Pulsiunea de transcendență – originea agresivității și a progresului
Critică filosofică a cărții lui Richard Wrangham, Paradoxul bunătății, trad. de Alexandru Bumbas, Editura Litera, 2021
A dispărut omul de Neanderthal fiindcă era mai agresiv (deci mai rău) decât noi?
Unul dintre cele mai iritante și persistente mistere antropologice este dispariția unei anumite specii umane, foarte asemănătoare cu a noastră, numită Omul de Neanderthal. Spun a unei anumite specii – deși au dispărut mai multe – pentru că această „specie” este într-atât de asemănătoare cu omul modern încât cu greu poate fi considerată cu adevărat o specie distinctă, ci mai curând un subgrup cu câteva particularități existente încă la anumiți indivizi sau populații (robustețe, oase mai groase, statură mai redusă, arcade pronunțate, nas proeminent). Dar cea mai interesantă particularitate a acestei „specii” este volumul cutiei craniene care îl depășește cu aproximatim 200 cm3 pe cel al omului modern. Teoria evoluționistă susține că mărirea volumului cutiei craniene la om este semnul dezvoltării creierului și a… inteligenței, ceea ce ne produce un profund disconfort intelectual, căci concluzia care se impune este că omul de Neanderthal era mai… inteligent decât omul modern, ceea ce contravine dogmei subiacente evoluției omului: dintre speciile de om (definit prin inteligență) supraviețuiește cea mai inteligentă. În orice caz, lăsând deoparte volumul cutiei craniene a neanderthalienilor împreună cu concluzia uluitoare pe care o sugerează, toate dovezile converg înspre acceptarea faptului că specia dispărută recent era cel puțin la fel de inteligentă ca și omul de Cro-Magnon, în ciuda detractorilor ei care s-au grăbit încă de la început să salveze dogma evoluționistă punându-i o titulatură contradictorie: Homo sapiens stupidus, ceea ce vrea să spună: da, erau inteligenți, dar mai proști decât noi. Dovezile contrarii sunt însă copleșitoare: neanderthalienii erau perfect adaptați schimbărilor climatice, cunoșteau focul, foloseau unelte, își îngropau morții. Supraviețuiesc sute de mii de ani până la întâlnirea cu ceea ce numim Homo sapiens sapiens (de două ori sapiens pentru a-l distinge de acest Homo sapiens… stupidus), întâlnire care pare-se că i-a fost fatală: dispare rapid, aproape fără urmă, în câteva mii de ani!
Ceea ce ne face să nu-i concedem omului de Neanderthal un coeficient de inteligență și o dezvoltare egale cu a noastră, ale omului modern, sunt însă rațiuni de ordin moral… la care ne-ar fi greu să renunțăm, oricât de obiectivi am fi, fără să ne distrugem încrederea în noi înșine. Căci evoluționismul subîntinde o anumită credință (similară celor moral-religioase) care afirmă că supraviețuirea celui mai puternic înseamnă, în cazul omului, supraviețuirea celui mai inteligent. Cu alte cuvinte, evoluționismul plătește în felul lui în continuare tribut antropocentrismului, rezervând omului un loc special în lumea naturii, guvernată de legea supraviețuirii celui mai puternic, lege care în cazul omului se transfigurează, iată, în supraviețuirea celui mai inteligent, căci „puterea” omului este „inteligența” lui. Ce s-ar întâmpla însă dacă am acorda suficientă atenție „dovezilor contrarii”, acestei iritante dispariții a unui specimen pare-se la fel de dotat intelectual ca și noi? Ar trebui să le dăm dreptate celor mai cinici gânditori – care de la sofiști până la Nietzsche – au tot afirmat acest adevăr tulburător: legea naturii rămâne neschimbată și în cazul omului, cel mai puternic (id est: cel mai agresiv!) se impune – în rândul oamenilor, la fel cum se întâmplă și în lumea animalelor! În plus, aceasta ar însemna să tranșăm vechea problemă a naturii rele sau bune a ființei umane în favoarea celei mai neplăcute opțiuni: omul este rău de la natură, câtă vreme agresivitatea o asociem cu violența, lipsa de scrupule, imoralitatea.
