Tehnica aeriană a salvării
Angela Martin, Îngerii de bronz, roman, Polirom, 2026, 238 p.
Volumul care încheie trilogia Angelei Martin, trilogie ce mai conține romanele Valentina și Cartea lui Cezar, este intitulat Îngerii de bronz și a apărut anul acesta la aceeași editură, Editura Polirom, la care au fost publicate celelalte două (în 2023, respectiv 2024). Cu ocazia apariției celui de-al doilea volum, revista Anthropos a declarat-o pe doamna Angela Martin Omul anului 2024 pentru „vigoarea narativă, suplețea construcției personajelor și a situațiilor, precum și predispoziția reliefării unor contexte verosimile ale istoriei și ale societății de ieri sau de azi (…), pentru arta subtilă a portretisticii, redarea culorii locale și a pitorescului unor medii sociale, diverse, din vestul țării, ficționalizate cu deosebit talent intuitiv și cu o vervă a jovialității și a nuanțelor sufletești complexe”. (https://anthropos.ro/omul-anului-2024-angela-martin-laudatio/)
Debutul în forță al doamnei Angela Martin a produs o încântare totală iubitorilor de literatură căci nu doar maturitatea extraordinară, siguranța și bogăția mijloacelor de expresie, dar și repunerea în drepturi a artei clasice a romanului, transformarea Aradului într-un adevărat topos literar, evidențierea dimensiunii multiculturale – îndeobște ignorate – a unei părți a țării noastre, Banatul, s-au impus în peisajul literar actual ca repere ce nu mai pot fi ignorate.
Angela Martin este, la propriu, autorul și naratorul omniscient. Ea știe totul despre tot, cunoaște detaliile tuturor profesiilor din lume, jargonul și operațiile specifice lor, subansamblele mecanismelor tehnice, amănuntele istoriei locurilor prin care trec personajele și ale arhitectonicii clădirilor – prezentate cu o poftă descriptivă rarirssimă, topografia orașelor devenite sub pana ei legendare, subtilitățile lingvistice ale regionalismelor, dar și ale expresiilor uzuale, uitate fie prin inutilizare (cazul primelor), fie printr-o prea mare uzură, este capabilă să privească lumea prin toți ochii și prin toate perspectivele lor – de la cei de copii la cei de părinte, de la cei de femeie tânără până la cei de femeie ajunsă la vârsta senectuții și până la ochii de bărbat, june îndrăgostit sau tată de familie… Întrebând-o la un moment dat despre felul în care scrie, am rămas uimit când doamna Angela Martin mi-a mărturisit că scrie (doar) două ore în fiecare dimineață – fără documentare prealabilă, fără să știe exact ceea ce va urma să scrie. Rezultatul este absolut fabulos, căci nicio minte normală nu are această extraordinară putere de cuprindere, această memorie prodigioasă demnă de un spirit renascentist, această lejeritate de mișcare prin limbile și culturile – minore sau majore, locale sau globale, apropiate sau îndepărtate – pe care le are domnia sa. Mărturisesc aici că am făcut odată un exercițiu de onestitate intelectuală cu mine însumi – încercând să aflu ce le-aș putea spune unor… extratereștri despre civilizația umanității, în lipsa oricărei imagini ajutătoare, a oricărui obiect pe care să-l indic, a oricărui dicționar. Mi-am dat seama aproape imediat că nu stăpânesc decât cunoștințe extrem de vagi, că în comunicarea interumană ele sunt completate prin spontaneitatea intelectuală a interlocutorului, grație faptului că emițătorul și receptorul împărtășesc un câmp referențial și experiențial comun, dar și generozității cu care ne-am obișnuit să tolerăm vagul și ambiguitatea în limbajul obișnuit. Ei bine, lectura cărților Angelei Martin te face să exclami: iată, în sfârșit, o minte capabilă să dea seamă despre întreaga civilizație umană, cu o precizie și o rigoare matematică – atât în privința motoarelor mașinăriilor construite de om, cât și a motoarelor afectivității și gândirii umane.
Acest tip de minte – specifică unor spirite precum Jorge Luis Borges sau George Steiner – este, vai!, astăzi, în epoca inteligenței artificiale și a internetului mobil, pe cale de dispariție, cu toate că nici înainte de apariția externalizării cibernetice a cunoașterii umane nu era chiar o prezență familiară. De aceea cărțile Angelei Martin vor face parte din tezaurul unei epoci în curând complet încheiate – ca ultime documente ale înălțimii la care a putut ajunge mintea umană!
