ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Hristina Doroftei

Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, lectură psihanalitică

Ion Ioanid a publicat după decembrie 1989 lucrarea Închisoarea noastră cea de toate zilele. Ea a fost remarcată atât de critica literară, cât şi de cercetători ai documentelor istorice şi psihologice. Capodopera sa nu este doar literatură, ci şi un document cutremurător în care autorul zugrăveşte o complexă galerie de caractere umane (270 de nume) şi redă cu exactitate regimul de represalii la care a fost supus, făcându-ne martorii ororilor îndurate. Dan C. Mihăilescu o numește „Cartea” şi o compară cu lucrarea lui Soljenițîn (Arhipelagul Gulag): „Un puzzle asemănător fișierelor vii din opera lui Soljenițîn, prin care se pot recompune o lume, o politică, un sistem, un destin colectiv, o scală de mentalităţi. Prin labirintul început la Malmaison (1949) şi încheiat în 1964, trecând pe la Internele din Calea Victoriei, Securitatea (şi penitenciarul) din Piteşti, apoi la Văcăreşti, Jilava, Cavnic, Oradea, Aiud, Timişoara etc. – inclusiv în Bucureşti, între iunie şi septembrie 1953, în urma evadării ce face obiectul volumului al II-lea -, istoria se învaţă prin destine individuale.”[1] Cele cinci volume apărute la editura Albatros (3 volume reeditate la Humanitas) narează detaliat şi cu precizie întâlnirile protagonistului cu Securitatea şi regimul de viaţă din puşcăriile comuniste. Scrierea este o saga a vieţii de detenţie, autorul apelează la retrospecţie pentru a povesti cât mai detaşat şi mai imparţial posibil; el dovedeşte o memorie prodigioasă cu ajutorul căreia reactualizează perioada concentraţionară. Alex. Ştefănescu nota în România literară că „Memoria sa constituie ea însăşi – ca o demnitate de care a dat dovadă în închisoare – o formă eroică de opoziţie faţă de regimul comunist. Acest regim nu urmăreşte altceva decât să-i facă pe oameni să uite ce-au fost, să uite în ultimă instanţă însuşi faptul că au fost oameni, ca să-i poată transforma într-o populaţie informă, amorală.”[2] Ioanid renunţă la resentimente şi alege relatarea echidistantă. Într-un interviu acordat Sandei Anghelescu, declară că nu memoria este cea care l-a ajutat în redactarea scrierilor sale, ci sârguinţa: „Intenţia mea primă a fost să reconstitui cît mai multe nume de oameni aflaţi cu mine în închisoare, oameni obişnuiţi. Ar fi fost păcat să se piardă aceste nume. Multe din ele mă obsedau. Pe altele, îmi era greu să mi le amintesc. Aşa că, într-o bună zi, am găsit la noi, la Radio «Europa Liberă» o carte de telefon a Bucureştiului pe care, spre amuzamentul colegilor mei, am citit-o pe toată. Şi asa, mi-am refăcut lista de nume, reamintindu-mi-le pe cele care mai lipseau. A urmat o muncă enormă: am început să-i împart pe închisori, pe unde i-am întîlnit, apoi mi-am zis că ar fi bine să-mi amintesc şi nişte întîmplări.”[3]

Textul este expus sub forma unui monolog voit obiectiv, a unei confesiuni focalizate pe caracterul documentar. Receptorul este introdus cu simplitate între paginile volumelor, devenind martor la evenimentele evocate. Naratorul se joacă atât cu memoria voluntară cât şi cu cea involuntară pentru a evidenţia informaţiile care pot convinge lectorul de veridicitatea lor. El foloseşte şi tehnica anticipaţiei care îi dezvăluie verva: „De altfel, pierdusem câteva kilograme bune, în cele câteva luni de când mă aflam în subzistenţa Securităţilor iar din muşchii pe care îi aveam la arestare, nu mai rămăsese cine ştie ce. Şi, totuşi, era încă bine! În acel moment, eram departe de a putea bănui, măcar, ce mă aştepta!”[4] De asemenea, Ioanid reproduce schiţele şi planurile locurilor vizitate de-a lungul anilor de puşcărie. Pentru sporirea veridicităţii, sunt inserate acte din ancheta sa. Autorul este înzestrat cu memorie şi perseverenţă care l-au ajutat să descrie minuţios tot; este capabil să portretizeze sute de oameni cunoscuţi personal sau din auzite. Nicolae Manolescu numeşte „roman” această scriere, considerând (pe coperta volumului doi) că „N-a fost în intenţia lui Ion Ioanid să scrie un roman al vieţii de închisoare, nici să-şi literaturizeze teribila experienţă. El a adoptat tonul cel mai alb cu putinţă.”[5] Retrăind viaţa din închisoare, protagonistul renunţă la furie, frustare şi realizează cu talent şi acceptare o fotografie obiectivă a realităţii din spatele zăbrelelor.