Tocmai aceasta este miza profundă, aproape existențială, a cărții lui Richard Wrangham: de a dovedi că omul este cea mai puțin agresivă ființă din univers, măcar în înțelesul elementar al agresivității: agresivitatea reactivă, imediată. După Wrangham omul este rezultatul unui proces de autodomesticire din care a rezultat una dintre cele mai blânde, docile, obediente mamifere… Conform teoriei lui Wrangham cheia supraviețuirii speciei umane actuale este tocmai… lipsa lui de agresivitate imediată care-l duce la coordonarea mult mai eficientă a acțiunilor – planificate, programate! – de exterminare a inamicilor săi. Cu alte cuvinte, neanderthalienii dispar pentru că erau mai… impulsivi decât oamenii actuali, deci mai agresivi, deci… mai răi. QED. Semnalez de la bun început câteva contradicții de primă instanță ale cărții de față, asupra altora mă voi opri pe parcurs. Wrangham afirmă că succesul speciei se datorează blândeței dobândite în urma autodomesticirii care implică însă tocmai un sistem de acțiuni agresive al cărui principiu este executarea celor mai agresivi indivizi! Wrangham privește execuția (condamnarea la moarte) ca fiind însăși originea umanității, a celor mai înalte valori morale și sociale, a docilității și cooperativității noastre. Dar execuția este, din cele mai vechi timpuri până astăzi, considerată (într-un mod aproape reflex) drept unul dintre cele mai terifiante, cele mai violente, cele mai profund inumane acte, mult mai grav decât o crimă obișnuită, întrucât este comisă „rațional”, cu sânge rece și „colectiv” nu atât față de un om sau altul ci față de însuși principiul de bază al umanității: „să nu ucizi!” Încălcarea unui asemenea principiu nu este în nici un caz, așa cum pretinde autorul, de sorginte pragmatică (îndepărtarea celor care încalcă regulile conviețuirii… pașnice), ci de natură sacramentală, religioasă, sacrificială. Ceea ce infirmă teza lui Wrangham este, pe de o parte, faptul că sacrificiile umane… ale nevinovaților preced cu foarte mult timp executarea vinovaților iar, pe de altă parte, nu doar în cadrul triburilor primitive, ci și în anumite societăți civilizate, greșelile comise de un individ sau altul, inclusiv omorul, nu erau penalizate prin sancțiunea capitală, ci printr-o anumită răscumpărare față de membrii familiei victimei și, mai ales, printr-o act de purificare ritualică a vinovatului. Chiar și în momentul în care a apărut tradiția răscumpărării prin sângele criminalului a sângelui vărsat de acesta, răzbunarea era lăsată în seama familiei direct afectată de crima comisă – execuția nefiind decât foarte târziu transformată într-o instituție socială. În plus, Wrangham însuși furnizează date care-i infirmă teza fundamentală a cărții, spunând că mai mult de 30 % dintre crimele comise în Statele Unite ale Americii rămân fără autor cunoscut. Dacă astăzi, cu mijloacele superperfecționate pe care le avem la dispoziție, există un procent atât de important de criminali care scapă sancțiunii, cu atât mai mult în vremurile de demult când omorul săvârșit putea fi – și chiar era! – pus pe seama vreunei acțiuni de tip magic, a intervenției spiritelor etc. La fugă ori la îndepărtarea din comunitate (exilul) se recurgea doar în ultimă instanță, ca la niște soluții de forță majoră. Exilarea vinovatului a fost multă vreme o alternativă – preferată totuși! – la pedeapsa cu moartea, considerată la fel de gravă ca și aceasta, în pofida evidentului neadevăr al acestei echivalări menite să evite vărsarea de sânge. Identificarea dintre cele două[1] a rămas atât de puternică încât Socrate alege totuși să moară decât să se exileze, lamentațiile lui Ovidiu din exil sunt la fel de triste ca ale unui suflet din Hades, iar Dante „călătorește” în lumea de dincolo – scriind Infernul, Purgatoriul și Paradisul – după ce este exilat din Florența! Pe de altă parte, însuși autorul, în finalul cărții, încercând să preîntâmpine acuzația că ar putea fi considerat un susținător al pedepsei cu moartea, arată că – potrivit statisticilor existente – execuțiile nu au drept efect diminuarea criminalității. Acestea sunt doar câteva contradicții evidente care pledează împotriva tezelor tari ale cărții. Să le aprofundăm și să ne ocupăm și de altele!
Revenind la întrebarea noastră: de ce a dispărut Omul de Neanderthal? După cum am văzut, Wrangham tratează problema dispariției omului de Neanderthal superficial și contradictoriu. Omul de Neanderthal se pare că avea o cutie craniană mai mare decât a noastră ceea ce – în interiorul evoluției umane semnifică o capacitate intelectuală mai mare, deși scăderea volumului cerebral este asociată de autor cu autodomesticirea, deci cu scăderea agresivității. Faptul că omul de Neanderthal avea o cutie cerebrală mai mare și un volum al creierului mai mare decât Homo sapiens ne poate duce la concluzia că era și mult mai inteligent decât acesta, iar dacă inteligența înseamnă, cum vrea autorul, docilitate și pacifism, dispariția lui în confruntarea cu Homo sapiens s-ar datora tocmai „pacifismului” său și lipsei de agresivitate reactivă, explicabilă în fața unei specii ale cărei însușiri sugerau superioritatea, dominanța față de ea – știm sigur că oamenii din specia sapiens erau mai înalți decat oamenii de Neanderthal. Comportamentele populațiilor cucerite din America pot arunca retrospectiv o lumină asupra reacției omului de Neanderthal în fața lui Homo sapiens: nu doar că amerindienii nu au opus nici un fel de rezistență față de o rasă umană dotată cu o tehnologie evident superioară, dar au acceptat-o și chiar au slavit-o ca pe o coborâre a zeilor pe pământ, iar ulterior când s-au dezmeticit și au vrut să opună rezistență era deja prea târziu.
Este, într-adevăr, omul cea mai neagresivă ființă?
Una din confuziile cele mai importante pe care le face Wrangham este aceea dintre agresivitate și ostilitate sau, dacă se preferă, dintre agresivitate intraspecifică și agresivitate extraspecifică. Propriu-zis, agresivitate nu este decât cea intraspecifică, căci – cum bine s-a remarcat (Konrad Lorenz): un leu este la fel de puțin agresiv față de o gazelă pe cât este un om față de friptura lui din farfurie. Or, pentru a-i ieși că omul este cea mai puțin agresivă ființă din lume, Wrangham se apucă să compare faptele din cele două categorii diferite, cum sunt de pildă faptele de ostilitate comise de cimpanzei față de alte grupuri cu faptele de agresiune ale oamenilor din interiorul grupului din care fac parte! Evident că – comparați astfel – oamenii ies mult mai bine decât cimpanzeii, dar făcând comparația corectă – sunt la fel ca și cimpanzeii, căci în interiorul grupurilor lor cimpanzeii sunt la fel de pașnici, pacifismul lor fiind când și când întrerupt de încăierări pentru putere (grupurile de cimpanzei fiind ierarhizate).
