ELAINE EQUI: O PRIETENIE LITERARĂ
Elaine Equi s-a născut în Oak Park, Illinois, în 1953 într-o familie emigrată din Italia și a studiat la prestigiosul institut de discipline artistice Columbia College din Chicago, unde apoi a condus un atelier de poezie.
Equi s-a impus ca o figură discretă dar marcantă pe scena poetică americană întîi la Chicago, apoi la New York, de peste 50 de ani. Ea este autoarea a douăsprezece volume de poezie, printre care Voice-Over (1999), selectat pentru San Francisco State Poetry Award si Ripple Effect: New and Selected Poems (2007), finalist pentru Los Angeles Book Award si pentru premiul international Griffin Poetry Prize din Canada. In 2023, Equi a fost onorată ca editor invitat pentru antologia The Best American Poetry iar în 2024 ca lauretă a bursei Guggenheim, atribuită pentru contribuții remarcabile în domeniul artelor. Un nou volum i-a aparut în 2025: Out of the Blank (Coffee House Press).
Poemele ei au fost traduse în franceză, italiană, rusă, chineză si arabă. Equi a predat timp de mai mulți ani la The New School din New York, unde trăiește din anii 1980 împreună cu soțul ei, poetul Jerome Sala.
Poetă francă, Elaine Equi privește lumea drept în ochi si spune: Vreau să știu! Știu! Dar lasă-mă să nu te iau în serios — chiar tot timpul. Ca o fotografie, un vers te surprinde, te abate din drum și-ți pune în fața ochilor reversul a cea ce ai vazut (sau nu). De altfel, Elaine Equi străbate orașul cu aparatul mereu la pândă pentru a capta ceea ce s-ar numi foto-poeme.
Pe cât de direct, pe atât de profundă, pe cât de jucaușe pe atât de subtilă, poezia ei aparține unei tradiții eclectice, de la imagism și poezia concretă sau cea minimalistă, la poezia clasică chineză și haiku. Într-un interviu, Equi declara: „mă văd ca o descendentă a unei lungi tradiții de ‘condesatori’ (condensers), cum ar spune poeta Lorene Niedecker” și mentionează atractia ei pentru umorul si ironia poeților din școala zisă „de la New York.” În același timp, ea are afinități cu spiritul suprarealist dar si cu precizia și claritatea poeților obiectiviști. Dar dincolo de aceste sugestii, Elaine Equi este o voce poetică aparte în peisajul contemporan american. Volum dupa volum, Equi a ajuns la o simplificare, o stilizare și un rafinament al limbajului cotidian deturnat — semne ale unei măiestrii care ni se dezvaluie cu modestie, naturalețe și fermitate.
Prietenia noastra s-a născut sub semnul colaborărilor, când ne-am întîlnit la galeria A.I.R. din Brooklyn, în aprilie 2017 cu ocazia lansării unui volum despre cărți de artist pe care îl editasem. De atunci, conversația noastră s-a prelungit spontan în scrierile noastre într-o osmoză amuzantă și stimulantă cristalizată în diverse forme, dintre care unele publicate în reviste si incluse în volumele recente de poezie ale lui Elaine Equi.
Cînd i-am menționat tentativa de a-i traduce câteva poeme în română, Elaine —admiratoare a mai multori scriitori români, precum Mircea Eliade sau Paul Celan — tocmai citea aforismele Emil Cioran ca inspiratie pentru cartea de proză la care lucrează acum. Traducerile care urmează sunt o continuare a dialogui nostru peste mări si țări și un omagiu adus unei prietenii creative.
Anca Cristofovici, născută la București în 1956, a publicat între 1973 si 1991 în revistele Amfiteatru, Viața Românească, România Literară si Secolul 20. Din 1985 trăiește în Franța, unde este profesor emerit de literatură și artă americană la Universitatea Caen-Normandie. Cărtile și diversele ei contribuții — în engleză și franceză — au apărut în Statele Unite și în Europa, iar romanul Stela (Ninebark Press) a fost inclus în programe de literatură și prezentat la numeroase evenimente în America de Nord si Franța. Cristofovici a colaborat de asemenea la proiecte artistice internaționale și a fost onorată cu burse de la British Academy, Paris-Sorbonne, Terra Foundation for American Art și The Rockefeller Foundation.
