Uimirea și uluirea între neuroștiințe și metafizică
Cartea lui Mario Livio, De ce? Ce ne stârnește curiozitatea, trad. Carmen Strungaru, Humanitas, 2022 analizează diferite clasificări ale curiozității, substratul neurofiziologic presupus de fiecare în parte, implicațiile etice ale curiozității și, în final, modalitățile de a o suscita și menține vie în copii și în noi înșine.
Pornind de la exemplul lui Leonardo – considerat, în ciuda culturii lui aproximative, imaginea însăși a omului renascentist datorită capacității aparent nelimitate de a fi intrigat de fenomenele naturii, de tehnologie, de legile de funcționare a organismului uman, în egală măsură, de artă și frumosul artistic – Mario Livio încearcă să descifreze „taina” ce se ascunde în miezul curiozității înseși. Într-adevăr nimic mai curios decât curiozitatea – căci abia pe fondul ei un obiect devine interesant și demn de cercetat, animalele oprindu-se la pragul întrebării „de ce?” (Într-un experiment citat de autor un grup de copii între 3 și 7 ani a fost comparat cu un grup de cimpanzei în ceea ce privește reacțiile în fața unei figurine care purta în interior o bucată de plumb ce o făcea să se dezechilibreze, un fel de Hopa-Mitică: 60% dintre copii au întors figurina în cautarea cauzei care o făcea să se răstoarne – față de 0 % dintre cimpanzei.)
Citându-l pe Daniel Berlyne, autorul unei celebre cărți, intitulate Conflict, Arousal and Curiosity, autorul operează îndelung cu următoarele distincții: curiozitate specifică și difuză, respectiv curiozitate perceptivă și epistemică. Curiozitatea difuză se referă la acea stare de expectativă, de dorință de varietate, de plictiseală care ne determină să căutăm noul, aventura, divertismentul, să telecomandăm și să derulăm fără niciun scop noutățile de pe internet. Dimpotrivă, curiozitatea specifică se referă la acea curiozitate țintită pe un subiect anume, care urmărește aprofundarea unei teme, maximizarea cunoașterii într-un anumit domeniu. Criteriul celeilalte clasificări îl reprezintă tipurile de stimuli implicați în curiozitate: o schimbare neobișnuită în mediul ambiant nu doar că ne atrage atenția, dar ne stânește mirarea și curiozitatea (curiozitate perceptivă), în vreme ce o informație lipsă ne provoacă curiozitatea epistemică.
În privința curiozității epistemice, lucrurile sunt cu totul interesante întrucât aici întâlnim miezul paradoxului cunoașterii: nu există cunoaștere pentru că dacă știm dinainte nu avem nevoie să mai știm ceva, iar dacă nu știm – nu știm ce nu știm. Paradoxul este „rezolvat” de Platon – o rezolvare confirmată, de altfel, de neuroștiințe: nu pornim niciodată de la un zero absolut ci de la niște cunoștințe prealabile vagi (forme, „idei”, structuri cognitive înnăscute) care, asemenea unor amintiri foarte șterse, necesită o reactualizare, o clarificare sau o „îmbogățire” (în sensul folosit în fizica nucleară) – prin analiza filosofică a unor concepte. Neuroștiințele confirmă, spuneam, această teorie a învățării formulată de Platon (a reamintirii) căci s-a dovedit că oamenii sunt mult mai intersați (curioși) de subiectele care nu le sunt complet străine decât de subiectele complet necunoscute. Suntem atrași – expresia e folosită de autor – de „necunoscutele cunoscute” decât de „necunoscutele necunoscute”. Un elev care știe 45 de state ale Americii va fi curios să le afle și pe celelalte cinci, față de un elev care nu știe nici unul. Nuanțele sunt importante: o cantitate prea mare de familaritate cu un subiect sau cu o persoană ne face să ne pierdem interesul față de ele și să ne îndreptăm spre zone rămase nedescoperite. Este motivul pentru care personalități de tipul celui al lui Leonardo[1], dominate de un veșnic spirit investigativ, nu se pot concentra mult timp asupra unei probleme: de îndată ce (cred că) au găsit rezolvarea / explicația, trec mai departe nu doar spre un alt subiect, dar chiar spre un alt domeniu.