Așadar, autorul încearcă să dovedească, pornind de la ideea autodomesticirii de ce oamenii nu sunt la fel de răi (agresivi) pe cât sunt animalele sălbatice? Altfel spus, de ce suntem blânzi și docili precum cățelușii, vulpile domesticite (vezi experimentul cercetătorului sovietic Beliaev), pisicuțele sau caii? Pentru Richard Wrangham lucrurile sunt clare încă de la început: descoperă rădăcinile răului în solul agresivității și decide că, în comparație cu toate celelalte animale, oamenii sunt cele mai puțin agresive viețuitoare. Deși formal recunoaște că omul e un amestec de bine și rău, e limpede în ce tabără se plasează: omul e cel mai „bun” dintre animale sau cel care are cea mai mare potențialitate de a fi bun, tocmai pentru că sursa răului este după Wrangham agresivitatea care, în cazul omului, este foarte redusă. Cum rămâne însă cu războaiele, cu crimele în masă, cu sinuciderile colective, atacurile teroriste și câte și mai câte dovezi ale răului prezent în lume? Ei bine, autorul recunoaște că există o asemenea agresivitate, dar e o agresivitate distinctă de agresivitatea primară, reflexă, reactivă și anume o agresivitate proactivă, ce implică strategii, amânarea răspunsului, premeditare. Fără să-i aparțină în mod exclusiv, omul excelează în acest tip de agresivitate[2] care, e adevărat, nu o inhibă neapărat pe cea primară, reactivă – așa se întâmplă la pisici, ci, la fel ca la șobolani, o poate include într-o acțiune de luptă, în sensul că un atac planificat se poate transforma într-o acțiune de apărare în cazul în care cel vizat ripostează violent la rândul său.
Lucrurile fiind clare încă de la început, autorului nu-i mai rămâne decât să explice misterul prezenței acestui rău în lumea animalului autodomesticit care este omul. Or, a explica misterul – biologicește vorbind – înseamnă a arăta rolul lui adaptativ.
Un cititor mai critic va privi totuși destul de circumspect prezumția de… nevinovăție asumată de autor în privința speciei umane. Căci exemplele aduse de el pentru a dovedi că specia umană este mai puțin agresivă decât alte specii fac parte din două categorii. El compară agresivitatea intraspecifică (în interiorul aceleiași specii) cu agresivitatea extraspecifică (exercitată asupra altor specii). Cimpanzeii care atacă alți cimpanzei până la ucidere se raportează la aceștia literalmente ca la o altă specie – dată fiind teritorialitatea lor. Comportamentul lor este unul destul de pașnic în interiorul grupului, în ciuda conflictelor iscate când și când de necesitatea respectării ordinii ierarhice, așa cum a și dovedit Jane Goodal, al cărei discipol de altminteri a și fost Wrangham. Autorul operează cu o dublă măsură, căci în vreme ce triburile de vânători-culegători sunt exonerate de acuza de agresivitate intraspecifică în ciuda extremei violențe de care dau dovadă în confruntarea cu alte triburi, străinii fiind priviți de ei ca o specie diferită, cimpanzeii sunt „acuzați” de omor intraspecific întrucât omoară membrii altor grupuri. Pe de altă parte tocmai violența „domestică”, cea din interiorul căminelor, cea exercitată de bărbați asupra femeilor, în principal a soțiilor lor, este minimalizată de Wrangham. Deși e nevoit să o recunoască, o pune mult sub actele de violență comise de cimpanzeii masculi, ba chiar și de pașnicii bonobo asupra femelelor, care ating un înfiorător 100%. Însă, în sensul cel mai propriu al termenului, act de agresiune intraspecifică nu poate fi considerat decât acela manifestat în interiorul grupului, față de rude de sânge și apropiați, față de propria progenitură etc.
O altă problemă vizibilă de la începutul cărții o ridică tot vaguitatea criteriului de clasificare care-i permite introducerea crimei comise de psihopați în aceeași clasă cu a crimelor motivate extrinsec, fie ele reactive sau premeditate, proactive. Punându-le în aceeași căciulă, Wrangham se încurcă în suprapunerile trăsăturilor crimei comise de psihopați cu cele ale crimei comise de oamenii „normali”, anume aceia care-și plănuiesc crima din răzbunare, gelozie etc. Ambii par să dea dovadă de agresivitate proactivă – nu de una reactivă, dată fiind planificarea acțiunii – doar că această trăsătură este un criteriu mai puțin relevant decât tipul de motivație (extrinsec – răzbunarea, onoarea, în cazul crimelor „normale”, intrinsec în cazul crimelor psihopate – respectiv plăcerea de a ucide). Dacă autorul ar fi fost mai atent la cursurile de logică, nu ar mai fi făcut asemenea confuzii. Fiindcă face această eroare în premisă – Wrangham este nevoit să tragă, spre finalul cărții, o concluzie… enormă: fiecare om este dotat cu plăcerea de a ucide, plăcerea de a ucide este obținută prin evoluție, este o strategie de adaptare perfect de asemănătoare plăcerii sexuale. Nici tigrii ori leii nu știu că le place să facă sex pentru ca să-și transmită genele mai departe, așa cum – spune autorul – nici noi nu știm că ne place să ucidem pentru…? În cele din urmă autorul nu ne lămurește pentru ce: pentru a ne mări șansele de supraviețuire?, teritoriul?, resursele? Nu se prea înțelege nici cum conviețuiește această plăcere de a ucide cu blândețea intrinsecă speciei umane pe care tocmai a încercat să o dovedească, nici de ce spre deosebire de plăcerea sexuală, plăcerea de a ucide nu găsește – reactiv sau proactiv – un mod de a se împlini măcar o singură dată în viața marii majorități a oamenilor! Dacă plăcerea de a ucide oameni ar fi intrinsecă speciei umane – deosebirea dintre membrii propriului grup și membrii altor grupuri – ar fi una secundară și circumstanțială, în condiții de penurie putându-se manifesta asupra celor din același grup atunci când nu sunt suficienți „străini” disponibili, aspect pe care Wrangham nu vrea să-l recunoască, încercând să iasă din dificultate prin distincția dintre agresiunea reactivă și agresiunea proactivă[3], cu totul irelevantă în această problemă.
