Stoicismul azi: de la clemență la toleranță
Preambul. Revirimentul stoic al lumii de azi
Una din mirările contemporane se referă la succesul stoicismului în rândul corporatiștilor, al membrilor companiilor multinaționale și în definitiv al noii majorități a oamenilor de succes. Seneca și Marcus Aurelius sunt autori de best-seller-uri în lumea obsedată de câștig, profit și leadership. Nu e o contradicție aici? După părerea mea nu e nici una. Stoicismul nu a fost niciodată altceva decât „religia” filosofică sau filosofia cu iz religios a oamenilor cu voințe puternice, a oamenilor puternici, pe scurt a liderilor. Stoicismul era pe val în rândul nobilimii romane, al senatorilor, consulilor și împăraților. „Sclavul” Epictet a fost de fapt un secretar al lui Nero și Domițian, să zicem așa un fel de înalt funcționar.
De ce stoicismul era și este preferat de lideri – atunci si acum? Pentru că el răspunde frustrării fundamentale a omului voluntar: aceea că există lucruri și evenimente care nu se supun voinței sale. Omului cu o mare voință stoicismul îi servește ca o mângâiere, ca o consolare, ca terapie. Prin toate ideile sale și prin exercițiile spirituale pe care le propune, stoicismul încearcă să împace o voință contrariată și frustrată de faptul că există lucruri care nu i se supun, care îi stau împotrivă.
Să luăm doar cea mai răspândită idee asociată stoicismului: resemnarea, acceptarea. Resemnarea stoică sau acceptarea stoică sunt acte deliberate, dacă vreți un fel de aviz sau contrasemnătură a celui resemnat pe actul / actele naturii sau ale destinului. Numai vanitatea unuia ce se crede născut pentru a fi stăpân peste tot ce suflă îl poate face să creadă că are vreo importanță acordul și aprobarea lui față de împrejurările vieții (fie acesta afacere doar una internă, sufletească). În orice caz, un om obișnuit să îndure loviturile vieții fără să crâcnească nu va fi preocupat de chestiunea resemnării. Doar acela dedulcit să comande semenilor, vieții și poate chiar zeilor…
Ideea unei rațiuni universale la care însuși stoicul participă în virtutea propriei sale raționalități – și participă cu atât mai mult cu cât știe asta – face din stoic un fel de zeu, dacă nu chiar divinitatea însăși. Tot ceea ce i se întâmplă pare a fi – în aceste condiții, prin întorsături de frază și de raționament – urmarea propriei sale voințe (ipostaziate într-o versiune mai largă și mai profundă în „persoana” zeului, în Logos).
E drept că idealul asemănării cu divinitatea sau chiar a îndumnezeirii nu e specifică doar stoicilor, dar în stoicism își găsește o formă cu totul aparte – aceea a accederii la divin prin… logică, prin argumentații strânse, prin demonstrații… riguroase. Nu întâmplător stoicii și-au adus o contribuție majoră la dezvoltarea logicii. A deveni dumnezeu prin logică – asta da ambiție! Nu orgia, nu bacanalele, nu misteriile orfice sau cine știe ce promisiuni iraniene de redempțiune, ci exercițiul pur al rațiunii, autoconvingerea dialogală a propriei voințe, acestea sunt instrumentele folosite de liderul din antichitate și de azi, acel individ căruia nu-i poate porunci nimeni altcineva decât propria lui voință și propria sa rațiune. Care pentru a accepta ceva are nevoie ca acel ceva să decurgă din propria lui voință (fie doar sub forma adeziunii) și din implicațiile logice operate de rațiunea sa.