Leonardo este reprezentativ pentru tema abordată și prin celebra sa amintire din copilărie în care descrie ambivalența trăirii (frică și curiozitate) din fața unei peșteri întunecoase, amintire care face obiectul unei lecturi în cheie psihanalitică[2]. Or, curiozitatea se pare că este, într-adevăr, învecinată cu frica și din punct de vedere al suportului nurofiziologic. Astfel, într-un experiment pe șobolani – dopamina injectată în partea frontală a nucleului accumbens – implicat în mecanismele recompensatorii – mănâncă de trei ori mai mult decât de obicei pe când dopamina injectată în partea posterioară a aceluiași nucleu accumbens determină un comportament temător, ca și cum șobolanii ar fi urmăriți de prădători. Frica și curiozitatea se află într-o proximitate tensionată, conflictuală, una putând să o înfrângă pe cealaltă. Într-adevăr, frica de consecințe ne poate opri comportamentul explorator, după cum, invers, curiozitatea poate să înfrângă teama.
Deloc întâmplător, curiozitatea a fost asociată unei anumite anxietăți, unei stări neplăcute, unui deficit – satisfacerea ei eliminând-o într-un mod similar senzației de foame sau de mâncărime. Se impune totuși încă o distincție între o curiozitate produsă de o deficiență și o curiozitate-interes, cea din urmă nemafiind motivată de dorința de a elimina o neplăcere, ci, dimpotrivă, antrenând acele zone din creier pe care le asociem plăcerii și recompensei.
Dacă curiozitatea de tip difuz și perceptiv, caracteristică copilăriei, diminuează odată cu vârsta, curiozitatea specifică și epistemică nu cunosc o scădere la vârsta maturității, ba chiar se pot întări. Tot astfel curiozitatea activă – care implică rezolvarea unor sarcini – întipărește mult mai bine cunoștințele astfel dobândite față de curiozitatea pasivă – precum aceea angajată în asultarea unei prelegeri. S-a constatat, de asemenea, că reținem mult mai bine și pe termen lung cunoștințele dobândite în cadrul învățării prin încercare-eroare unde o eroare de înțelegere inițială este ulterior corectată în raport cu cunoștințele furnizate direct. În plus, mirarea și curiozitatea tind să lărgească câmpul atențional, astfel încât vom memora inclusiv pe termen lung inclusiv detaliile secundare contingente obiectului care stârnește interesul (subiecții care, în așteptarea răspunsului la o întrebare, vedeau pe ecranul unde urma să apară varianta corectă imagini fără nicio legătură cu tema chestionată, au păstrat aceste figuri în memoria de lungă durată.)
Interogația terapeutic-existențială
Deși cartea lui Livio Mario ia în discuție și forme mai stranii ale curiozității – de pildă curiozitatea morbidă pe care o manifestăm în fața suferinței, a morții. S-au propus diverse explicații pentru o astfel de „deviație”, de la „umbrele” întunecate, maladive, pe care le ascunde fiecare în sine însuși până la rolul social al unei asemenea curiozități morbide prin stimularea compasiunii, milei și empatiei. Tot în capitolul curiozității maladive pot fi incluse voyeurismul, violarea corespondenței, spionarea celorlalți. Rolul adaptativ al curiozității este, și acesta, discutat relativ pe larg de autor.
Cu toate acestea, un anumit tip de interogație, atât de prezentă în actele vieții obișnuite nu poate fi inclusă în nici una dintre categoriile utilizate de el. E vorba despre întrebarea De ce? cu miză existențială, cea izvorâtă dintr-o cutremurare în fața unor situații-limită, așa cum o definește Karl Jaspers, într-un text celebru: Originile filosofiei. Și totuși o asemenea interogație pare un reflex mental ancestral, căci ea se declanșează într-un mod aproape spontan ori de câte ori ne confruntăm cu o suferință, cu o durere, cu o pierdere. Un asemenea „de ce?” este indistinct de strigăt, dar pare să treacă dincolo de o simplă retorică a disperării. În fața unui asemenea „de ce?” – de ce eu? de ce copilul meu? de ce iubitul meu? – ai senzația că te afli în fața primei articulări a urletului în limbaj, acest de ce? pare să fie primul urlet articulat din istoria umanității. Vociferările lui Iov nu sunt altceva decât variațiuni pe tema unei asemenea interogații carnal-metafizice. Uimirea lui Buddha în fața bătrâneții, bolii și morții ține de același reflex epistemic.