Agresivitatea este sursa răului. Dar care este sursa agresivității?
Or, tocmai categoria psihopaților, a ucigașilor cu sânge rece, care ucid din plăcerea de a ucide este cea mai interesantă pentru răutatea-bunătatea speciei umane, deși așa cum pe bună dreptate constată autorul omorurile săvârșite de criminalii psihopați sunt o raritate în ciuda spectaculozității lor. Faptul că sunt rare însă nu dovedește deloc că sunt mai puțin revelatoare, căci neurobiologii se folosesc tocmai de boli și deviații pentru a afla cum anume funcționează organismul normal. Or, asemenea comportamente psihotice – deși rare – sunt centrale în istoria evoluției umane, dovadă stând rolul jucat de sacrificiile umane / înlocuite de cele / animale în istoria culturii și civilizației. Sacrificarea unui membru al propriului grup sau chiar al unei rude de sânge este un act psihotic unde satisfacția, emoțional vorbind, este intrinsecă (tulburarea plăcută, pasiunea, patima stârnită de acest eveniment sângeros excepțional, gratuit, nemotivat extrinsec de comportamentul anterior al victimei, ci tocmai dimpotrivă, cu atât mai plăcut cu cât victima sacrificiului este mai inocentă sau mai întâmplătoare – trasă la sorți sau decimată, precum la romani). Această agresiune… agreabilă are un rol extrem de important în evoluția culturală a speciei umane, deși în formele ei neritualizate este tratată, așa cum se și cuvine, drept un comportament psihotic.[4]
Pe de altă parte, ființa umană este deopotrivă o ființă spectaculară și drept urmare conflictuală, căci este interesată, aproape organic, de conflict și de reprezentarea acestuia, așa cum au dovedit-o cu destule argumente specialiștii în neuroștiințe (visele noastre sunt dramatizări, limbajul însuși ține de un act de acuzare).[5] Filosofia a afirmat de mult timp originea acestei apetențe conflictuale în însăși poziționarea omului dată fiind vulnerabilitatea sa – în afara naturii la ale cărei solicitări nu poate răspunde prin înzestrările sale naturale, ci prin interpuneri mai mult sau mai puțin violente – de ordin tehnologic și cultural. Relația subiect-obiect a fost văzută ca fiind generatoare a statutului său de ființă conștientă, neintegrată sau foarte puțin integrată prin dotările sale naturale într-un mediu, într-un habitat specific și de aceea fiind nevoită să și-l construiască, să-l smulgă, să-l obțină prin acte de violență sau de agresiune planificată, proactivă, ca să preluăm termenul autorului cărții de față. Or, Wrangham deși acceptă că trăsătura fundamentală a omului este neotenia și menținerea însușirilor infantile – pe scurt, vulnerabilitatea lui – consideră că aceste însușiri sunt derivate dintr-un proces de autodomesticire (căci păstrarea însușirilor infantile se constată la majoritatea speciilor domesticite) și sunt în strânsă legătură cu absența agresivității reactive, deci cu „pacifismul” lui, când, de fapt, cum am văzut, tocmai fragilitatea și vulnerabilitatea lui pot determina un comportament agresiv, o agresivitate constitutivă[6] – e adevărat, mai curând una proactivă, planificată, bazată pe cooperare decât una reactivă. Faptul că au existat specii de om dispărute, unele și mai vulnerabile decât Homo sapiens, dovedește suficient că strategiile adaptative au putut eșua, iar poate că succesul acestei specii – singura rămasă! – se datorează tocmai agresivității sale, iar nu blândeții – ipoteză pe care autorul nu o ia în considerare.
Complet ignorată de autor este o emoție specific umană care poate fi considerată responsabilă de o anumită categorie de acte agresive. E vorba despre frica de moarte, extrem de specială în cazul omului, căci nu e o frică instinctuală, reactivă, reflexă, ci una conștientă, anticipată, mult premergătoare evenimentului propriu zis al morții. Omul este conștient de moarte, iar această însușire poate genera comportamente de confruntare nefirești dacă le privim din punctul de vedere al unor viețuitoare neconștiente de moartea lor. Astfel, războiul, actele de violență aparent gratuită pot fi mai ușor înțelese dacă sunt puse sub semnul dorinței de a „controla” sau de a obiectualiza moartea ori de a o externaliza – fie măcar pentru faptul că anxietatea produsă de amenințarea difuză și inerentă a propriei mortalități este măcar temporar amuțită atunci când pericolul vine din afară, este localizabil în trupul și trupele unui inamic. Cel care ucide se pune pe sine în afara morții, este cel care, instrumentalizând-o, se crede, implicit, a nu mai sta în puterea ei.[7]
Pulsiunea de transcendență
Din dorința de a(-și) depăși limitele se nasc atât binele, cât și răul. Povestea păcatului strămoșesc redă cât se poate de bine acest aspect: binele și răul sunt roadele aceluiași act de depășire a limitelor, de transcendere a condiției.[8] Vrând să-și depășeasca condiția, omul poate deveni și criminal, tâlhar, alcoolic, consumator de droguri, desfrânat, cuceritor, dar și creator, inventator, mântuitor. A opera în interiorul acestei origini, a despărți firele foarte subțiri ale celor două tendințe care pleacă din aceeași origine, care au același izvor, e un lucru extrem de dificil, mai dificil decât o operație pe creier. Ingineria genetică a transcendenței, a nevoii de depășire este una extrem de dificilă pentru că e vorba de unul și același centru, minuscul, invizibil, iar a distruge un singur micron din el înseamnă a anihila nu doar capacitatea răului, dar și pe aceea a binelui, putându-se produce o adevărată paralizie morală. De la atharaxie la indiferență și resemnare bovină, de la îndoială și scepticism la nepăsare totală granițele sunt extrem de fine, de aceea „operatorul”, chirurgul paideic, educatorul trebuie să fie foarte atent la aceste două riscuri prezente în însăși originea umanității: devierea pulsiunii de transcendență spre un obiect rău, spre scopuri malefice, (auto) distructive și, în egală măsură, anihilarea motorului moral al depășirii limitelor. Nevoia de transcendere produce atât agresivitatea umană cât și progresul (de altfel cele două cuvinte au o origine etimologică comună[9] – a păși în față, iar ambele au aceeași semnificație ca și verbul a transcende care înseamnă a te cățăra dincolo de, a trece dincolo, spre desebire de mediocritate care înseamnă a te opri la mijlocul ascensiunii unui vârf muntos, a nu-l escalada[10]). De multe ori transgresarea are aspectul agresivității pure și simple, de aceea de multe ori oamenii de geniu par să fie mereu în vecinătatea răului, ispitiți de rău, căzând pradă răului. Tot de aceea binele se transformă pe neașteptate în rău, produce efecte rele – pentru că originea lui este, cum am spus, dincoace de bine și de rău, în nevoia universală a omului de a(-și) depăși limitele, condiția, natura.