Dincolo de aceasta aș remarca la autoarea Îngerilor de bronz și un sentiment, o dispoziție afectivă aparte – și aceasta pe cale de dispariție, dacă nu complet dispărută de pe acum. Este vorba despre, cum să-i spun?, o deschidere iubitoare față de lumea vieții prin care subiectul cunoscător și obiectul cunoscut nu mai denumesc două realități disjuncte, ci se amestecă într-un mod ideal în așa fel încât, citind literatura Angelei Martin, ai impresia că obiectul sau personajul descris sau povestit își dezvăluie – el însuși! – ca într-un „luminiș” heideggerian sensul de fiiință, că narațiunea nu este decât un mediu care le permite acestora să se destăinuie, să vorbească, să se exprime. Obiectivitatea narațiunii clasice nu poate fi susținută decât de acest soi de sentiment, de atașament, de iubire față „de flori și buze și morminte” (Blaga). Epoca narcisică de astăzi este, prin definiție, incapabilă de o asemenea obiectivitate derivată dintr-o subiectivitate permeabilă, îndrăgostită, comprehensivă, deschisă.
În Îngerii de bronz este încercată și o explicație – cât se poate de plauzibilă – a acestei noi stări de fapt sau mai precis de… suflet. Este indicată incapacitatea noii generații de a accepta existența suferinței atât în ceea ce-i privește pe ei înșiși cât și în ceea ce-i privește pe ceilalți, suferința în genere. Reflecția este făcută cu ocazia organizării unei comemorări muzicale de către Karin, soția (austriacă) a lui Cezar, fiind stârnită de o anumită grimasă a lui Liesl, fata lor, în fața derulării celor mai impresionante recviemuri alese să alcătuiască repertoriul evenimentului. Într-adevăr, pentru a fi capabil de această „obiectivitate” iubitoare este nevoie nu doar să accepți, dar și să iubești, și nu doar viețile, dar și „mormintele” celor ce au trăit, ca să mai reiau odată expresia lui Blaga, să fii capabil să-i integrezi într-o istorie și într-o perspectivă mai largă, atotcuprinzătoare. Angela Martin ne arată – chiar prin subiectul care dă titlul acestui nou roman – că o asemenea sensibilitate care îmbrățișează, simultan, „fața și reversul” nu este doar o idee filosofică, de sorginte camusiană. Cezar revine la Arad, locul copilăriei sale, pentru a se îngriji de mormintele părinților săi, intenție care se finalizează cu montarea unor îngeri de bronz alături de cele două cruci ale părinților săi. (Descrierea îngerilor, dar și a procesului de fabricație, a atelierului meșteșugăresc unde meșterul Ilie Borlovan practică încă o artă aflată și ea în pragul aneantizării – este, ca și descrierea altor meserii și meșteșuguri din acest roman, dar și din celelalte romane, în special din Valentina, demnă să figureze într-o antologie a memoriei industriale; de asemenea, un loc memorabil din Îngerii de bronz, asupra căruia voi reveni, este descrierea angrenajelor specifice producerii de oțel la Reșița, parte din ele, în speță funicularul, fiind obiectul unui proiect de reintegrare în peisajul contemporan, alcătuit de Alfi, iubitul lui Liesl, fata lui Cezar și a Karinei).
Această ocazie să-i spunem funerară nu are nimic funest în ea, cu toată nostalgia, cu tot regretul, cu tot „plânsul” care stă să izbucnească din pieptul lui Cezar, cu toate amintirile, cu toate remușcările și culpabilizările pe care și le face în privința „părăsirii” părinților și a locurilor natale. Tristețea lui Cezar, a medicului psihiatru Cezar Grozescu, este o tristețe sănătoasă, vie, îmi vine să spun, o tristețe pozitivă, în orice caz una care nu are nici o cale de comunicare cu acreala nihilistă a bătrâneții. Desigur, naratorul ne dă de înțeles că îl ajută în acest sens formația sa de medic psihiatru și existența înviorătoare a copiilor, fata – Liesl și băiatul, Lori – care, în ciuda unei animozități oedipiene a băiatului față de tată, continuă să le fie apropiați și să le solicite în continuare atenția și grija, cu toate că au trecut amândoi de treizeci de ani.