„ÎNCÂNTARE AM VĂZUT”[1]
Am pășit drept în mina de diamant a zilei
cu ochii plini cu ochi de-atâta strălucire
cât să cuprindă buzunarele creierului meu
și sacul ponosit al corpului.
Umbrele erau întunecate și somptuoase
sub eșafodaje argintii de lumină.
Am văzut o femeie purtând un balon de aur ca pe-un trofeu
care-i saltă ușor deasupra capului —
gândurile ei: aurii.
Altcineva plimba un cîine-diamant.
Fiecare fir din blana lui lustruit la perfecție.
Din orice obiect cărări prismatice se deschideau.
Unde să ducă ele?
Cum să vrei să fii altunde decît aici?
(Out of the Blank, 2025)
DE CE?
Scriu ca să întruchipez cuvintele și să le dau o însușire mai umană.
Scriu ca să încerc eu însumi gustul cuvântului.
Scriu ca să descopăr ceea ce se poate spune numai pe moment —
pentru că există — indiferent cât de stupid sau evident ar părea.
Scriu pentru că este un obicei puțin costisitor — cu excepția timpului.
Scriu pentru ca nu pot sa cânt.
Scriu ca să înfrumusetez faptele.
Scriu să mă răzbun pe-o călugariță batrână care m-a pedepsit pentru c-am spus adevărul
punându-ma să scriu „Nu voi spune minciuni” de o sută de ori.
Scriu pentru că anumite combinații de cuvinte sunt cu totul magice.
Scriu ca să constuiesc un corp de versuri.
Scriu ca să stau de vorbă cu morții și să îi onorez pe cei nenăscuți.
Scriu ca să tergiversez și să evit să nu scriu.
(The Intangibles, 2019)
MAMA MEA SI CU MINE NE TRIMITEM CERCURI[2]
De lumină.
Jonglam telepatic globuri de culori —
ne închidem în capsula spatială a sferelor lor.
Eu zic:
Unde ești?
Ea zice:
Pe canapea mă uit la o plantă.
Pe canapea mă uit la televizor.
Pe canapea tolanită cu picioarele pe masa de cocktail.
În bucătărie mă uit primprejur.
În dormitor întinsă pe pat.
Tu unde esti?
Eu zic:
Pe scaun mă uit la ușa.
În picioare mă uit la bibliotecă.
În dormitor, culcată.
Stau pe pat si mă uit la perete.
Apoi una din noi zice:
Ce culoare ți-ar plăcea? Tu alegi.
Eu iau perfect auriu
Eu iau alb pur.
Ce-ai zice de alb cu stropi de aur?
Eu vreau verde — în felurite nuanțe.
Și dac-am încerca un curcubeu pentru azi?
Bine, nu te mișca.
Ți-l trimit chiar acum.
Îl trimit.
Trimis.
MAMA VISEAZĂ CĂ MOARE
Era ca un tablou,
dar adevărat.
Un peisaj cu clădiri,
nu zgîrie-nori.
Clădiri antice,
dar noi.
Și mai era o fântînă
și un mausoleu.
Am vazut femei umblând
în togi.
Nu mantii albe cum ai crede ca se poartă în rai,
pur si simplu togi.
Îmi pierdusem mobilul
și voiam să plec de-acolo.
Am văzut un bărbat
(și el purta o togă)
și l-am întrebat cum aș putea să ies de-acolo.
El a zis, „Poți să pleci dacă așa vrei.
Există o mulțime de uși diferite.”
Apoi m-am trezit culcată pe pamânt
și toată energia se scurgea din mine.
Era minunat.