Wrangham susține că agresivitatea reactivă scăzută ar fi o achiziție a speciei și abia ea ar explica prezența cooperării și dezvoltarea culturală.[11] Or, deși este incontestabil că oamenii sunt mult mai puțin agresiv- reactivi decât alte animale această însușire s-ar putea datora la fel de bine, ba chiar ar fi o explicație și mai simplă, tocmai vulnerabilitatii și fragilității lor, și nu invers, așa cum vrea să demonstreze Wranghman. Adică oamenii nu au scăzut în greutate și în putere fizică pentru că și-au inhibat agresivitatea reactivă (sau în urma unei selecții care a încurajat eliminarea agresivității reactive) ci tocmai vulnerabilitatea, fragilitatea a făcut improbabilă manifestarea agresivă imediată și dezvoltarea agresivității resentimentare.
Dar lovitura de grație o dă argumentației lui Wrangham tocmai importanța pe care o are în interiorul societății umane (Homo sapiens sapiens) educația și cultura (dar și justiția, sportul, divertismentul) din care cea mai mare parte este dedicată reducerii agresivității reactive pe care omul se pare că o are într-o masură atât de mare încât e nevoie de ani buni de dresaj și de domesticire explicită, individuală, programatică pentru a o combate. Orice clasă de elevi ne spune cât de lipsiți de agresivitate reactivă sunt copiii. Lăsați de unii singuri comportamentele ar putea deveni cu totul similare celor ale cimpanzeilor.[12] Docilitatea lor se datorează prezenței supraveghetorilor, profesorilor, cadrului instituțional. Iar până nu de mult educația școlară s-a făcut cu ajutorul corecțiilor corporale (basoreliefuri care indică prezența nuielei și a biciului din cele mai vechi timpuri). Renunțarea la pedeapsa fizică oricât de binevenită ar fi ridică totuși și anumite semne de întrebare, întrucât se pare că urmare a acestei politici umaniste agresivitatea reactivă a crescut în rândul ultimelor generații, ceea ce duce la concluzia că ea era ținută sub control prin dresaj, prin domesticire expresis verbis, și nici pe departe printr-o însușire genetică, inerentă speciei noastre.
Dacă autodomesticirea ar fi o însușire a speciei, atunci nevoile educative ale omului ar fi simțitor reduse – ca la căteluși și vulpi domesticite. Dar o experiență comună ne arată că omul este într-adevăr mai puțin agresiv față de cei care-i impun prin putere fizică / față de exemplarele dominante / autoritate (părinti, profesori, superiori ierarhici), dar extrem de agresiv față de cei mai mult sau mai puțin egali, egalitate pe care este tentat să o schimbe într-un raport de superioritate favorabil lui. Omul este cu adevărat lup față de om atunci când celălalt are dimensiuni aproximativ egale cu ale sale, dar este cățeluș atunci când altcineva îl domină în mod evident. Acest comportament dual este cunoscut de atât de mult timp, cosemnat de mii de ori în literatura morală, filosofică, psihologică, religioasă încât e de mirare că autorul ignoră o asemenea observație. Slugă față de cei puternici, lup față de cei mici – așa s-ar putea descrie comportamentul uman.
Din ceea ce afirm acum nu reiese că nu există, într-adevăr, în cadrul speciei umane actuale exemplare și chiar grupuri, populații sau chiar popoare mai predispuse la cooperare, cu o agresivitate reactivă genetic mai scăzută – dar nu ele nu constituie regula și nici măcar nu e deloc sigur că au adoptat cea mai bună strategie adaptativă, acestea, specimenele pașnice, fiind mult mai recrutabile la extincție decât celelalte. De altfel simpla însușire a agresivității reactive reduse nu poate constitui de una singură o schemă de comportament viabil, ea combinându-se pentru a da rezultate adaptative cu alte strategii sau tehnici de supraviețuire. Pe de altă parte, se poate constata – o face și autorul cărții de față – că popoarele și persoanele agresive la modul general, atât reactiv cât și proactiv, sunt cele cu o mult mai mare rată de succes și cu o longevitate mult mai mare decât celelalte. Așa se explică și faptul care pare să bulverseze toate reperele noastre morale: cum e posibil ca într-unul și același popor precum, să zicem, poporul german, au putut să coincidă vocația pentru marea cultură și cea a crimelor împotriva umanității. Răspunsul este că forța generatoare a acestor două atitudini să fie dată de o nevoie de transcendere, de depășire a condiției, a limitei, a datului[13] – nevoie mai bine reprezentată în unele personalități sau culturi, ori în unele epoci, decât în altele. Din nefericire, sunt puține exemple de popoare pașnice, neagresive care să fi dat nume la fel de mari precum Beethoven, Bach, Kant sau Hegel – ceea ce nu înseamnă deloc că este necesar ca un popor să fie agresiv ca să fie creator la nivel înalt, ci doar că încă nu am atins acel nivel la care pulsiunea de transcendere să „sublimeze” exclusiv cultural, fără să explodeze… și în acțiuni militare.
