Reflecții jucăușe: patru ipostaze ale lui Doi
Dialog, dispută, dezbatere, dezbinare
Dialog însemna, inițial, dispută, ceartă, dezbatere, polemică, întrecere, controversă, negociere. Dialogul și-a schimbat, între timp, acest sens cu unul pozitiv: „să ne așezăm la masa dialogului”. Dia-log înseamnă la origine a vorbi în contradictoriu, a da replica, a „răspunde” și, în ciuda pozitivării termenului, recunoaștem sensul originar de fiecare dată când nu avem ultimul cuvânt, când afirmațiile noastre sunt întâmpinate cu reacții, cu răspunsuri, cu replici. „Schimbul de replici” (adică baza dialogului) și-a păstrat în continuare sensul de ostilitate, de polemică, de adversitate, ca și englezescul „to argue” – simultan a judeca, a argumenta și a te certa cu cineva.
Nu întâmplător, dialogul a apărut la Atena adică într-o cultură agonală, a luptei (agon = luptă), a întrecerii, a concursurilor, a olimpiadelor, a premiilor. Tragediile nu doar că erau despre luptele eroice cu un destin potrivnic, dar ele însele, piesele ca atare, se „băteau” în cadrul unor concursuri dedicate autorilor de tragedii. Școlile grecești (gr. gymnasion, lat. gymnasium) erau de fapt niște săli de sport, unde tinerii „frumoși și liberi” ai Atenei se antrenau (goi) luându-se la trântă (luptele greco-romane sunt și azi probe olimpice) și boxând. Forțând puțin, gymnasion s-ar traduce prin „la nudiști” căci gymnos înseamnă nud, dezbrăcat.
De multe ori dialogurile se desfășurau cu aceste ocazii, ale concursurilor de tragedii sau pe marginea arenei, a spațiului de antrenament (palestra) – adică în medii puternic competiționale care stimulau nervul polemic al inter-locutorilor. Nu întâmplător, Socrate se ducea în piață (agora) pentru a iniția dialogurile care l-au făcut celebru, piața fiind tocmai mediul însuși al negocierii, al „târguielii”, al tocmirii.
Pierdem din vedere sensul etimologic al termenului dialog, mai precis al lui dia, care înseamnă „între”, „dis-”, „prin”, „de-a lungul”. Dia-log înseamnă „a tăia vorba cuiva”, dar dacă mergem mai departe la etimologia lui logos (a vorbi, dar și a lega – legein, a strânge, a aduna laolaltă) dialogul înseamnă a tăia legăturile, a dez-lega. Adică ceva profund diabolic (dia-bolos, ballein, a arunca, deci a arunca între, căci asta e treaba diavolului să își bage coada…, să semene discordie și zâzanie). Dialogul naște dialectica, adică, prin definiție, ceva opus logicii, căci logica – de la logos – înseamnă a stabili legăturile, pe când dialectica le întrerupe, divizează, caută contradicțiile și operează cu ele încercând să le unească într-o sinteză cuprinzătoare și, nu mai puțin, sur-prinzătoare, mistică, atunci când nu se mulțumește doar să le scoată în evidență și să ne lase cu gura căscată ca în cazul „dialogurilor aporetice”.
Dialogul nu e, deci… treabă curată. Cu Dumnezeu nu se stă de vorbă. El este Cuvânt, Logos, nu dia-logos. Dumnezeu vorbește și tu asculți. Chiar și certărețul, dialogalul, dialecticianul Iov încetează să mai zică ceva când Dumnezeu se hotărește, în sfârșit, să-i vorbească. Logosul nu suportă să i se „întoarcă vorba”, să i se dea replica. Și nici noi câtă vreme ne simțim în posesia logosului, a cunoașterii, a adevărului, a unei logici… infailibile.