NUMELE MEU E ZĂPADA
Voia sa se întâlnească cu cineva în cafeneaua motelului. Știu asta pentru ca eu eram ea, dar trecută prin sita memoriei am devenit cineva care o căuta pe ea. Nimeni nu-și amintea să o fi văzut. Cafeneaua se închisese cu ani în urmă și era acum un restaurant de lux care servea brunch. M-am dus cu mașina prin diverse părți ale orașului. Am vizitat câteva monumente și-am făcut câteva poze. În cele din urmă, m-am întors în locul în care s-ar fi găsit cafeneaua — și acolo era. Cineva mi-a spus că ea tocmai plecase. A stat acolo și-a așteptat dar apoi s-a dus acasă. M-am dus la ea acasă și-am găsit-o tocmai precum mi-au spus. „Cine ești?” m-a întrebat. „Mă cheamă Zăpada,” am spus, și apoi m-am topit.
PIESE DE SCHIMB
Într-un taxi pe o zi gri.
Totul pare a fi în construcție
sub un voal de funingine și schele.
Un nou oraș e pe cale să răsară atât de treptat
că nimeni nu va observa, așa cum se spune că
un corp își înlocuiește toate celulele la fiecare șapte ani.
Va avea aerul că nimic nu s-a schimbat,
și totusi nimic din toate acestea — nici o farâmă din noi —
nu va ramâne.
O altă femeie va călători
într-un alt taxi pe o zi rece dar însorită.
CARNETUL ROSU
Explicația simplă
Trebuie să-mi aduc
aminte
Că nu e că-mi pierd
mințile,
Am numai nevoie
de un tuns.
Pulovăr tragic
În lunile
care au urmat
–––– ului
ea s-a găsit
deșirându-se
încet.
Coechipieri
Jeckyll si Hyde
Martin si Lewis
Lewis si Clark
Viața de lux
De ce să nu te ghemuiești
pe canapeaua de catifea
în camera
care toarce gălăgios.
Critica minimalistă
Numai pentru că e scurt nu înseamnă ca e bun. Dar de obicei este.
Afirmația zilei
Am un nou târg cu viața.
LEE
Când profesorul a întrebat-o pe fetiță dacă ar vrea să fie chemată cu o poreclă, o voce dinlăuntrul ei s-a ivit și a spus, „Lee,” ceea ce era ciudat pentru că nimenea n-a chemat-o vreodată Lee. În toată viața ei, n-a cunoscut nici o Lee în afară de Sara Lee, faimoasa patiseră al cărei cheesecake mama ei îl servea uneori musafirilor. Astfel că atunci când profesorul a spus: „Bine atunci, Lee,” a trebuit sa se exerseze ca să răspundă și să aibă aerul că de-adevărat era personajul ăsta, Lee. Lee, era, fără-ndoială, un tip care călărea cai — un fel de cowboy singuratic. Avea ceva sumbru, aproape tragic ca și cum știa că nu mai avea mult de trăit. Numele n-a prins, și-n anul ce-a urmat le spunea tuturor să o cheme Amber.
(Out of the Blank, 2025)
DIN FEREASTRA UNUI ROMAN
Era ziua în care asculta chemarea ferestrei —
doar a privi și se simțea vie.
Rainer Maria Rilke
Nici măcar numele nu mi-l știu.
Poate nici nu am unul.
Dar sunt aici
și sunt acolo,
o poetă americană
trăind într-un roman din Franța
unde ploaia, circulația,
până și vântul murmură și șușotesc
în felul acela aparte pe care mi-e greu
să-l imit, să-l înțeleg,
dar care mă alina.
I-am spus Ancăi, autoarea romanului,
să privească prin ferestrele
caselor de piatră brună din New York.
Dintotdeauna mi-a plăcut să observ
felul în care obiecte sunt așa de spectaculos
dispuse și expuse în ele.
Cum într-una, un papagal e cocoțat pe-un glob;
într-alta, curbura unui pian straluceste-ntunecat.
Odată un negustor de artă care mă însoțea
a recunoscut colțul roșu sîngeriu al unui tablou
pe care-l vânduse ivit deasupra unui abajur.
Anca a spus: „Mulțumesc pentru ferestre!
Își vor găsi desigur locul în cartea mea,
iar tu vei fi într-una din ele
la pândă după un poem.”