Autorul vrea să explice cum au apărut trăsăturile anatomice actuale ale omului – pornind de la ipoteza provenienței speciei Homo sapiens dintr-un strămoș puternic, o maimuță bine înzestrată din punct de vedere fizic și care, ulterior, s-a autodomesticit, pierzându-și însușirile fizice legate de agresivitate și „cultivându-le” pe acelea care exprimă lipsa de agresivitate, ba chiar bunăvoința (dispariția incisivilor lungi, fața mică, arcadele reduse, dispariția maxilarului puternic și apariția bărbiei). Or, Wrangham ignoră o altă ipoteză foarte plauzibilă, mai simplă și chiar formulată de mai multe ori până la el: aceea că omul este produsul unei fenomen straniu de nonadaptare / dezadaptare, altfel spus el este o mutație slabă a unei maimuțe, sortită dispariției, așa cum a și fost cazul cu multe alte specii umane. Prin cine știe ce împrejurări și strategii proprii de compensare – dintre care cele culturale sunt esențiale, omul actual a reușit să-și păcălească destinul biologic, în ciuda neînzestrărilor și slăbiciunii sale fizice, în ciuda faptului că era o „maimuță goală” sau un „avorton de maimuță”. Alți „avortoni de maimuță” nu au supraviețuit căci deficitul fizic nu poate fi compensat decât printr-un surplus intelectual, printr-un avantaj cerebral – de unde și cutiile cerebrale enorme ale celor două specii de succes, omul de Neanderthal și Homo sapiens. Cu excepția Omului de Neanderthal despre a cărui dispariție știm sigur că se leagă de Homo sapiens, celelalte specii umane au dispărut de la sine, cel mai probabil din cauză că compensarea intelectuală nu s-a produs sau nu s-a produs suficient de repede.
Resentimentul – origine comună a epurării și purității!
Nu putem să nu fim de acord însă cu ideea împrumutată de Wrangham de la Nietzsche și Scheler, anume că omul este un animal resentimentar (agresivitate proactivă). Chiar și unele virtuți foarte apreciate, precum recunoștința și modestia, pot fi explicate ca mecanisme de preîntâmpinare a resentimentului. Mai precis, individul uman, simțind în adâncul său, din proprie experiență, ce sentimente de invidie stârnește succesul celuilalt, mai ales atunci când acesta este perceput ca fiind egal sau aproape egal cu sine, încearcă să-l dezamorseze printr-o mai mult sau mai puțin simbolică „împărțire a prăzii”. De cele mai multe ori împărțirea prăzii este pur simbolică, este ceea ce numim modestie sau, în limbaj religios, smerenie, umilitate. Putem include în rândul „virtuților preventive” și recunoștința, chiar dacă, printr-o parte importantă a sa, ea aparține și altor categorii morale. Recunoștința este astăzi întâlnită și poate fi analizată foarte bine sub forma acelor ‘aknowledgements’ care umplu uneori și cate două trei pagini, ce însoțesc aproape orice carte din lumea occidentală, anglo saxonă, dar a căror practică s-a răspândit deja în întreaga lume…
Într-adevăr, autorul din zilele noastre este timorat de gândul ca nu cumva să-i fi scăpat vreun nume căruia să-i arate recunoștința, să-i mulțumească sau pe care să-l citeze în lucrarea lui, așa încât cartea devine, vrei nu vrei, colectivă într-un mod ciudat – pare că apariția ei se datorează celor citați în ea și doar în cea mai mică măsură autorului, ba chiar autorul „recunoaște” deschis că „fără aceștia și încă mulți alții pe care limitele spațiului tipografic sau limitele memoriei nu-mi permit să-i amintesc aici, apariția ei ar fi fost imposibilă”. Aceste „recunoștințe”, fără a fi neapărat ipocrite sau nesincere, au de fapt un rol „adaptativ” cât se poate de evident: ele încearcă să îndepărteze resentimentele care stau mereu la pândă, gata să atace pe oricine iese în față. Putem presupune că autorul este destul de inteligent să realizeze, printr-o simplă introspecție, ce furtuni lăuntrice poate produce invidia. Nu e întâmplător că recunoștințele s-au instalat în spațiul anglo-saxon, într-o lume puternic concurențială, unde succesul unui egal e întâmpinat cu o furie abia disimulată care de multe ori, neputându-se manifesta extern, se revarsă înauntru, ca depresie și ură de sine. Într-o societate ierarhizată asemenea recunoștințe se limitează la puternicii zilei, la cel mai puternic sau la câțiva, foarte puțini, în fața căruia / cărora autorul (medieval, renascentist) face cele mai penibile temenele, semnând de cele mai multe ori cu „sluga dumneavoastră” sau cu ”al dumneavoastră prea plecat servitor”. Desigur, există și instituția expedierii protocolare a cărții pe care tocmai ai publicat-o și care joacă același rol cu al recunoștințelor tipărite, cu avantajul că lista dedicațiilor este… infinită și privată: poate cuprinde oricât de mulți destinatari, fără ca unii să știe despre ceilalți, fiecare având senzația unui privilegiu unic. „Mulțumirile” de la gala de decernare a unui premiu sunt de asemenea de notorietate prin aerul lor formal și fals, dar nu mai puțin bine receptat de publicul larg. Modestia pe care o manifestă astfel laureatul este universal apreciată – doamne ferește să lipsească! – căci publicul se simte făcut părtaș la succesul pe care premiatul îl împarte, nominal, cu unii și cu alții, dar simbolic, la limită, cu toți „membrii haitei”. Oricum, simpla recunoaștere a faptului că laureatul sau autorul nu ar fi reușit fără ajutorul unora sau altora este suficient pentru a proteja susceptibilitățile „anonimilor” care-și explică astfel de ce nu a avut ei înșiși succes: nu i-a ajutat nimeni! Într-adevăr, succesul unui anumit individ riscă să fie luat ca o gravă insultă personală, chiar dacă autorul în cauză nu știe pe nimeni personal din miile de oameni pe care-i „ofensează” prin succesul său. Între individ și invidie legătura nu ține, după cum se vede, doar de paronimie.