Dimpotrivă, creștinismul care înlocuiește stoicismul este, cum bine s-a spus, „religia sclavilor”. Că și sclavii vor să se îndumnezeiască? Ei bine, da, dar nu înainte ca dumnezeu însuși să fie pus în lanțuri, biciuit și omorât. Ei se identifică nu cu voința sau cu rațiunea divină, ci cu suferința și mizeria cea mai adâncă până la care poate decădea divinitatea, cu acea golire de sine a lui Dumnezeu însuși. Nici o legătură, din acest punct de vedere, între stoicism și creștinism, deși în primele veacuri creștine se preiau destule idei și imagini ale filosofiei stoice – împrumuturi de suprafață care nu ating substanța doctrinară a creștinismului, opusă stoicismului. Creștinul este sclavul care e consolat de mizeria pe care o îndură prin divinizarea mizeriei înseși. El nu e doar sărac – ci imitator al lui Hristos în sărăcie. Nu e doar batjocorit – ci chinuit precum Hristos. Când moare – moare precum Hristos, iar când înviază leapădă pentru totdeauna acest trup bicisnic care i-a adus atâta suferință căpătând unul de slavă, fără nevoi și fără imbolduri.
Religia sclavilor se apropie, iată, de un sfârșit previzibil… Odată cu creșterea nivelului de trai, odată cu această viață de consum care ne face să trăim ca niște regi am deprins tot mai mult o atitudine de stăpâni obișnuiți să comande, să poruncească și să primească. De aceea cea mai mare frustrare a omului actual revine la aceea a nobilului antic – că există încă lucruri care nu i se supun voinței, care se sustrag comenzilor sale, care nu ascultă de el. De aici revirimentul pe care-l cunoaște stoicismul în zilele noastre, cu diferența că în vreme ce în vechime se adresa doar unei elite (nobilimii, aristocrației, acelora – puțini la număr – născuți să conducă), astăzi se adresează unor mase întregi de oameni care învață, odată cu alfabetul, cum să fie, să se simtă și să acționeze ca lideri, pentru care leadership-ul este supt odată cu laptele și mierea ce se revarsă pe pământul epocii noastre.
Iertarea – te face asemenea zeului
Într-o perspectivă stoică iertarea, clemența ( ca și alte – toate? – sentimente, precum mila, mânia) este de obicei eliminată din ceea ce se numește viață virtuoasă. Sentimentele, emoțiile trebuie pe cât posibil fie deconstruite în sensul judecății pe care o implică fiecare în parte sau – și mai bine – înlocuite cu o judecată rațională, clară, bazată pe definiții și raționamente corecte. O schimbare a acestei perspective o aduce scrierea lui Seneca, De clementia, adresată – ce ironie! – împăratului roman Nero, cunoscut pentru actele sale de cruzime. Schimbarea de perspectivă este semnalată de însuși Seneca chiar la începutul acestei mici scrieri: „Știi însă că există filosofi care socot că clemența ar fi de partea celui josnic, pentru că nu folosește la nimic din moment ce nu s-a comis vreo crimă; ei spun, că dintre toate virtuțile doar aceasta nu-și are rostul printre oamenii nevinovați.”[1] Se discută de către biografii lui Seneca dacă, la momentul scrierii acestui tratat, împăratul roman comisese vreo faptă abominabilă sau, fiind încă la începutul carierei imperiale, nu avusese încă ocazia. Indiferent de răspuns, nu cred că am exagera prea mult dacă am crede că Seneca era totuși suficient de perspicace pentru a sesiza anumite vulnerabilități caracteriale ale lui Nero chiar dacă acestea nu apucaseră încă să se concretizeze. Se poate în mod îndreptățit considera că motivul pentru care filosoful stoic îi dedică lui Nero nu doar o scriere despre clemență dar și, în cadrul ei, cele mai exagerate elogii ale blândeții tânărului împărat[2] este tocmai preîntâmpinarea exprimării tendințelor la cruzime sesizate de Seneca în cel căruia i se adresa.
