Ioan Biriș
Ce logică moștenim de la Constantin Noica?
Se cunoaște foarte bine faptul că filosoful Constantin Noica îl avea ca model de gânditor român pe creatorul de sistem Lucian Blaga. Căci Noica, la fel ca Blaga, urmărea: a) să construiască un sistem filosofic; b) să lărgească hotarele cunoașterii (prin apelul la metodologia dogmatică, în viziunea lui Blaga, și prin adâncirea perspectivei hermeneutice, în cazul lui Noica); c) să eșafodeze o nouă logică (îndeosebi a conceptelor dogmatice, de către Lucian Blaga; una a holomerilor, de către Constantin Noica).
În rândurile de față ne ocupăm doar de încercarea lui Noica pentru o nouă logică. Această încercare vine dintr-o anumită tradiție din filosofia românească, dacă ar fi să ne gândim doar la Mircea Florian, care dorea să orienteze gândirea „după obiecte”, adică să fundamenteze ontologic cunoștințele, dar și la Lucian Blaga, prin obiectivul său de a lărgi hotarele logicii cu elemente de gândire dogmatică, ori la Petre Botezatu, care oferise o logică operatorie naturală.
Și, fapt iar bine cunoscut, Noica era conștient de deosebirile dintre Școala poloneză de logică, o școală de talie mondială, în linia Frege – Russell, și încercările românești din domeniu, mult mai puțin formalizate, având caracter speculativ-filosofic. Sau în cuvintele lui Noica din revista Cronica, 27 mai 1987:
Ar putea fi chiar o caracteristică a logicii românești, în frunte cu Botezatu, de a rezista îngrădirii unui principiu atât de rigid (principiul contradicției – n.n.), de a cerceta cu interes polivalența (Moisil, Anton Dumitriu) și de a-l face măcar indirect mai suplu, prin tema „identității concrete” (Ath. Joja), în timp ce polonezii au dat o adevărată școală europeană tocmai prin asumarea deplină a contradicției logice stricte […] Numai că spiritul bivalenței, înnăscut parcă etniei vecine („ori învingem, ori murim”), a dus-o de trei ori la surpări în istorie, pe când o anumită lipsă de vocație a românului pentru logicile aspre l-a salvat de la înec, dar și de la răsunătoare împliniri logice. Fiecare cu vocația și cu destinul său.
Lipsa de vocație pentru „logicile aspre” este asumată de către Noica, el subliniind în mod repetat că preferă acele căutări care urmăresc lărgiri către spiritual, către cultură, iar nu demersuri prea tehnice, strict specializate. De fapt, așa cum am subliniat și cu alte ocazii, Constantin Noica a oscilat nu de puține ori între cerințele de rigoare și plăcerile stilului publicistic, între acceptarea spiritului matematic în filosofie și diluarea în eseistică.
Contabilizând publicistica lui Noica, Mircea Handoca numără aproape cinci sute de eseuri și articole semnate de Noica între anii 1928 și 1944 (Mircea Handoca, „Publicistica literară a lui Constantin Noica”, în vol. Constantin Noica, Istoricitate și eternitate, Editura Capricorn, 1989, p. 5), deși, același Noica, își manifesta convingerea, încă din prima sa lucrare, Mathesis sau bucuriile simple (1934), că întreaga cultură europeană este de tip matematic, geometric, că „matematicile rămân oricând un statornic ferment al filosofiei… ” (Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, Editura Moldova, Iași, f. a., p. 283), că „… fără matematică nu se poate face nimic în filosofie” (Constantin Noica, Istoricitate și eternitate, p. 264). Pe de altă parte, era convins că tendința eseistică de enciclopedism (atât de răspândită la noi) amenință mereu să devină „lăutărism” (dacă nu ești un Cantemir sau Mircea Eliade), că riscăm să facem „filosofie lăutărească”!
Așadar, Constantin Noica pare clarificat încă din tinerețe că drumul unei reușite în filosofie, mai ales prin construcția unui sistem de gândire, nu poate avea loc în lipsa unei logici, care, în mod firesc, trebuie să încorporeze spiritul matematic. Din acest motiv se apucă de trei ori de studiul matematic, după cum el însuși mărturisește, eșuând de fiecare dată. În același timp pare a se consola cu gândul că deja a avut loc o explozie a calculului logic pe plan mondial, că e o risipă în această direcție, iar logicismul (încercarea de a reduce inclusiv matematica la logică) s-a dovedit un eșec. Apoi, nu putea să nu observe că locul logicismului începe să fie repede ocupat de proiectele hermeneutice, Noica resimțind în acest sens din plin influența lui Heidegger. Încercăm să reconstruim drumul lui Noica în stabilirea unei logici hermeneutice în următorii pași.