Așadar, iată cum virtuțile noastre cele mai nobile și mai frumoase – recunoștința, modestia, smerenia – sunt adânc înrădăcinate în solul mâlos al antropologiei. Recunoștințele, mulțumirile, minimalizarea sucesului propriu, autoumilirea publică hazlie public au darul de a-i menaja pe ceilalți, de a preveni resentimentele ce iscă mereu să apară în ceilalți, pe cei din afara scenei.
De asemenea actele de filantropie joacă un rol esențial în acest sens – și de aceea le întâlnim atât de des tocmai la „cele mai mari case” – de la casele regale la cele ale marilor antreprenori – cu efecte minimale la nivelul creșterii bunăstării generale dar maxime în privința capitalului simbolic, moral al agentului lor. Acesta va părea bun, generos, moral, altruist tuturor celor care au aflat de actele lui filantropice, dintre care doar o infimă parte s-a ales propriu zis cu ceva. Dar aceste acte au darul de a liniști haita (de resentimente) ce stă să sară asupra celui ce iese din rând, sunt mângâieri și îmbrățișări adresate simbolic tuturor oamenilor de rând prin care alesul / omul ales se arată dispus să împartă cu cel ce nu are, „recunoaște” că este și el, într-un anume fel, ca ei, astfel încât și aceștia să se poată recunoaște în el („regele meu”, spune și cel mai amărât țăran, bolnav de pelagră despre majestatea care trăiește în cel mai strălucitor lux).
Ipoteza execuției – centrală în argumentația lui Waghram privitoare la domesticirea speciei umane – nu explică decât că societatea aplică regula nivelării, a mediocrității generale, dat fiind că execuțiile au fost aplicate nu doar ucigașilor, ci tuturor acelora care depășeau într-un fel sau altul media – să ne amintim doar ca exemplu emblematic de moartea lui Socrate, unde unul dintre cei mai virtuoși oameni a fost condamnat la moarte, asta ca să nu mai vorbim de răstignirea lui Iisus pe care credincioșii creștini o consideră nu doar un simbol al sacrificiului divin, dar și un simbol al profundei injustiții a legii omenești care aplică cele mai oribile acte de cruzime inclusiv celor mai pașnici membrii ai cetății, nu doar celor mai agresivi membri ai speciei. O privire mult mai coerentă asupra agresivității umane o avem dacă luăm în calcul faptul că aceasta se aplică asupra excepției – indiferent dacă este reprezentată de oameni violenți sau de oameni pașnici dar cu viziuni, opinii sau teorii care sunt interpretate ca având un potențial disolutiv asupra acelei societăți. Galilei, Bruno, Flaubert, Baudelaire, Wilde au fost judecați pentru crime de opinie sau legate de bunele moravuri care nu aduceau atingere directă societății sau altor oameni și care nu păcătuiau decât simbolic prin faptul că ieșeau din media acceptată ca regulă de societatea respectivă. Primitivii își alegeau victimele sacrificiilor umane din rândul celor mai frumoși și nevinovați tineri, dintre cele mai reușite exemplare ale speciei tocmai pentru faptul că prezența lor irita sensibilitatea resentimentară a omului comun. De altfel, într-un sens larg frumusețea, geniul, noutatea sunt acte de violență, ele provin, cum spuneam, din aceeași nevoie de a transcende condiția, limitele din care provin și impulsurile agresive stricto sensu ale individului, doar că ele sunt sublimate, exprimate artistic, simbolic, poetic etc. Societatea, media, acceptă transcenderea condiției naturale doar în anumite… limite, deja consacrate, considerate sigure, manifestând față de o anumită tehnică de transcendere deja impusă (sau, dacă se preferă, strategie adaptativă) o atitudine inerțială, conservatoare, fiind extrem de circumspectă față de altele noi.[14] Altfel spus, își arogă un anumit monopol al violenței, al transcendenței – fiind extrem de circumspectă față de indivizii care-și asumă pe cont propriu nevoia / impulsul de transcendere. De fapt ceea ce numim societate și medie este ilustrarea perfectă a ceea ce simte orice individ față de toți ceilalți: invidie și resentiment în cazul succesului și, pe cale de consecință, vigilență circumspectă, previziune răuvoitoare față de încercările altuia de a-l dobândi părăsind media și regula.[15]
Autorul ajunge el însuși la concluzia că o mare parte din agresiunea punitivă se datorează resentimentului celorlalți față de depășirea limitelor, față de „provocarea” mediei realizată de excepții. „Cei care încearcă să devină mai buni sau să preia comanda în grupuri mici pot deveni foarte ușor victime ale resentimentelor celorlalți.” (p. 196) Media se comportă ca un animal alfa provocat care încearcă să-și mențină supremația, contestată de cei care vor să o transceandă.
[1] Fundamentul unei asemenea identificări este, probabil, o amintire ancestrală a acelor vremuri primordiale în care îndepărtarea din grup echivala, literalmente, cu moartea.
[2] Excelează și grație limbajului care-I permite să-și coordoneze și să-și premediteze acțiunile… violente. Richard Wrangham sugerează că limbajul uman a apărut tocmai pentru a pune la cale conspirații, comploturi, organizări ale agresiunii proactive. Sau, în orice caz, aceasta este principala sa funcție, grație căreia specia actuală s-a impus (deși și omul de Neanderthal avea limbaj).