Ținând cont de toate acestea, e greu de presupus o origine dialogală a limbii. Vorbitul s-a născut cel mai probabil ca dixit!, ca povestire, ca in-vocare, e-vocare și in-formare, ca relație univocă între un emițător și un receptor. Dialogul e, cel mai probabil, o descoperire târzie și îți trebuie o mare stăpânire de sine pentru a-l suporta și întreține. Poate că de aceea maimuțele nu ajung la logos, pentru că au început cu… și au rămas la dispută și controversă.
Amândoi
Etimologia frumosului cuvânt românesc amândoi este, cred, cu mult mai frumoasă (și, poate, mai adevărată) decât cea propusă de D.E.X. Dex propune următoarea variantă: ambi / ambo plus doi). Ambo înseamnă deja și ‘doi’, așadar cuvântul românesc amândoi ar însemna un fel de „doi-doi”, ceea ce ar fi un pic stupid. Dar să acceptăm că etimologiile nu sunt neapărat „deștepte”, totuși de la ambodue la amândoi este lungă cale fonetică și ar trebui multă ingeniozitate lingvistică pentru a ne explica transformarea unor consoane. În latină avem însă amo / amare, cu participiul prezent amans / amantis, gerunziu – amandum, gerundiv – amandus. „Doi iubiți” sunt, pe latinește, „duo amantes”.
În limba română sensul puternic… amical al cuvântului amândoi s-a păstrat până azi. E destul de nepotrivit să zicem amândoi dușmanii / inamicii / vrăjmașii, preferăm să zicem ambii inamici /dușmani / vrăjmași. Dimpotrivă, în toate poemele și cântecele românești de dragoste, în expresiile uzuale ale discursului îndrăgostit românesc cuvântul amândoi are o rezonanță extrem de erotică. Exemple sunt cu nemiluita.
Așadar amândoi este, probabil, derivat din verbul amo / amare / amantis / amandum. „Doi”-ul din terminație poate foarte bine să nu aibă la origine nici o legătură cu cuvântul care desemnează cifra 2, fiind ulterior contaminat semantic datorită omofoniei.
Reluări, preluări, reveniri
Ideea cărții otrăvite din Numele trandafirului este preluată din O mie și una de nopți.
În Numele trandafirului, bibliotecarul orb, Jorge din Burgos unge marginile paginilor tratatului despre comedie al lui Aristotel cu o otravă puternică pentru ca cititorul neavenit să moară odată secretul aflat.
Aceeași tehnică o regăsim în povestea vizirului Iunan și a hakimului Ruian, unde acesta din urmă își răzbună moartea folosind o carte pe care i-o dă vizirului nedrept. Acesta – ca și cititorii din romanul lui Eco – își înmoaie degetul în gură pentru a da mai departe paginile cărții și astfel otrava îi pătrunde în sânge.
Duplicitate, politropie și ethos
Un film pe care-l recomand – Chirurgul rău. Dragoste pe muchie de cuțit. E pe Netflix, un documentar care te ține – mai bine de trei ore – cu sufletul la gură în fața reconstituirii profilului psihologic al unui scamator din domeniul medical, Paolo Macchiarini.
Dincolo de aspectul medical implicat în documentar – absolut cutremurător și care merită discutat separat – ce mi-a reținut atenția a fost însușirea fundamentală a acestei personalități accentuate, narcisice, lipsită de scrupule, o însușire în care se înrădăcinează, cred, comportamentul lui imoral sau amoral.
Super-vedetă, celebritate mondială, navigând de la un capăt la celălalt al pământului cu o ușurință cu care numai ființele supra-omenești o pot face, Macchiarini ajunge să se creadă dacă nu Dumnezeu, un vice-Dumnezeu ori „mâinile lui Dumnezeu”. „Deasupra mea nu mai e decât Dumnezeu”’, „Papa este sub mine” – sunt doar două dintre replicile megalomanului în cauză. Individul vorbește șase-șapte limbi, nu este precis localizat, este elvețian, dar deține o casă la Barcelona (și altele în diverse părți ale lumii), profesează în America, operează în Suedia, în Rusia, Italia.