Din punct de vedere psihanalitic, fiinţa umană este formată din Se (nu comunică direct cu exteriorul individului, în el acţionează pulsiunile organice, fiind alcătuit din Eros şi Thanatos), Eu (principiul realităţii, conţine raţiune şi cumpătare, calmează impulsurile Se-ului, e responsabil de autoconservarea individului, el îşi apără „existenţa împotriva unei lumi exterioare ce ameninţă cu distrugerea, ca şi împotriva unei lumi interioare prea pretenţioase.”[6]) şi Supraeu (conştiinţa morală a omului, el „nu trage la răspundere Eul numai pentru faptele sale, ci şi pentru ideile sale şi pentru intenţiile sale neîndeplinite, care par să-i fie cunoscute.”[7]). Un om dominat de Se cade pradă instinctelor (unii deţinuţi nu-şi puteau controla foamea sau nevoia de a fuma şi erau capabili să facă orice pentru a li se satisface instinctele şi dependenţele), se lasă condus de trăirile spontane şi intense, ajungând la (auto)distrugere. În schimb, cel care permite severului Supraeu să-i conducă viaţa devine prizonierul îndoielilor, al remuşcărilor, al tentativelor permanente de autopedepsire, ceea ce duce la complexe, nemulţumiri, frustrări, pesimism. Cea mai potrivită instanţă psihică pentru preluarea rolului de lider o reprezintă Eul, cel care luptă pentru liniştea psihică, căutând echilibrul, încercând să mulţumească atât şi Se-ul, cât şi Supraeul, dar să şi îndeplinească normele sociale cerute fiecărui individ în parte. O fiinţă echilibrată are nevoie ca toate cele trei instanţe să se simtă importante şi satisfăcute. Chiar dacă o armonie totală este imposibilă, ele trebuie să se afle în echilibru. Doar aşa psihicul uman poate evolua, evita angoasa, traumatismele, nevrozele. Ion Ioanid se numără printre cei a căror viaţă psihică a cunoscut pacea şi echilibrul, depăşind orice greutate şi nedreptate din perioada detenţiei. Eul i-a lucrat în acord cu Supraeul şi Se-ul. Supraeul a ocupat o poziţie „intermediară” între lumea din afară, exterioară şi Se, având rolul de a uni trecutul cu prezentul. La Ioanid au primat altruismul şi bunul simţ. Componentele aparatului psihic – Se-ul, Eul şi Supraeul – au reuşit să se tolereze şi să se satisfacă reciproc, astfel încât viaţa interioară să nu se dezechilibreze şi să o afecteze pe cea exterioară. Pacea lăuntrică şi acceptarea le întâlnim în toate paginile:„Am cunoscut oameni minunaţi, care prin caracterul lor ireproşabil, prin demnitatea atitudinii şi-au dovedit în cele mai grele situaţii iubirea faţă de aproape, camaraderia şi spiritul de solidaritate şi care au fost pentru noi exemplu şi stimulent, întărindu-ne moralul şi încrederea în semenii noştri. În schimb, dacă pentru alţii am întrebuinţat cuvinte prea aspre şi calificative prea grele,  n-am făcut-o atât pentru a-i judeca şi condamna pe ei, cât pentru a-i acuza de crimă pe cei care, folosind împotriva lor ameninţarea, teroarea, tortura fizică şi morală, frigul şi înfometarea i-au împins pe panta compromisurilor până la ultima limită a degradării morale.”[8] Este de observat că atunci când elogiază, autorul utilizează persoana I plural, vorbind în numele tuturor celor implicaţi, dar când reproşează ceva, foloseşte persoana I singular, nedorind să implice pe nimeni în opiniile sale.