Apoi s-a întors la Paris.
2.
Ca sa fiu sinceră, nu petrec mult timp (mai de loc)
uitîndu-mă pe propria mea fereastră.
Ce-mi lipsește este-o vedere, un orizont și tot ce vine cu ele —
mă uit la o stație de autobuz, singuratecă la ora trei dimineața,
la un trio de manechine fără cap care așteaptă nonșalante
în vitrina unui magazin de haine de peste drum.
Cred ca prefer să privesc înauntru mai curînd decât în afară.
Poate de aceea și citesc romane.
N-am scris niciodata un roman, dar dac-aș face-o sunt sigură
că va începe cu o femeie într-o fereastrăa care-mi întoarce privirea.
3.
Lumea
necunoscută:
un trecător.
Ferestrele:
o diaporamă pe sticlă
pentru a studia cultura.
O: deschise sau închise —
de ce mă întorc mereu la ele?
Vă văd, ferestrelor,
ca pe protagonistul meu.
4.
Dragă Anca,
M-am bucurat sa te cunosc si să traiesc puțin
în romanul tau. Abia aștept să-l citesc
ca să descopăr ce se întîmplă (sau nu)
cu mine — și cu toți ceilalți.
Uite un poem pe care personajul meu l-a scris.
Se numeste „Anon,” ca în anonim,
Dar si ca în sper sa ne vedem din nou curînd.
***
Nopțile —
lungi linii de tipografie albastre —
sorb distanța
dintre zilele noastre.
Ferestre
stivuite
ca niște clătite
unse
cu lumină.
Pășesc în
ceea ce a fost,
este, aproape
netulburat,
dând colțul
ca pe o pagină,
pagina
ca pe un colț.
Ne-am întâlnit de multe ori
astfel
fără sa ne-ntâlnim,
la vreo intersecție
cu un colț îndoit,
fiecare din noi umblând după
cuvintele potrivite
pentru culoare sau tremurare;
străin sau prieten.
(The Intangibles, 2019)
PENTRU O PRIETENĂ TELEPATICĂ
Legate
ca un telefon din cutii metalice
printr-o sfoară nevazută
întinsă peste ocean.
Batem
distrate
cu degetele pe tobe prea îndepărtate
semnalând vise de primăvară.
Trăim între aceste ziduri
de cuvinte — gustându-le ritmul.
Mici cadouri ne lăsăm una alteia
între o clipire si alta.
CHITARA LUI LORCA
Am văzut-o expusă,
vitrina captușita cu pluș roșu,
ca o parte din corpul lui — vocea lui —
ori un companion al vocii sale
culcată într-un sicriu deschis
sigilat înăuntrul unei cutii de sticlă.
Era un instrument mic,
aproape-un ukulele,
acea mica barcă ce l-a purtat
peste lacul unui cântec adânc.
Am stat în fața ei, am ascultat,
si nimic n-am auzit.
Nici un „vânt prin măslini,
vânt prin munți.”
Părea să-i fie dor de casă, precum poetului
i-a fost dor de casă la New York.
Sper sa existe un paznic de muzeu,
vreun băiat timid,
care să vină când nimeni nu e primprejur
și sa cânte la ea.
(Out of the Blank, 2025)
[1] „Incîntare am văzut” este un poem de un vers al lui Robert Creely intitulat „Omagiu lui Hank Williams.”
[2] „Mama mea si cu mine ne trimitem cercuri” este un ritual pe care mama mea, care are nouzeci si unu de ani, si cu mine îl avem si care face parte din conversatiile noastre telefonice de fiecare zi. Inainte sa închidem telefonul, ne vedem una pe alta într-un glob de lumina colorata. Ceva ce se aseamana cu ce pe Facebook se spune „îti trimit o lumina,” numai ca noi folosim diferite culori care se potrivesc cu starea noastra de spirit din acel moment.
INDICAȚII DE CITARE:
INEDIT: VERSURI DE ELAINE EQUI, ÎN TRADUCEREA ANCĂI CRISTOFOVICI în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 