Semnal editorial: Costică Brădățan, In Praise of failure. Four Lessons in Humility, Harvard University Press, 2023
Cu ocazia acestui număr tematic semnalăm apariția acestei extrem de interesante cărți dedicată eșecului scrisă de compatriotul nostru de peste Atlantic, domnul profesor Costică Brădățan. Cartea are deja o foarte bună primire în spațiul anglo-american, iar publicul românesc este în așteptarea traducerii ce urmează să apară în cursul anului viitor la editura Spandugino. Până la momentul acelei apariții când îi vom dedica în mod special o dosar de presă, ne permitem să dezvăluim doar câteva idei din foarte incitanta lucrare care-și propune să elogieze eșecul într-o lume obsedată de succes.
Autorul ne propune să facem un exercițiu de imaginație: un banal zbor cu avionul se transformă, pe neașteptate, într-o experiență dramatică. Aeronava începe să tremure din toate încheieturile, pasagerii sunt cuprinși de panică, posibilitatea de aterizare devine tot mai îndoielnică. Acest exemplu ne face să înțelegem, dintr-o privire, fragilitatea condiției noastre – pe care în mod obișnuit preferăm să o ignorăm. Ne face să înțelegem că viața noastră este o străfulgerare între două imensități de nimic, cel de dinaintea nașterii și cel de după moartea noastră. De asemenea, ne face să vedem că tehnologia pe care o folosim este o materialitate doar vremelnic și iluzoriu supusă scopurilor și funcționalităților pe care i-o atribuim, că invers decât statuia pe care Michelangelo o scotea din blocul de marmură, fuzelajul avionului tinde mereu să revină la grămada de aluminiu din care a fost modelat.
Eșecul, scrie Brădățan, este mult mai relevant decât succesul pentru că succesul nu trimite la nici o semnificație metafizică, în vreme ce limita superioară a eșecului este însăși mortalitatatea noastră, imperfecțiunea, precaritatea noastră. Ori de câte ori trăim un eșec trăim printr-o experiență personală, intimă, una din sau toate aceste dimensiuni metafizice ale existenței. Dar principala dimensiune metafizică a existenței umane este distanța dintre noi și lume sau, într-o terminologie consacrată, relația subiect-obiect. Fără o asemenea distanță, fără o asemenea relație conștiința umană în genere și, cu atât mai mult, conștiința metafizică nu ar fi posibilă. Or, eșecul ne face să trăim în radicalitatea ei distanța dintre noi și lume, dintre noi și ceilalți.
Sentimentul de inadecvare, de dis-locare pe care ni-l dă eșecul este, crede autorul, preludiul unei profunde treziri existențiale, căci el ne transmite că deși suntem în lume, nu suntem din această lume. Miza cea mai mare a cărții domnului Brădățan constă în a propune prin meditația domniei sale asupra eșecului un adevărat exercițiu spiritual, ba chiar în a prezenta, metodic, beneficiile terapeutice ale experienței eșecului, ilustrându-le prin patru „cazuri”: Simone Weil, Mahathma Ghandi, Emil Cioran și Yukio Mishima.
Un câștig al experienței eșecului este, după Brădățan, revelarea nu doar a nimicniciei propriei noastre persoane, dar și a nimicniciei întregii lumi și, odată cu aceasta, revelarea ființei, a faptului de a exista în nuditatea lui. În această privință, autorul pare să urmeze ideile celebrei prelegeri rostite de Martin Heidegger, Ce este metafizica?, unde experiența angoasei făcea să izbucnească în toată lumina ei ființa faptului de a fi în lume, laolaltă cu stringența întrebării: „De ce există ceva mai curând decât nimic?” Doar că pentru Brădățan întrebarea metafizică trebuie turnată și într-o formă existențială, care privește persoana celui care trăiește experiența eșecului: de ce exist eu? De felul în care răspundem la această întrebare depinde întregul nostru traseu existențial, dar chiar în cazul în care nu putem răspunde, chiar în cazul în care constatăm că nu există un răspuns la această întrebare – simplul fapt că o vom fi pus în modul cel mai autentic are darul de a ne schimba felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți.
Conceperea universului întreg ca pe o creație eșuată este „opera” unui curent de gândire important care traversează, subteran, de la un anumit moment întreaga istorie a gândirii europene, este vorba despre gnosticism, pe care profesorul Brădățan îl analizează cu rafinament și erudiție. De altfel, unul din autorii care constituie cazuistica lucrării, Emil Cioran, a fost așezat de mulți exegeți în vecinătatea acestui model de gândire. Creația este o greșeală, cred gnosticii, iar cel mai bun mod de a-i răspunde acestei greșeli de proporții cosmice este abstinența de la procreație, înavuțire și afirmare personală.
