate fi descifrat. Este motivul pentru care scriitorul scrie mai mult decât și-a propus să scrie și fără să știe că o face, și de aceea, peste ani, la relectură, poate avea surpriza să descopere ceea ce inițial nu știa că a scris. Lacan va prelua ideea Inconștientului structurat ca limbaj, dar va merge spre excesiva lui abstractizare în termenii semnificantului, ceea ce-l va îndrepta spre mutilarea și caricaturizarea ședinței de psihanaliză, lucru pentru care a și fost atât de contestat și repudiat.

Funcția simbolică a limbajului poate îndrepta omul spre sublimarea prin creație, dar îl și poate prăbuși în nebunie. Cum anume se poate metamorfoza limbajul libidinizat, dintr-o forță cu potențial creativ, într-o forță care destructurează Eul și realitatea? Prin faptul că limbajul are funcție de legare psihică. El leagă subiectul de sine, de alții și de lume, creând relații și sentimentul omului de a fi în lume. Și nu e limbajul singurul vehicul la îndemâna oricăruia, pentru a ne putea înțelege între noi? (Oare ce am fi în lipsa cuvintelor? Ce ar rămâne din noi?) Însă funcția simbolică a limbajului se prăbușește atunci când libidoul este retras din simbol și e fixat doar pe sunet sau formă.

Și psihanalistul, și filozoful, și artistul nu fac altceva decât să întindă un gând sau o mână care speră să întâlnească, la capătul timpului, gândul sau mâna omului de acum 17 000 de ani care, dintr-o nevoie irepresibilă, a pictat tauri pe pereții Peșterii de la Altamira. Căci el a avut nevoie să-i picteze, iar nevoia e, mereu, irepresibilă. Și, dacă i-a pictat, e pentru că a sublimat, sub această formă, nevoia. Probabil geniul nu poate fi atins decât prin sublimare pură.

Dar atunci când apare ruperea legăturii semnificant – semnificat, cuvintele nu mai vorbesc despre realitate, ci despre delirul realității interne căreia i s-a retras, de-acum, semnificația. Freud spunea că psihoticul e cel care abandonează lumea, dar nu și limbajul. El, psihoticul, urmează să vorbească în limbajul lumii lui interne, prăbușite în el însuși. Gândirea se prăbușește în Sine, acolo unde există, din vremuri imemoriabile, inițialul gol. Ceea ce înseamnă că funcția mamei nu a putut fi îndeplinită „suficient” de bine, iar limbajul se destructurează la nivelul delirului arhaic. Căci – să fie clar măcar acest lucru -, mama e cea care dă limba și limbajul, și de aceea importantisim e ca orice copil de pe lume să învețe limba maternă. Pentru că ea e cea care structurează psihicul, așezându-l în umanitate.

Însă, în loc să fie mediu de simbolizare, limbajul devine spațiu de halucinație sau delir verbal. Care e de găsit la toți psihoticii decompensați, al căror discurs nu are nicio semnificație. Iar aceasta e nebunia, în strânsă legătură cu rolul matern, căci mintea ei colapsată e cea care creează golul, prin incapacitate de simbolizare pe care, pe care i-o trece copilului în mod completamente inconștient. Omul care spune că-și aude cuvintele „precum niște fulgere” arată că limbajul nu mai simbolizează, ci atacă legăturile create. Apoi, în nebunie, nici dorința nu mai e simbolizată, ci revine pe scenă netransformată, brută, sub forma halucinațiilor care se exprimă printr-un limbaj invadat de de-neînțeles compulsiv. La scriitorul paranoic, de exemplu, cuvântul poate deveni fetișul care dezinvestește realitatea și suprainvestește pulsionalul. Ce se întâmplă? Atunci când dorința nu mai poate fi simbolizată, afectul rupe legătura prin care limbajul simbolizează (de aceea limbajul e socializant) , afectul inundă discursul și-l destructurează, iar delirul care rezultă posedă subiectul. Libidinizarea limbajului, așadar, produce simbol, sens, comunicare și, eventual, creație, dar poate sucomba în verbalism vid, repetiție obsesivă, exces de neologisme fără sens, delir. Îl loc să medieze expresia realitățiii, limbajul căzut devine imaginea unui psihism prăbușit în nefuncționalitate. Nebunia are, așadar, limbajul ei, cel al cuvântului care nu mai leagă, ci, din contră, destructurează mintea, iar mintea se lasă grăită inarticulat, într-un mod nebunesc. Cea mai scurtă definiție posibilă a nebuniei e aceea de gândire eșuată.

Toate cele de mai sus ne obligă, din nou, să privim spre modul în care mama a reușit să funcționeze în rol matern, acea mamă despre care Donald Winnicott spunea că nu e necesar să fie exemplară, ci „suficient de bună”. Căci psihicul omului e construit relațional, iar devenirea lui nu se poate înscrie în ceea ce numim sănătate (despre asta, poate într-un număr viitor al revistei) altfel decât numai și numai în relație cu cea care constituie, la începutul vieții, mediul din care psihicul ia naștere: mama. Mama este mereu Celălalt-ul, reprezentarea ei, semnificantul. Raiul arhaic e dorința ce se cere la nesfârșit retrăită, în viața de adult. Fără o mamă „suficient de bună”, iubirea nu ar exista, dar, dacă există în lipsa ei, ea nu e iubire, ci patologie luată drept iubire. Și dacă nebunia e posibilă, e pentru mama, din cine știe ce motive de care sigur nu e vinovată, a dispărut, simbolic sau în act, din relația cu copilul, până ce acesta să fi avut șansa de a atinge o maturitate stabilă.

INDICAȚII DE CITARE:

Ioana Scoruș, „Dacă nebunia există este pentru că Celălalt a dispărut prea devreme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.