[3] Descoperirea că agresivitatea noastră, a oamenilor, nu e una de tip reactiv, ci resentimentar, bazată pe amânare e una… arheologică, în sensul că acest adevăr a fost rostit de mai multe ori înainte, să-i amintesc doar pe Nietzsche și Max Scheler. E adevărat că bazele neurofiziologice ale acestui adevăr nu erau accesibile la acel moment celor doi filosofi, dar mă întreb dacă trimiterea la o anumită genă din cele 20000 de gene identificate are vreun alt rost decât cel de a intimida publicul larg, incapabil de a se raporta la numita genă altfel decât pe bază de încredere, fiindu-i imposibil să aibă acces în vreun fel la o cunoaștere empirică personală. O altă scolastică, o scolastică științifică i-a luat locul celei vechi, medievale, unde genetica s-a substituit angelologiei, unde 20000 de gene stau pe vârful de ac al oricărui fapt de experiență.
[4] O ipoteză pe care am avansat-o într-un alt text este că „plăcerea” de a ucide provine tocmai din încălcarea – intenționată și ritualizată – a principiului „empatiei”. Tocmai pentru că suntem ființe empatice și pentru că omorul stârnește groază – putem deriva o plăcere în urma încălcării acestui tabu afectiv. Plăcerea derivată din durere caracterizează tipul sado-masochist, dar nu se rezumă doar la acesta. Amintim, doar ca un exemplu, splendida formulă a lui Victor Hugo prin care definește melancolia ca „voluptate de a fi trist”.
[5] Jonathan Gottschall, Animalul povestitor. Cum ne fac poveștile oameni, traducere de Smaranda Nistor, Editura Vellant, 2019, 259 p
[6] Fragilitatea și blândețea nu sunt noțiuni identice – o altă confuzie făcută de autor – căci deseori unele dintre cele mai gingașe animale dovedesc comportamente extrem de agresive, ca de exemplu căprioarele și bursucii de miere.
[7] În dialectica stăpân-slugă, Hegel consideră că cel care învinge într-o luptă pe viață și pe moarte este cel care se „eliberează” de frica de moarte.
[8] Teza pe care o susțin aici se regăsește și în alte două texte am prezentat-o, sub o altă formă și în alte două articole: Nevoia de libertate – ca temei al agresivității (apărut, tradus în limba engleză, sub titlul: „The need for Freedom as the Grounds of Aggression” în International Journal of Social and Educational Innovation (IJSEIro), 10 (20), 109-129) și Nevoia de libertate și adicția digitală. O istorie a omului în opt pagini ½ blogul revistei Anthropos, la data de 7 august 2023: https://anthropos.ro/2023/08/07/nevoia-de-libertate-si-adictia-digitala-o-istorie-a-omului-in-opt-pagini-1-2/
[9] https://www.etymonline.com/search?q=aggresive & https://www.etymonline.com/search?q=progress
[10] https://www.etymonline.com/word/mediocre
[11] „Docilitatea ar trebui considerată ca fiind fundația umanitătii, nu numai pentru că este neobișnuită, ci și pentru că pare a fi o precondiție vitală în cazul cooperării și al învățării sociale.” (p. 161)
[12] Romanul lui William Golding, Împăratul muștelor, înfățișează o asemenea situație.
[13] Doi filosofi români, Lucian Blaga și Gabriel Liiceanu, au scris lucruri absolut remarcabile despre această nevoie de transcendere, constitutivă ființei umane. Vezi: Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii și Gabriel Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei și a depășirii și Despre limită. E greu de spus dacă și ce anume face ca această forță de transcendere să fie mai bine reprezentată în unii decât alții, uneori mai mult alteori mai puțin. Dar pentru a nu forța nici granițele corectitudinii politice nici ale adevărului, este de ordinul evidenței că într-una și aceeași persoană se întâmplă să existe momente, etape sau vârste la care tendința de a (ne) depăși este mult mai puternică, după cum putem constata că în alte momente predomină sentimentul de mulțumire, de resemnare, de împăcare – mai mult sau mai puțin melancolică. Nu înseamnă că în stările din urmă suntem mai puțin oameni decât în primele, dimpotrivă,este evident că, așa cum îi spune și numele, reprimarea, ignorarea sau împlinirea nevoii de transcendere – o presupun pe aceasta ca o condiție prealabilă. În acest sens, vezi Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, în special „Ce este metafizica” și „Despre esența temeiului”.
[14] Vezi în acest sens David Eagleman, Anthony Brandt, Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor și despre modul în care ea schimbă lucrurile, traducere de Carmen Strungaru, Editura Humanitas, 2020, 315 p.
[15] De altfel, autorul însuși recunoaște acest aspect: „Există numeroase alte tipuri de transgresiuni, diferite de actele violente, care justifică execuția, motiv pentru care pedeapsa capitală este o amenințare serioasă pentru toată lumea. O sursă importantă de vinovăție o reprezenta ignorarea regulilor culturale.” (ibidem, p. 187) De asemenea, mai jos: „Așadar, din multe puncte de vedere, membrii acestor societăți restrânse sunt mai liberi decât cei din grupurile agrare (mult mai numeroase), unde indivizii sunt supuși, după cuvintele antropologului social Ernest Gellner, <tiraniei regilor>. Totuși, libertatea are limite. În lipsa unor lideri dominanți, tradiția, care acționează ca o cușcă, presupune respectarea normelor de grup. (…) Regulile culturale sunt fundamentale. Indivizii dispun de o libertate personală limitată; aceștia trăiesc sau mor în funcție de disponibilitatea de a se conforma regulilor”. (p. 189)
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Pulsiunea de transcendență – originea agresivității și a progresului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 