Horia Vicențiu Pătrașcu
Simțul singularității
De la insectă până la om, simțurile sunt astfel făcute încât întâmplarea să se așeze sub semnul regulii și diversitatea sub cel al unității. În acest sens, henologia pare universală: un vierme o confirmă cu o rigoare la care nu ajung nici cele mai sistematice minți. De altfel, vietățile par să continue ceea ce, cu o încă și mai mare acuratețe, „practică” stihiile: inerția, regularitatea, setea de durată.
Privit dintr-o stație orbitală, pământul se învârte într-o rotație adormitoare, hipnotizantă. Doar vânzoleala pe care o ghicești sub atmosfera lui îți mai poate trezi interesul și atenția, metehne vitale, bube care te fac să respiri. Însă, odată ce l-ai lăsa în urmă, ai lăsa deopotrivă orice speranță: te așteaptă veacuri cosmice de înfiorătoare monotonie. Domeniu al Legii pure, fără legiuitor, al gândirii fără subiect gânditor, unde o precizie matematică guvernează gravitația sferelor de rocă sau gaze, erupțiile și emisiile, scânteierile și stingerile. Regula lor de succesiune e străvezie: în câteva minute, micul manual de fizică pe care l-ai scoate din buzunar ți-ar lămuri-o pentru totdeauna. Milioane de ani vor repeta întocmai ceea ce vei fi înțeles în cinci minute.
Față cu un eon de plictiseală, brevitatea se revelează drept calitatea esențială a vieții; moartea este felul în care ea se apără de neființă. Eternizați-o și o veți transforma într-un mecanism, asemenea tuturor celorlalte din acest automat infinit numit univers. Nu poate fi imaginată o manifestare a neantului mai potrivită decât chiar acest cosmos, încremenit în veșnica lui ciclicitate, unde apariția este neutralizată de repetiție, unde evenimentul este anulat de recurență. Mai puțin decât atât nu e decât vidul absolut, nimicul, absența oricărei particule. Deosebire exclusiv cantitativă, ea însăși prea vagă pentru a constitui o diferență, prea slabă pentru a întemeia o alternativă.
Cu toate astea, nici viața – în elementaritatea ei – nu se desprinde întru totul de origini, de… această ordine a neființei. Inerția se continuă în viața însăși: tot ce mișcă poate fi cuprins într-o schemă de acțiune, mai rudimentară sau mai complexă. Descartes a intuit foarte bine: viețuitorul este un mecanism însuflețit. Repetiția este mama învățăturii, dar și a vieții, căci a (se) repeta la nesfârșit este prima lecție pe care o deprinde orice organism. Zborul albinelor, dansul de împerechere al lebedelor, îmbrățișările cimpanzeilor – totul pare să se supună, prin naștere, unei geometrii de la care nu este permisă nicio abatere. Dacă i-a dat geometriei un rang compatibil cu înălțimea Demiurgului, Platon a făcut-o pentru a onora acestă „mecanică a viului” – ca să parafrazez, în răspăr, cunoscuta vorbă a lui Bergson.
Totuși, în acest peisaj senzorial unde simțurile oglindesc repetițiile și regularitățile mecanismului cosmosului și al vieții – își face apariția o senzație atât de insolită încât e greu de decis dacă e produsul unui simț specific sau e doar rezultatul dereglării celorlalte. Contrar a ceea ce ne spun „simțurile normale”, dispoziția afectivă învederată aici este aceea prin care obiectul este văzut ca fiind singular, unic, ireversibil, ireductibil și nesubstituibil. Acest simț desființează regula sub care funcționează percepția normală: reducerea diversului la principiu, a multiplului la unitate.
Acest simț straniu – sau dereglat – face posibil un obiect respins, în general, de gândirea normală. Atunci când se confruntă cu problema singularității, logica aristotelică o expediază rapid: noțiunea singulară este echivalentă cu noțiunea universală, unicitatea elementului nu are nici o relevanță din moment ce epuizează sfera noțiunii. Între „unul” și „toți” nu va fi nici o diferență. La fel, Hegel tratează „aici și acum”-ul conștiinței sensibile ca pe un universal gol, în definitiv, ca pe o iluzie, din moment ce îi lipsește un „dat” sau datul ei este mereu schimbător, fantomatic. Un individ care se încrede în certitudinea sensibilă e precum un nebun care întinde mâna după năzăririle minții lui: „aici-și-acum” este când un câmp cu flori, când o masă de scris, când un pat, când o stradă; acest fals concept își schimbă permanent înfățișarea sau conținutul. Omul cade pradă celei mai teribile iluzii: crede că nimic nu poate fi mai cert, mai sigur decât ceea ce este aici și acum – formă goală a evanescenței.