Cu naturaleţe şi coerenţă, Ioanid reuşeşte nu doar o zugrăvire a persoanelor cu care a venit în contact de-a lungul anilor, dar şi caracterizarea fizică, morală şi intelectuală a celor care au păşit din lumea reală în paginile volumului său, transformându-se în adevărate personaje. Autorul redă background-ullor, fapt care ajută la înţelegerea atitudinii fiecăruia. Indiferent de natura relaţiilor stabilite între eul narativ şi celelate personaje, primul nu intenţionează să le judece faptele, atitudinile şi alegerile, ci doar să le noteze. Singurii care nu beneficiază de bunăvoinţa lui sunt turnătorii (pariasocietăţii carcerale) şi gardienii. Există însă şi metamorfoze: deţinuţi (iniţial buni camarazi) deveniţi turnători sau trădători (nemaiîndurând marginalizarea la care sunt supuşi) transformaţi în buni colegi. De asemenea, sunt amintiţi şi gardienii care nu şi-au pierdut latura omenească, punându-şi libertatea în pericol pentru a uşura vieţile deţinuţilor, precum plutonierul Ion Dobre de la închisoarea Piteşti, considerat „un înger protector… Un înger care purta uniforma Securităţii!” [9] În antiteză cu plutonierul Dobre se află majoritea celorlalţi reprezentanţi ai sistemului represiv: căpitanul Mândreş (comandantul închisorii Piteşti), locotenent-major Lupu (ofiţerul politic al închisorii Piteşti), locotenentul Ivaşcu, plutonierul Drăghici, plutonierul Pătraşcu, sergentul Petcan, sergentul Spirea (şi el făcea parte dintre „băieţii buni” ai regimului opresor), Guliman, Guliman cel mic, sergentul-major Puică, sergentul „Parpanghel”, sergentul Claudia, plutonierul Candid, plutonierul Florică Popescu, plutonierul sanitar Cioltar de la Piteşti, dr. Sebastian Rădescu (fost coleg), căpitanul Tilici (Oradea), ofiţerul politic Roboiu (Oradea), Gherdan (Oradea), locotenentul Zaharia (Oradea), Velniciuc (anchetatorul din Baia Mare), dr. Boieru de la penitenciarul Oradea (care ajunsese deţinut), dr. Petrasievici, maiorul Bogăţeanu etc. Călăii comunismului s-au jucat cu sănătatea, nervii şi viaţa oamenilor, considerându-se mici dumnezei, având certitudinea că au puteri nelimitate, urmărind doar executarea ordinelor şi impresionarea superiorilor. Dacă majoritatea gardienilor sunt caracterizaţi prin cruzimea lor, există şi unii care au amuzat prin atitudinea cvasi-comică: „Înalt şi deşirat, tuciuriu la faţă, cu ochii bulbucaţi, umblând ţanţoş şi ingâmfat, Parpanghel era cel mai autentic reprezentant al neamului lui, din toţi gardienii penitenciarului. Mândru de uniformă, şi mai ales de cizmele pe care şi le lustruia tot timpul, se plimba fudul pe coridorul celularului, admirându-se din când în când într-o oglindă pe care o purta la îndemână în buzunarul de pe piept al tunicei. Cu aceste ocazii, îşi examina şi dantura, care şi ea avea darul de a-i satisface plăcerile narcisiste. Parpanghel nu-şi admira însă, cum te-ai fi aşteptat, dinţii regulaţi şi de un alb strălucitor, cu care îl împodobise natura. Zâmbindu-şi în oglindă, nu privea decât la sclipirile metalice ale celor doi incisivi ai maxilarului superior, unul îmbrăcat în viplă, şi celălalt în aur.”[10]