În căutarea unei soluții de „salvare a individualului”. Asemenea lui Lucian Blaga, care propusese o logică nouă, originală pentru sistemul său metafizic, Constantin Noica se află în situația de a-și încheia sistemul de gândire cu o logică nu mai puțin pretențioasă, respectiv cu o logică hermeneutică, o logică ce i se pare însăși logica umanului. Deși nu a adâncit niciodată studiul logicii matematice, Noica era un foarte bun cunoscător al logicii aristotelice. El constată că această logică, precum și demersul științelor, se ocupă numai de „general”, neglijând total „individualul”. Dar, observă gânditorul român, tocmai individualul este cel mai important, întrucât acesta aduce noul, el este cel care inventează, care creează forme noi.
Din păcate, nu obosește să spună Noica, fie că apucăm pe calea deducției logice, fie pe calea inducției, în cele din urmă individualul este absorbit mereu în general. Filosoful nostru face apel la reprezentări spațiale, arătând că pornind de sus în jos, dinspre general către individual, acesta din urmă este pur și simplu înghițit de sfera generalului. Dar dacă pornim invers? Drumul de jos în sus i se pare mai promițător, Noica făcând apel, încă din tinerețe, la termenul grecesc de anastrofie, pentru a sugera un soi de conversiune urcătoare, una prin care individualul ar putea prelua generalul ca un întreg, adică s-ar putea ridica la „puterea” întregului.
Sigur, această anastrofie e mai mult o metaforă, dar Noica aduce exemplificări îndeosebi din modelul darwinist al evoluției, subliniind momentele când, în urma variațiilor biologice și a selecțiilor, un individual nou ajunge să fie purtătorul unei noi specii, să fie adică un individual-general, pe care îl putem numi un holomer sau un holofor. Se poate construi o logică pornind de la holomer? Adică, împotriva gândirii lui Aristotel, e posibilă o logică având ca punct de pornire individualul? Noica crede într-un răspuns afirmativ, adică logica pe care dorește să o propună ar trebui să înceapă de la un individual care este, însă, simultan și un general, să înceapă cu individual-generalul (= holomerul).
La început este câmpul logic. Proiectul lui Constantin Noica pentru constituirea unei logici a umanului se dovedește, de la început, destul de ambiguu. Cum putem trata logic riguros individual-generalul? Noica este conștient de dificultăți, încercând să găsească imagini de susținere în metafizica lui Leibniz (monada ca oglindire a întregului), în teoria lui Darwin (noul individ purtător al unei noi specii), dar și în modelul matematic al punctului. În legătură cu acesta din urmă, filosoful român ne îndeamnă să luăm exemplul unui cub, care este tridimensional. „Dacă îl turtești – raționează Noica –, devine un pătrat, care e cub încă, dar bidimensional. Dacă turtești pătratul, devine un segment de dreaptă, care e un cub unidimensional. Iar dacă turtești de la capete și linia, făcând din ea un punct, se poate spune (și nu doar spune!) că punctul e un cub zero-dimensional. Toată problema societății este: ce fel de punct se însumează?” (Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993, pp. 155-156).
Toate aceste modele îi sugerează lui Noica ideea că logica, la fel ca știința, trebuie să țină seamă de dinamismul entităților studiate, nu de aspectul lor static, așa cum se întâmplă și în câmpul fizic. Dar avem, susține Noica, și un „câmp logic”, unde totul este „electrizat”, fluid. În treacăt fie spus, așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, dacă pentru fundamentarea matematicilor asistăm la numeroase încercări, propunerile pentru fundamentarea logicii sunt foarte puține. Tradițional, fundamentarea logicii era încercată piramidal, pe verticală. Dar în secolul XX, Otto Neurath ne propune o metaforă nautică, aceea a corăbierilor care trebuie să-și repare nava pe mare cu ceea ce au la dispoziție, modelul de fundamentare fiind în acest caz unul pe orizontală.
Revenind la ideea de „câmp logic”, Noica se arată convins că meditația logică nu se naște prin abstractizare (cum credea Aristotel), ci prin surprinderea câmpului individual-general ca totalitate încă indistinctă. „Ceea ce ai în față la început, scrie Noica, în cazul oricărui demers de gândire, nu este propriu-zis nici individualul, nici generalul, ci un câmp, o indistincție originară, un individual-general” (Constantin Noica, „Pentru o teorie a câmpurilor logice”, în Studii de istorie a filosofiei românești, vol. XI, Editura Academiei Române, București, 2015). Apoi, prin stabilirea – în cadrul mișcării din cuplul general – a determinațiilor pe care și le dă individualul (I), determinații (D) care ne permit, într-o mișcare circulară, să ajungem la general (G), făcând pe urmă drumul invers.