Așadar, sentimentul singularității este, iată, ilogic și irațional. Simțul comun îndrituiește ideile filosofilor, căci de câte ori nu-l auzim rostind sentențios și mucalit: „cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”, „nimic nou sub soare”, „am cunoscut încă zece (sau o sută) ca X” ș.a.m.d.
Cea mai spectaculoasă expresie a unui asemenea „simț”, capacități, sentiment sau dispoziții este iubirea. De-a lungul timpului a fost tratată într-un registru ambivalent, când ca diferență specifică a omului, ca trăsătură distinctivă și nobilă, când ca aberație a minții și simțirii sale, nedemnă de a fi luată serios în considerare. Oricum ar fi – boală sau facultate spirituală de o sublimă noblețe – ironia face ca și acest simț al singularității să prezinte regularități pretabile unei abordări de tipul tratatului. Îndrăgostiții și iubiții – care-și gustă până în măduva oaselor unii celorlalți unicitatea – prezintă comportamente tip într-un asemenea grad încât semnele patimii lor sunt ușor recognoscibile. De la Banchetul lui Platon până la Tratatul despre dragoste și îndrăgostiți al lui Ibn Hazm al-Adalusi și de la Sopra l‘amore de Marsilio Ficino până la Despre dragoste de Sthendal, cărțile dedicate subiectului nu pot trece sub tăcere stereotipia comportamentelor. Dacă despre o boală e vorba, atunci simptomatologia ei este riguros determinabilă, fără să ridice nici un fel de surpriză. Dacă, dimpotrivă, e vorba despre un sentiment sau „facultate” – ea este, din nou, riguros normată – ca și cum rădăcinile i-ar coborî în chiar solul originii omenirii, ceea ce o face să fie, în același timp, una dintre cele mai „universale” însușiri ale speciei… inteligente.
Ce descriu toate aceste tratate ca „regulă” a trăirii în cauză este suprinderea de către subiectul pasiunii a irepetabilității și unicității obiectului ei. Cel care suferă de și din dragoste îl privește pe iubitul său ca fiind absolut singular și de neînlocuit. Plăcerile și bucuriile iubirii constituie o categorie cu totul distinctă din moment ce sunt legate de o singură sursă, de această sursă: acest om, doar el și nimeni altul decât el! Pare că un alt ochi se deschide și o altă privire devine posibilă sub febra dragostei: vedem ceea ce privirea obișnuită nu doar că ascunde, dar nu poate funcționa decât ocultând în permanență – unicitatea obiectului privit.[1]
Deși cea mai spectaculoasă expresie a simțului singularității, iubirea nu epuizează sfera manifestărilor ei. Ce s-ar putea spune, de pildă, despre antonimul ei, ura? Nu izvorăște oare din același simț, doar că, în acest caz, singularitatea persoanei este valorizată negativ, ca neplăcere și tristețe? Cei care sunt în stare de o ură pasională nu sunt capabili – la fel precum cei cuprinși de pasiunea dragostei – să renunțe la tot doar pentru a-și vedea dușmanul, acest dușman distrus, dispărut, aneantizat? Așa cum îndrăgostitul îl consideră pe cel iubit echivalent Binelui însuși, nu-l identifică, cel care urăște, pe dușmanul său cu Răul absolut? Pasiunea urii, ca și pasiunea dragostei, se încheagă în jurul singularității – de astă dată negative – a obiectului său. Dacă am accepta că sunt și alți oameni răi pe lume, că dușmanul nostru nu este Vrăjmașul însuși sau întruparea lui, ura noastră s-ar topi într-o indiferentă detestare, la fel cum dragostea se dizolvă de îndată ce acceptăm că există nenumărate alte ființe asemenea aceleia pe care am iubit-o.