Însă cred că împăcarea (nu resemnarea!) lui Cezar în fața trecerii timpului se explică și printr-o anumită perspectivă aeriană – despre care tind să cred că este una din cheile de lectură ale romanului de față. În mai multe rânduri apar metaforele aeriene în decursul narațiunii – de la „Zbor deasupra Reșiței de foc”, proiectul depus de Alfi pentru restaurarea modernistă a funicularului, până la îngerii înaripați comandați de Cezar, de la „aerul” diferit care schimbă înfățișarea acelorași clădiri până la aerul absent al lui Elif, iubita turcoaică a lui Lori, aer al absenței în care se evaporă pentru un timp pentru a se recristaliza ca soție a unui turc din locurile de baștină. Ei bine, această perspectivă aeriană – care nu are un substrat metafizic sau religios – îi permite lui Cezar nu să vadă, precum stoicii în exercițiile lor spirituale, locul minuscul și neînsemnat pe care-l ocupă omul precupat de sine, ci să contemple cum „lumile istorice” se ridică și se așază deasupra locurilor știute ca niște văluri sau ca niște cortine ori ca niște pelicule deseori aproape insesizabile. „Curgerea” sau trecerea timpului în romanele Angelei Martin nu este acvatică sau terestră, ea nu se face simțită ca o viitură sau ca o năvălire a unor hoarde sălbatice ori ca surpare sub valuri de pământ, ci survine atmosferic, ca o schimbare a „aerului”, într-un mod diafan și cu atât mai greu de oprit. Îți trebuie o acuitate enormă a simțurilor… „necognitive”, a olfacției sau a tactului, mai întâi pentru a sesiza, apoi pentru a reda ceea ce se petrece ca o derulare a unor parfumuri și miresme, a unor „ce”-uri și „nu-știu-ce”-uri de-a dreptul inefabile. De aceea, nici în acest roman, Angela Martin nu dă impresia că face arheologie – în ciuda datelor exacte referitoare la câte o clădire sau eveniment istoric – ci că înregistrează, printr-un barometru invizibil, subtilele diferențe de presiune atmosferică, care, cumulate, duc la înlocuirea unei epoci cu o alta. Dispariția unor obiceiuri, morțile oamenilor, căderea în desuetudine a unor expresii se petrec în timp sau mai precis „între timp”, vreau să spun cu o lentoare care le ocultează anihilarea. Or, naratorul din romanele Angelei Martin pare superconștient de acest mod prin care timpul își spune cuvântul sau mai precis, pare dotat cu un simț special (pe care-l transmite și anumitor personaje) prin care surprinde efluviile temporale, drept care încearcă să le rețină, să le exprime, să le conțină, să le imortalizeze. De aici grija enormă pentru identificarea lor cât mai exactă, cât mai precisă, cât mai riguroasă: din venerația față de singularitatea fiecărei individualități în parte, față de ireversibilitatea și unicitatea ei. Așa cum s-a spus (Levinas), conștiința vulnerabilității celuilalt ne face să-l iubim, să-i percepem (aproape dureros) identitatea unică și inamovibilă.
Aceeași perspectivă aeriană face și ca ramificațiile narațiunii să poată fi înfățișate atât de coerent. O perspectivă orizontală ar fi transformat locurile prin care ne poartă naratorul într-un labirint în care ne-am fi rătăcit. Dimpotrivă, perspectiva aeriană practicată de Angela Martin face să se integreze totul în modul cel mai firesc posibil. Cum se îmbină trecutul austriac al Banatului, cu trecutul (horribile dictu!) comunist, dar și cu prezentul capitalist și cosmopolit în narațiunea aeriană a Angelei Martin! Elementele pe care suntem tentați să le plasăm într-o geografie administrativ-teritorială prezentă (Banatul este în România) se așază diferit, într-un spațiu mai vast al Europei Centrale unde trecutul imperial persistă în arhitectonica Aradului, dar și în dinamica demografică – mobilitatea populației extra-muros, de la „vânzarea șvabilor” din perioada comunistă până la migrațiile recente care fac din Viena un punct mai apropiat – pe această „hartă aeriană” – decât Bucureștiul, de la influențele lingvistice ale germanei asupra limbii vorbite în Banat până la expresiile românești transportate în mijlocul unor familii mixte, precum este cea formată de Cezar și Karin. Multiculturalismul inerent civilizației românești sau cel puțin unei părți a acesteia a fost rareori scos în evidență de scriitorii români, atașați de regulă mai