Un coleg de breaslă suedez surprinde această trăsătură neobișnuită pentru un medic: „am sesizat că nu avea propriu zis o casă a lui, un loc de reședință, nu știai exact de unde să-l iei”. Una din logodnicele lui (căci avea mai multe) surprinde și ea această însușire a(na)horetică (ca și faptul că avea mai multe telefoane mobile – unul pentru fiecare țară unde opera – Rusia, Suedia, Italia etc).
Or, tocmai aici, în această însușire, mi se pare că putem găsi cheia de înțelegere a profilului de personalitate pe care Macchiarini îl întrupează. Oricât de lăudat va fi fost de stoici, care oricum înțelegeau altceva prin el, cosmopolitismul (în termenii de azi globalismul sau, în termenii de ieri, internaționalismul) vine la pachet cu o renunțare la morală, cu o transgresare a eticii. Etica este prin definiție ethos, adică „obiceiul locului”, „obiceiul pământului”, este legată de o de-limitare, de o casă, de un acasă (oikos), de o lege a casei (oikos-nomos, eco-nomie). Desprinderea de loc, de marginile unei națiuni, de o tradiție are drept efect secundar – dar care poate deveni sindrom – sentimentul eliberării de limitele moralei. Revoluționarii lui Dostoievski sunt ființe cosmopolite și amorale / imorale. Mult înaintea lor, sofiștii – printre primele ființe cosmopolite – revendicau un drept al naturii, un drept universal și universalist care contrazicea dreptul stabilit de morala obișnuită, „națională”, „locală”, a societăților… „tradiționale”, cum le-am spune astăzi, ajungând să proclame tot felul de grozăvii (dreptul de a ucide, de a fura etc). Revoluția franceză – o revoluție universalistă în fond – știm bine la ce oribile crime s-a pretat în numele unei „morale” universale. Religia creștină însăși a ucis cel mai bine tocmai în epoca ei „globalistă”, cosmopolită – în care Inchiziția era o super-instituție, transnațională – și mult mai puțin sau deloc în versiunile ei „locale”, naționale, așa cum sunt creștinismele ortodoxe.
În zilele noastre, ale cosmopolitismului și globalismului remarcăm, de asemenea, o relativizare spre desființare a moralei obișnuite în numele unei „morale” universale care de fapt înseamnă o amoralitate sau imoralitate asumată, cel puțin în înțelesul de până acum al moralei.
Poate că la mijloc este doar o problemă de etimologie, poate că această incapacitate de a reinstaura o morală universală este urmarea originii cuvântului care înseamnă „obicei, datină, tradiție”. Nu contest că s-ar putea întemeia o nouă ordine a comportamentelor și atitudinilor noastre – delocalizate, globalizate, universalizate, doar că primul pas pentru această reîntemeiere a „moravurilor” este tocmai renunțarea la termenii actuali: morală, etică, moravuri. Câtă vreme le vom folosi – vom defini noile reguli pe care vrem să le instaurăm – doar în opoziție cu vechile reguli, locale, vom fi condiționați să procedăm în acest mod reactiv tocmai de originea acestor cuvinte. Căci morala, etica, moravul – se leagă prin origine, prin definiție de loc, de localizare, de sentimentul apartenenței la un spațiu anumit. (Nu întâmplător pe vremuri educația primară, morală, se numea „cei șapte ani de-acasă”). De aceea o „morală” globală este fie imposibilă, fie doar o „morală” construită în opoziție cu principiile și moravurile „locale” ca expresie a eliberării de un loc și de ‘îngustimea’ perspectivei lui etice…
Fiul risipitor neagă morala casei în numele „moralei lumii”… largi care vine cu o larghețe morală totală. Ulise – marele călător – este versatil, mincinos, lipsit de scrupule.
(Cât privește spațiul virtual, digital – el este, ca spațiu de-localizat, un spațiu amoral / imoral / trans-moral.)
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Reflecții jucăușe: patru ipostaze ale lui Doi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