Dar ce altceva este iubirea de sine – ca sentiment complex și matur, care nu poate fi redus sub nici o formă la narcisismul reflex explicabil prin fizica inerției, repetiției și a duratei? Iubirea de sine – îmi vine să zic „adevărata iubire de sine” – nu este niciodată numai evitare a tulburării din suflet și a durerii din corp – dimpotrivă, de multe ori, iubirea de sine presupune acceptarea și cultivarea până la exces a respectivelor tulburări și dureri. Iubirea de sine – ca sentiment matur și complex – este trăire a singularității noastre, a unicității noastre sau a aspirației spre ea. Ne iubim pentru că și atâta timp cât ne simțim, ne „trăim”, ne raportăm la noi înșine ca la niște ființe unice, de neînlocuit. Desigur, de cele mai multe ori, această singularitate ne este accesibilă doar nouă, dar nu este aceasta una din mizele fundamentale ale vieți: să o facem să răzbată în afara noastră, să fim „indivizi universali”, „excepții care au devenit regulă”? Gloria urmărește să obțină ceea ce iubirea dobândește pentru îndrăgostiți: recunoașterea singularității. Dar și ura mijlocește – în același sens, iar unii, precum un Nero sau un Stalin, au înțeles să se singularizeze stârnind-o prin geniul lor malefic. Când pierdem certitudinea sau năzuința singularității noastre – intervine blazarea. Invers, ura de sine înseamnă a-ți trăi singularitatea într-un mod negativ (persoanele excluse dintr-o comunitate își trăiesc singularitatea ca sursă de durere și tristețe, fapt pentru care o urăsc și se urăsc).
În cele din urmă – fără acest simț al singularității – am mai avea acces la dimensiunea istorică a timpului? Suntem, ne place să spunem, ființe istorice. Doar că, pentru a putea recepta o întâmplare ca eveniment este necesară plasarea ei pe fondul irepetabilului și ireversibilului, obiectul perspectivei istorice este faptul unic, petrecut o singură și numai o singură dată! Numai acest simț al singularității faptului – face posibilă dimensiunea istorică a ființei umane, căci istoria înseamnă înregistrarea, cu toate detaliile de identificare, a fiecărui fapt din lumea vieții. De la jurnal la cronică, de la însemnarea zilelor pe scoarța unui copac până la gazetărie – orice baraj în calea devenirii presupune trăirea singularității faptului consemnat. Un eveniment este un fapt singular. Gândirea științifică – ca și cea mitologică – este anistorică, înțelege prin tipologii și prin mecanisme repetitive cu diferența că mitologia lasă încă porțile deschise singularității (unii muritori sunt apoteozați), în vreme ce pentru știință singurul sens al singularității este cel de… „gaură neagră”.
Așadar, deși este cea mai spectaculoasă expresie a ei, iubirea acoperă doar o parte din domeniul imens pe care-l instaurează acest straniu, insolit, deviant și aberant simț al singularității: istoria și artele, gândirea poetică și terifianta artă a războiului (îndreptat în contra singularității), filosofia vieții și a persoanei, literatura, filmul, fotografia.
În cele din urmă, cimitirele chiar sunt pline, fără urmă de ironie, de oameni de neînlocuit. Căci necropola ia naștere doar în interiorul acelor civilizații unde oamenii simt cu tărie – despre ei sau despre alții – că sunt absolut unici și irepetabili. (În altele, unde acest simț este cenzurat prin învățătura religioasă, precum în India, incinerarea și risipirea cenușei iau locul necropolei).
Strigătele mute ale mormintelor provin din același imbold care-l face pe cel internat într-un lagăr de concentrare să scrijelească pe pereții celulei sale: „aici am fost eu la data de…”, pe pictorul impresionist, pe portretist și pe fotograf să surprindă clipa, pe istoric să prezentifice trecutul, pe îndrăgostit să rostească: „te iubesc!”
[1] Octavio Paz are dreptate să creadă că o asemenea trăire este una universală, chiar dacă este valorizată diferit în funcție de epoci și contexte culturale, cunoscând consacrarea, crede Paz alături de Denis de Rugeaumont, abia odată cu poezia trubadurilor. E prezentă chiar și în Banchetul lui Platon, aproape în toate celelalte discursuri cu excepția celui al lui Socrate-Diotima. Cf. Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism, trad. Cornelia Rădulescu, Humanitas, 1998, pp.81-83
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Simțul singularității” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 