            Ion Ioanid reuşeşte să redea în fraze clare şi exacte fiecare moment al arestării, acuzării şi proceselor sale: „Apoi generalul a dat cuvântul apărării. Abia atunci a fost introdus în sală avocatul. Avea aerul îngrozit. A început prin a spune că a fost numit din oficiu, că niciodată n-ar fi acceptat să ia apărarea unui astfel de caz şi ai unor duşmani ai poporului, iar când generalul i-a spus să-şi înceapă pledoaria, a cerut Tribunalului să ne dea o pedeapsă exemplară, aşa cum prevede legea. Asta a fost tot. Şedinţa s-a ridicat, noi am fost scoşi din sală şi l-am auzit pe Generalul spunând: următorul. Totul durase cam 20 de minute.” [11] Aşadar, procesul a fost similar tuturor celor din perioada aceea: o simplă formalitate cu o sentinţă prestabilită. Lotul Boian (din care făcea parte Ioanid) a fost condamnat fără drept de apel. După aflarea sentinţelor, încep peregrinările prin închisori şi lagăre: Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, mina de plumb Cavnic, Oradea; sunt supuşi torturilor împreună cu G. Boian, capul grupului: „ca şi mine, fusese legat şi ridicat pe rangă, bătut la fund şi la tălpi, dar nu de câteva ori ca mine, ci zile şi nopţi în şir. După aceea, bătaia la tălpi era alternată cu manejul. Într-o cameră goală cu ciment pe jos, pe care se arunca din când în când câte o găleată cu apă, era pus să se plimbe în cerc, desculţ. Un timp, într-o direcţie, apoi, când începea să ameţească, în sens invers. Şi acest manej dura ore, zeci şi sute de ore!”[12] Dintre portrete, se remarcă figura lui Coşereanu Constantin (Titi), unul dintre partenerii de evadare de la Cavnic (alături de Ducu Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Ion Pantazi, Ghiţă Brânzaru, Colea Ungureanu, Ion Cojocaru, Ion Brânzaru, Paul Iovănescu, Miltiade Ionescu, Mircea Vueric, Ghiţă Chiper, Titi Spânu). Titi Coşereanu este cel alături de care a rămas în final, adăpostindu-se prin diverse locuri: „Orgolios şi plăcându-i fanfaronada, Titi nu era un laş, dar n-ar fi recunoscut niciodată că se teme. Pentru el curajul era o calitate bărbătească obligatorie şi frica un defect ruşinoş şi degradant.”[13] Traseul parcurs după evadare şi până la capturarea din Bucureşti este greu şi neprevăzut: marş forţat prin munţii Maramureşului, apropierea de Vatra Dornei (au fost singurii necapturaţi, primind ajutorul preotului din Iacobeni: hrană şi bilete de tren pentru Bucureşti), viaţa de fugar în capitală ajutat de cunoştinţe. După câteva luni, a fost prins (în 13 septembrie 1953) şi încarcerat la Piteşti. 

Scrierea lui Ion Ioanid atrage prin „voinţa şi puterea colosală de contabilizare minuţioasă a infernului cotidian al puşcăriilor comuniste”[14], prin verva ei şi claritatea informaţiilor, făcându-ne martori ai nelegiuirilor regimului totalitar, acaparându-ne în totalitate, transformându-ne în prizonierii cărţii sale. Explicaţiile concise şi dinamica acţiunii, uşurinţa cu care se transmite mesajul creează dependenţă.

---

[1] Dan C. Mihăilescu, Literatura română in postceauşism, vol. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 159-160

[2] Alex. Ştefănescu,  Amintiri despre vremuri mai pure în „România literară”, nr. 39, septembrie 1991

[3] Sanda Anghelescu, Interviu cu Ion Ioanid, În închisoare libertatea era mai mare decât afară,  în „România literară”, nr. 25, 1999,

[4] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele,vol. 1, p. 315

[5] Nicolae Manolescu , Postfaţă la Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. 2, p. 369

[6] Sigmund Freud, Opere 13, Compendiu de psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti, 2005, Colecţie coordonată de Vasile Dem. Zamfirescu, Traducere din limba germană de Daniela Ştefanescu, pp. 207-208

[7] Idem, p. 213

[8] Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, vol. I, p. 360

[9] Ion Ioanid, op. cit., vol. 2, p. 355

[10] Idem,p. 351

[11] Ion Ioanid, op. cit., vol. 1,p. 31-32

[12] Idem, p. 42

[13] Idem, p. 166

[14] Petru Poantă, Forţa rememorării, în “Vatra”, anul XXII, nr. 1 (250), 1992

INDICAȚII DE CITARE:

Hristina Doroftei, „Importanța jocului creativ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.