curând unor ideologii xenofobe. În romanele Angelei Martin „elementul alogen” și cel „autohton” se amestecă necombativ, asperitățile interetnice – dacă sunt amintite – sunt rapid estompate și armonizate, căci ceea ce primează în viziunea ei este dimensiunea culturală sau mai precis interculturală a unor comunități de tipul celor din Banat. „Da, așa era Banatul lor: un creuzet multietnic, trăiau în satele dimprejur nu doar români și nemți, dar și alți descendenți ai vechilor coloniști din Austria, Boemia și Bavaria, stabiliți în zona montană începând cu secolul al XVII-lea. Intrau în acest creuzet croați – carașoveni sau crașoveni, cum li se spunea -, dar și sârbi, urmași ai celor colonizați pe timpul habsburgilor, ca agricultori, mineri, dar mai ales ca militari grăniceri pentru a apăra zonele de graniță ale Imperiului Habsburgic cu Imperiul Otoman.” (Îngerii de bronz, Polirom, 2026, p. 190)
Aș mai sesiza un aspect care mi se pare esențial: lipsa de spectaculozitate a vieților personajelor trilogiei încheiate cu Îngerii de bronz. Obsesia „destinului” pare să lipsească complet din literatura Angelei Martin. O asemenea abordare o apropie – dar în modul cel mai credibil și cel mai reușit – de ceea ce s-a încercat și nu a putut fi reținut decât ca experiment în curentul sau mișcarea așa-numită Noul Roman, anume prezentarea cât mai realistă a vieții unor oameni obișnuiți. Însă în timp ce personajele acestor romane erau în cele din urmă înecate în descrierea luxuriantă a insignifianței și banalității habitatului și mișcărilor lor cotidiene de către un narator… răbdător, mergând până la sfidarea rezistenței cititorilor ca scop al demersului creator, literatura Angelei Martin aduce obișnuitul într-o cu totul altă lumină – care-l face dintr-o dată insolit, inedit și memorabil. Este acea perspectivă aerian-temporală care dezvăluie singularitatea tuturor personajelor și care te face să spui că fiecare personaj întâlnit în romanele domniei sale este personajul principal al unui roman. S-a spus că fiecare cuvânt este un poem în miniatură. La fel de bine se poate spune că fiecare personaj din romanele Angelei Martin este subiectul unui (alt) roman, de altfel poveștile de viață ale personajelor mai mult sau mai puțin colaterale, secundare sunt strălucite microromane, „romane în roman” care s-ar putea dezvolta, fiecare în parte, pe alte zeci și sute de pagini. Iată de pildă povestea Dodei (mătușa lui Alfi) și a lui Onkl Michl, adevărați oameni ai pădurii, care simt nevoia să-și afirme izolarea și printr-un idiom, printr-o „păsărească” compusă din expresii din germană, română și cehă și care își trăiesc în mijlocul pădurii o impresionantă poveste de dragoste, ce trece dincolo de moarte. Dar iată-l și pe preotul Lucian Florescu, amintit tangențial, cu ocazia înmormântării Dodei, cu o fabuloasă poveste de preot… alpinist… într-un sat de la marginea lumii. Tehnica romanului în roman ne este cunoscută de la Cervantes și din narațiunile picarești, dar aici apare cu o cu totul altă miză și semnificație, nu pentru o îmbogățire narativă artificială, ci pentru a evidenția centralitatea obiectivă a fiecărei individualități în parte. Nu știu dacă o asemenea perspectivă este perspectiva pe care o are Dumnezeu asupra tuturor oamenilor, asupra tuturor monadelor create de el, dar este, sigur, perspectiva părintelui asupra copiilor săi, oricât de mulți ar avea! E cu totul remarcabilă această perspectivă parentală, maternă, caritabilă asupra oamenilor și locurilor, asupra vieților descrise în romanele Angelei Martin.
„Pietonala aeriană” propusă de Alfi pentru „salvarea” trecutului orașului său, Reșița, este, finalmente, simbolul desăvârșit al perspectivei aeriene, tehnica literară practicată de Angela Martin în romanele sale. O tehnică care-i permite punerea într-o perspectivă largă, aproape cosmică, a unor individualități prezentate în cele mai subtile detalii ale unicității lor. Adică exact ceea ce așteaptă oricare lucru și oricare ființă de la… salvatorul lor. Ferice de cele „căzute” sub raza privirii acestei minunate scriitoare!
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Tehnica aeriană a salvării” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 