Important aici este felul în care decurge argumentația în favoarea clemenței – perfect consistentă cu viziunea autarhică specifică stoicismului analizată în Preambul. După Seneca, departe de a fi un viciu (așa cum era considerată înaintea lui), iertarea este una dintre cele mai mari virtuți ale unui om și, mai ales, ale unui om puternic, în speță a celui mai puternic dintre oameni. Clemența nu poate fi acordată decât de către cel care are o anumită autoritate – fie că este părinte, stăpân de sclav, judecător sau, la limita cea mai de sus, rege ori împărat. Pentru a susține cauza iertării, Seneca schițează o filosofie politică (despotism filosofic) unde regele este văzut fie ca un părinte față de copiii săi, fie ca sufletul (invizibil și ascuns) față de mădularele corpului său, fie chiar – mai ales! – ca un zeu, ca zeul cel mai puternic, Jupiter! Pentru Seneca, iertarea este valoroasă prin aceea că reprezintă exercițiul cel mai eclatant al puterii absolute. Numai din perspectiva puterii absolute iertarea devine nu doar acceptabilă (în ciuda vechilor păreri stoice), dar recomandabilă și chiar exemplul celei mai desăvârșite înțelepciuni.
Căci iertarea nu are sens decât în legătură cu noțiunea de pedeapsă, care nu doar etimologic trimite la noțiunea de copil, de mic și de slab. Cel care este pedepsit este un copil, este mic și slab față de cel care-l poate pedepsi și / sau ierta. Numai într-o perspectivă paternalistă[3] și ierarhică noțiunea de pedeapsă și cea de iertare au sens, aceasta pierzându-și înțelesul atunci când ne aflăm între egali. Or, schimbarea de perspectivă pe care o aduce Seneca constă în a susține că puterea se manifestă și mai deplin prin moderarea sau modularea puterii de a pedepsi ori chiar prin abținerea de la exercitarea acesteia. Iertarea devine un exercițiu negativ al puterii de a pedepsi. Cel puternic este încă și mai puternic dacă va manifesta blândețe față de cei pe care trebuie să-i pedepsească sau chiar dacă-i va grația, fără să decadă însă până la nivelul milei – care este considerată și de Seneca, alături de tradiția stoică, a fi un viciu și nicidecum o virtute. Opusă iertării ar fi cruzimea, în vreme ce asprimea poate să conlucreze cu clemența, căci de multe ori părinții își apostrofează copiii pentru greșelile lor, fără să recurgă la acte de cruzime față de ei și, în definitiv, iertându-i în numele ignoranței și lipsei de discernământ specifice vârstei. Tot astfel, un bun conducător se poate lăuda cu acest exercițiu negativ al puterii sale – dovedind prin aceasta un comportament cât se poate de rațional pentru că dacă judecăm corect lucrurile, cel care săvârșește răul – o face de cele mai multe ori pentru că ignoră binele. Pe de altă parte, în aplicarea imediată a unei pedepse se urmărește de cele mai multe ori satisfacerea unui impuls de moment al celui față de care se comite o greșeală, și nu atât îndreptarea celui care a greșit – ceea ce e un comportament irațional, câtă vreme scopul pedepsei ar trebui să fie nu răzbunarea sau exprimarea furiei sau mâniei, ci educarea celui care greșește.[4]
Abținerea de la exercitarea unei anumite capacități – pare să fie de altfel unul dintre sensurile noțiunii de putere în filosofia stoică. Într-o anumită măsură, puterea se definește printr-o abținere de la a face ceea ce ai avea capacitatea de a face (de la moderație până la, iată, clemența acordată celor care depind de tine și pe care i-ai putea pedepsi).