Se așteaptă oare cel care rostește o astfel de întrebare la un răspuns? Din ce straturi adânci răbufnește o asemenea interogație, o asemenea uluire în fața răului pe care-l suferim? Întrebarea „de ce?” se naște și când suntem loviți pe neașteptate, din senin, pe nepusă masă – o ilustrare recentă a acestui tip de reactivitate constituind-o cele întâmplate în cadrul atacului săvârșit de un adept al mișcării extremiste AUR asupra unui livrator nepalez. Prima reacție a victimei a fost candida întrebare: „But why?”[3]
O primă explicație a acestui reflex interogativ este pedagogică pentru că ne trimite la specificul formării individului uman. Dată fiind vulnerabilitatea ființei umane, copilul este format într-un mediu (ultra)protectiv unde, totuși, procesul de educare presupune o serie de restricții și interdicții, de limitări și de frustrări impuse acestuia de către propriii săi părinți / îngrijitori. Prima formă de rău, de suferință pe care o întâlnește copilul mic vine tocmai din partea îngrijitorilor săi – o traumă formativă din moment ce lăsarea în voia impulsurilor și dorințelor copilului ar fi cu totul dezastruoasă. Copilul resimte orice restricție, orice limitare a voinței și dorințelor ca pe o suferință reală – doar că, în același timp, această suferință este încărcată cu sens, este semnificativă. Fie că i se explică sau nu rațiunile limitărilor pe care le suportă, copilul simte că ele nu sunt pur accidentale, că sunt învăluite într-un anumit orizont de inteligibilitate, dată fiind și încrederea sa totală în părinții / îngrijitorii săi. Pedepsele, la rândul lor, sunt justificate ca sancțiuni pentru o anumită greșeală săvârșită de copil – astfel încât în mintea acestuia se întărește asocierea dintre rău, suferință și sens, semnificație. Din cea mai timpurie copilărie răul este pentru noi o suferință încărcată de semnificație, o sancțiune a unei greșeli. O asemenea asociere a răului și suferinței cu sensul, semnificația – este greu de abolit atunci când, la vârste mature, ne confruntăm cu negativitatea hazardului, cu răul complet arbitrar, cu suferința absurdă. Omul matur este pus în situația descrisă de omul revoltat al lui Camus – deși știe că răul pricinuit de „ordinea” universului nu are nici un sens, el nu se poate, totuși opri să întrebe: de ce?[4] (Trebuie înțeles că restricțiile despre care vorbesc nu sunt întotdeauna raționale în sensul „raționalist” pe care-l are cuvântul rațiune astăzi. „Rațiunile” ce fundamentează interdicțiile / tabuurile pot fi mitologice, fantastice, religioase – dar oricât de aberante ni s-ar părea, ele introduc suferința și răul într-un cadru al inteligibilității, al semnificabilității).
Există însă și o doua explicație care trimite la o presupoziție gnoseologică, una care fundează poate însuși actul de cunoaștere. Această presupoziție asociază cunoașterea cu acțiunea vindecătoare, terapeutică, taumaturgică. Când spune „Adevărul vă va face liberi”, Iisus tocmai acest sens îl are în vedere: adevărul / cunoașterea vă va elibera de suferință, vă va izbăvi, vă va vindeca. De la magie până la psihanaliză – ideea că înțelegerea, cunoașterea aduce cu sine abolirea suferinței – traveresează mileniile de civilizație umană. Cine vrea să afle sensul suferinței sale – nu este mânat de o curiozitate intelectuală pură și simplă, ci de speranța că prin aflarea sensului – suferința sa va fi abolită. Într-o manieră doar puțin diferită judecă și terapeuticile de tip stoic sau epicurean: cunoașterea, înțelegerea cauzelor suferinței conduce la acceptarea ei și eliberarea de ea, la împăcare și la liniște sufletească.[5] Pre-judecata că aflarea unui răspuns aduce cu sine vindecarea susține, pragmatic, formularea întrebării „de ce?” Să derive dintr-un asemenea principiu „magic”, irațional sau prerațional întreaga etiologie: cunoașterea și tratarea cauzelor determină vindecarea bolii?! Curiozitatea terapeutic-existențială, originată în asocierea dintre o posibilă stare de bine și răspunsul la întrebarea de ce?, fundamentează, poate, întreaga cunoaștere umană.
[1] Vezi și Paul Valery, Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci, Paralela 45, 2002
[2] Sigmund Freud, „O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci” în Sigmund Freud Opere esențiale volumul 10 Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 2010
[3] Înregistrarea episodului e disponibilă aici: https://www.youtube.com/watch?v=2rsC6sp0nRc O tratare literară a reflexului vinovăției în fața unei lovituri picate din senin o fac în „Palma” în Antiregele și alte povestiri filosofico-fantastice, Editura Contemplatio, 2022
[4] Vezi și lucrarea mea „Instinctul pedagogic” în Caietele Putna 2025 (în curs de apariție).
[5] Într-o manieră mai literară abordez această chestiune în „Principiul logic al durerii” în Pustiul binelui, Eikon, 2017, pp. 103-106 Vezi de asemenea „Cunoștință dolorifică și adevăr anesteziant” în Argeș nr. 8 / 2024 și „Ziua lui Iov: facticitate și autodeterminare” în Tratat de filozofia emoției. Despre iubire, libertate, fericire, Humanitas, 2024, pp. 113- 121
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Uimirea și uluirea între neuroștiințe și metafizică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 