Identitate unilaterală și contradicție unilaterală. Dacă, pentru a evita logicile „aspre”, sunt permise anumite abateri de la principiul contradicției, Noica e conștient că principiul identității nu mai poate fi ocolit de nicio logică, oricât ar fi aceasta de „slabă”. Dar despre ce identitate putem vorbi în cazul individual-generalului? Cum poate fi păstrată identitatea într-o fundamentare circulară? Științific vorbind, cum se păstrează identitatea noului apărut individual din modelul darwinist în generalul speciei pe care individualul o inaugurează? Căci, la modul științific, acest nou individual apărut la un moment dat ar trebui să fie verificabil empiric, ceea ce nu este cazul. Sau, în modelul matematic al punctului, cum își păstrează cubul identitatea când „devine” pătrat, ori linie sau chiar punct? Despre ce identitate putem vorbi?
Noica va propune conceptele de „identitate” unilaterală și de „contradicție unilaterală”, încercând să demonstreze că, pe relația întreg → parte, întregul își păstrează unilateral identitatea pentru că trece cu totul în parte; în schimb, pe relația parte → întreg, acesta din urmă, întregul, este respins de noua parte, apărând o contradicție unilaterală. Fără îndoială, prin aceste propuneri, Noica dovedește o anumită originalitate (după ce și Lucian Blaga vorbise de identități atenuate, parțiale sau elastice). În analizele noastre am propus tratarea acestor concepte, la modul formalizat, prin intermediul logicii relațiilor (vezi Ioan Biriș, Constantin Noica. Holomeria simbolică, Editura EIKON, București, 2019).
Logică hermeneutică sau logică partitivă? Noica este decis, în mod explicit, să ne ofere o logică hermeneutică, o logică a umanului, a spiritualității. Numai că nu pare să distingă această logică de aceea a relației partitive, deși cunoștea mereologia lui Lesniewski și holologia lui Brentano. Iată ce spune Noica la un moment dat: „Dacă putem da nume acestui individual-general, vom alege unul, mai ușor de alcătuit, pe linia parte – tot; și de vreme ce în greacă, tot sau întreg este «holon» și parte «meros», să sugerăm ca nume holomer” (Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 31). Ceea ce înseamnă că logica hermeneutică a lui Noica este o „holomerie”.
În consecință, Noica va considera logica hermeneutică drept știința holomerului, a individualului formal. Demersul în această logică este circular, spre deosebire de mereologie (unde este liniar ascendent) și de holologie (unde este liniar descendent). Apoi, pe lângă specificul cercului hermeneutic (care, în dinamismul său, modifică atât interpretatul cât și interpretantul), în această logică diferitele categorii nu sunt abstracții, ci semnificații, căci în această logică particula „este” nu exprimă o predicație, ci o semnificație ca echivalent valoric. Dar aplicarea relației partitive la această lume hermeneutică este făcută probabil în virtutea sugestiei lui Brentano de a discuta – în încercarea de a oferi o axiologie formală – valorile în termeni de „întregi” și „părți”.
Numai că, în plan hermeneutic, construcția dinamică de semnificații (prin deciziile subiectului, după modelul „fie că…”) nu mai este o cunoaștere reflectorie, deci nici o logică a realului, ci mai degrabă o instituire simbolică de sensuri și semnificații, după modelul „X semnifică simbolic Y în condițiile C”. Dar odată instituită funcția, nu mai avem nevoie de individualul X, adică el poate lipsi, precum în modelul darwinist, aceasta însemnând că referențialul nu există sau nu poate fi verificat, respectiv că modelul își minează caracterul științific. Acea „parte” care dobândește putere de „întreg” este obținută hermeneutic prin decizia subiectului de semnificare simbolică a lui X prin Y. După Noica, operația specifică aici este cea de potențare (în locul operațiilor clasice de conjuncție, disjuncție, implicație etc.). Cu această operație suntem în sfera hermeneuticii. Însă cu cea de-a doua operație propusă de Noica, aceea de compenetrație, ne aflăm în sfera partitivității spațiale, motiv pentru care în interpretarea noastră am acceptat denumirea de holomerie simbolică pentru logica nicasiană. Oscilația lui Noica între logica hermeneutică și logica partitivă este rezultatul ambiguităților pe care le-a admis încă din punctul de plecare, confundând mereu raportul individual – general cu acela de parte – întreg.
Onest, după încercarea de a construi o logică, Noica recunoaște că ar fi trebuit să-l studieze temeinic pe Wittgenstein, reproșându-i, totodată, maestrului său Heidegger, că nu l-a aprofundat pe Frege. Recunoaște, în același timp, asemenea unui învins, că deși a obținut unele adevăruri, nu le-a obținut cu exactitate cu tot, motiv pentru care un Carnap nu l-ar putea lua în serios. Cu toate acestea, unele intuiții sau „adevăruri” (chiar fără exactitate) ale filosofului român merită atenție, proiectul său pentru o logică a umanului putând stimula în continuare (inclusiv pe latura dobândirii de „exactități” logice).
INDICAȚII DE CITARE
Ioan Biriș, „Ce logică moștenim de la Constantin Noica?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 