Care să fie corespondentul noțiunii senecane de clemență în lumea – restoicizată – de astăzi? Probabil că toleranța ar putea fi considerată valoarea cea mai apropiată de cea a clemenței invocate de Seneca. (Toleranța ar fi, ca să spunem așa, clemența democratizată, transformată dintr-un produs de lux, al autorității imperiale, supreme, divine, într-un produs de serie, popular, accesibil fiecăruia în parte.) Nu ne simțim oare prin ea, noi, cei toleranți, deasupra celor pe care-i tolerăm? Nu este toleranța o abținere de la pedeapsă, o judecare clementă, iertătoare a celor pe care – deși îi considerăm „greșiți” – nouă, lor înșile, naturii sau societății – le acordăm, suveran, îngăduința și indulgența, clemența noastră? Cum bine s-a spus, toleranța nu înseamnă a fi de acord cu ceilalți, dar a-i accepta în ciuda dezacordului – deseori fundamental – cu modul lor de a fi sau cu ideile lor. Toleranța nu este o adevărată deschidere spre celălalt, spre alteritate, ci urmărește de fapt obținerea unei cât mai depline autarhii, menajarea sentimentului de control și de putere în condițiile existenței unor evenimente sau persoane contrariante ori iritante.[5] Dacă am aplica cu adevărat pedepsele cuvenite – probabil că cetăți întregi ar fi pârjolite în cele mai crunte văpăi. Am învățat însă să ne credem puternici, stăpâni și divini tocmai dacă nu o facem, dacă ne abținem de la a (ne) face dreptate și de la a formula răspicat cele mai radicale verdicte. Stoicul din zilele noastre – corporatist sau nu – este un Nero care și-a însușit, în sfârșit, lecția lui Seneca despre clemență, un Nero care a învățat, după două mii de ani, să fie tolerant.
[1] Seneca, Scrieri filosofice alese, trad. Paula Bălașa, Elena Lazăr, Nicolae Mircea Năstase, Svetlana Sterescu, Editura Minerva, București, 1981, p. 114).
[2] O vorbă rostită de Nero cu ocazia semnării unui act de condamnare la moarte ar trebui, consideră Senca, să devină proverbială, ca exemplu și imagine a bunătății însăși: „Oh, de n-aș fi cunoscut literele!”
[3] Nu întâmplător iertarea este un concept fundamental în creștinism, într-o religie paternalistă, unde omul este un copil față de Dumnezeu (ceea ce nu înseamnă că omul obișnuit este, neapărat, un fiu al lui Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu este doar Iisus, toți ceilalți sunt „copiii” – adoptivi – ai lui Dumnezeu. Or, spre deosebire de Iisus, singurul fiu adevărat („născut, iar nu făcut”) al lui Dumnezeu – care suferă fără vină, și primește o pedeapsă nemeritată de la cei care nu aveau niciun drept în a-l judeca, toți ceilalți oameni sunt „copiii” iertați prin imensa bunătate a Tatălui ceresc, cu condiția ca ei înșiși să se dovedească iertători față de semenii săi. Deseori cele două: paradoxala „pedeapsa” nemeritată primită de Iisus (Dumnezeu) de la oameni și nemotivata iertare, gratuita grație primită de oameni de la Dumnezeu – sunt puse în legătură în sensul că prin sacrificiul lui Iisus s-au răscumpărat păcatele tuturor oamenilor.
[4] Vezi în acest sens și Reid, Jeremy (2023). Stoic Forgiveness. In Glen Pettigrove & Robert Enright (eds.), The Routledge Handbook of the Philosophy and Pyschology of Forgiveness. Routledge. pp. 87-100.
[5] Și deopotrivă în condițiile principiului egalității care fundamentează societatea actuală. Toleranța este sinteza dintre putere și egalitate, toleranța mă poate face să mă simt în continuare puternic față de cel care îmi este egal și căruia, de facto, nu-i pot face nimic. Cu toate acestea toleranța pare să fie o acordare a unei iertări fictive unor oameni pe care nu-i pot pedepsi. Cum am văzut, iertarea presupune o diferență ierarhică, de autoritate, de putere, față de cel iertat.
[1]INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Stoicismul azi: de la clemență la toleranță” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 