Amintesc, în această scurtă prezentare a cărții domnului Brădățan, doar câteva aspecte din analiza cazului Simone Weil, guvernat de stângăcie și de o fragilitate trupească ce dă celor care au cunoscut-o că nu aparține acestei lumi. Or, stângâcia poate fi folositoare tocmai pentru că creează o distanță între tine și lume, distanță care te face să o percepi cu atât mai bine cu cât aceasta – distanța, stângăcia – este mai mare. Stângăcia te poate face să-ți simți propriu-ți trup ca fiindu-ți străin, ca fiind altceva decât ceea ce ești sau decât ceea ce vrei să fii.
Simone Weil este copleșită de ceea ce pare o trăire aproape patologică a empatiei, a compasiunii, a milei față de ceilalți. Să fie propria ei gracilitate responsabilă de această… grație care se coboară asupra ei? În orice caz, prin exemplul ei putem urmări legătura dintre eșec și marile descoperiri (și în sensul de revelații) pe care le poate face o ființă umană. Simone Weil se simte solidară, prin vocația eșecului, cu toți eșuații lumii, motiv pentru care decide să renunțe la postul de profesor pentru a se angaja un an de zile la o uzină. Descoperirile pe care le face sunt tulburătoare. Mai întâi că după câțiva ani de muncă abrutizantă muncitorul „nici măcar nu mai suferă, ci rămâne într-un fel de stupoare.” Iar, după Simone Weil, acesta este cel mai jos stadiu de decădere. Tot anul de lucru la uzină o face pe Simone Weil să descopere că „nimic nu este mai paralizant pentru gândire decât sentimentul de inferioritate indus în mod necesar de asalatul sărăciei, subordonării și dependenței. De la un anumit nivel de intensitate, opresiunea nu mai produce revolta, ci doar supunerea.” Experiența la banda de lucru, a operării unei mașinării în care omul tinde să se transforme el însuși în mașină, să devină o anexă, să fie înghițit de mașină – este una pe care Simone Weil o face pe propria-i piele și pe care nu o va uita niciodată, cu consecințe enorme pentru evoluția ei spirituală. Căci, cine ar fi crezut?, uzina mijlocește o întâlnire personală cu creștinismul, mai precis cu un Crist reinterpretat într-un mod pe cât de personal, pe atât de apropiat de creștinismul primar. Căci dat fiind că Simone Weil trăiește, în uzină, experiența sclaviei, se va identifica cu sclavul – din toate epocile și locurile – or, religia sclavului este creștinismul, dar din cu totul alte motive decât cele indicate de Nietzsche. De aceea Hristos este prezent oriunde este prezent sclavul, oriunde se comite o nedreptate, oriunde cineva este abuzat. Hristos este prezent oriunde apare compasiunea și iubirea.
Fără experiența eșecului care, spune Cioran, oricât de des repetată își menține prospețimea, spre deosebire de cea a succesului cu care ne obișnuim repede, lumea ar cădea într-o rutină care nu doar i-ar ascunde, dar i-ar dizolva ființa. Repetarea acelorași lucruri ne-ar face să nu mai experimentăm lumea ca oameni, ne-ar face să devenim parte din ea, ne-ar face să fim într-o simbioză organică sau tehnică cu mediul în care trăim. Dimpotrivă, eșecul ne așază cu violență înaintea lumii sau mai precis ridică întreaga lume în fața și împotriva noastră (ca ob-iect). Cum spuneam, pentru Brădățan relația subiect obiect, generatoare a conștiinței metafizice, se înrădăcinează (și) în experiența eșecului – care făcându-te să pierzi coeziunea, consubstanțialitatea cu lumea, te pune în legătură cu ființa acesteia, cu misterul, cu stranietatea, cu neobișnuitul ei.
În concluzie, o carte reușită… despre eșec pe care revista Anthropos o recomandă cu căldură și pe care publicul cititor românesc o așteaptă cu nerăbdare cât mai curând în librării! Să menționăm stilul admirabil, cunoscut de altfel cititorului român și dintr-o altă carte scrisă de același autor, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor, apărută la Humanitas în anul 2018 în traducerea lui Vlad Russo.
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Semnal editorial: Costică Brădățan, In Praise of failure. Four Lessons in Humility” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 