Politică și abis
(Arthur Suciu, Simulacru și război. Discursul politic în postistorie, Editura Litera, 2024, p. 256)
În cartea lui, Simulacru și război, publicată anul acesta la editura Litera, Arthur Suciu aduce în discuție o problemă cât se poate de actuală: aceea a (ne)întemeierii discursului politic și a prezenței tot mai sufocante a simulacrului ca înlocuitor al realității. Termenul simulacru este preluat de la Jean Baudrillard care îl folosește în cartea lui Simulacre și simulare, publicată în 1981. Conceptul are o istorie mai îndelungată fiind utilizat de filosofia atomistă pentru a explica procesul de percepție: imaginile perceptive se formează prin pătrunderea în subiectul cunoscător a unor „miniaturi” ale obiectului exterior. Într-o anumită formă, tot despre simulacre vorbește și Platon atunci când se referă la umbrele și aparențele care tind să înlocuiască sau să acopere realitatea adevărată.
Sensul tare al simulacrului este dat însă abia atunci când nu se mai poate vorbi despre o realitate adevărată, despre o lume sau un obiect pe care imaginea, aparența le ascund sau le transportă în structurile perceptive, când locul „lumii adevărate” este luat de abisul însuși, de ne-temei. Rolul lui Nietzsche în fundamentarea acestui „nihilism” este bine cunoscut: într-o lume din care esențele au dispărut însuși conceptul de aparență își pierde sensul! Și totuși preocuparea fundamentală rămâne: aceea de a descoperi sursa generatoare a lumilor istorice așa cum se prezintă și se succed ele, în ultima vreme din ce în ce mai accelerat, grație în primul rând progresului tehnologic. După Nietzsche sursa poate fi căutată în diferențierea voințelor de putere: o voință puternică de putere vrea să-și impună propriul său sistem de valori, fundează o lume în care ceilalți vor fi nevoiți să trăiască.
O asemenea perspectivă rămâne însă tributară metafizicii tradiționale, cum va remarca Heidegger, întrucât apelează la un temei ultim, la o realitate esențială, la o „natură”, fie aceasta una de ordin psihologic: voința de putere. Depășirea acestei gândiri onto-teologice nu poate fi făcută, potrivit lui Heidegger, decât printr-o ieșire din starea de uitare a ființei, adică prin repunerea ei în termenii ne-ființei, ai abisului, ai ne-temeiului. Redescoperirea negativității ființei – așa cum fusese ea de câteva ori înțeleasă de apofatismul filosofic și teologic sau, într-o oarecare măsură – edulcorată de sistematizarea logică – de Hegel – este contribuția cea mai originală a lui Heidegger, o contribuție care va alimenta teoriile și filosofiile postmoderne.
Îndepărtând orice logică hegeliană a devenirii, pentru Heidegger ființa își descoperă sensurile întemeind astfel lumile istorice într-un mod apropiat de contingența totală, de aleatoriul și imprevizibilul absolut. Omul este în același timp un locțiitor al ființei dar și al nimicului, iar el rostește sensul ființării, aducând-o astfel spre ființa ei, numai pentru că experimentează în modul cel mai profund și mai autentic abisul, ne-temeiul ce i se revelează, în angoasă, ca tronând în mijlocul sau dincolo de totalitatea ființării. Abia pornind de la această transcendere a ființării în abisul, în ne-temeiul „originar” omul poate întemeia și în-ființa, poate deveni un rostitor al ființei ființării. Transcendentul – odată cu Heidegger – devine un „loc” cu totul gol dar care generează prin însăși goliciunea lui totală o atitudine cunoscătoare, interogativă și cercetătoare. În această reformulare a problemei ființei, devine cu totul imposibil de distins între „partea” umană și „partea” ființei, omul fiind denumit printr-un cuvânt din care numele ființei nu mai poate lipsi: Dasein. După cum e greu să mai avem vreun criteriu al enunțului adevărat câtă vreme oricine poate pretinde că prin afirmațiile sau operele sale descoperă un sens al ființei.
Arthur Suciu analizează în detaliu această nouă lume în care trăim deja de mai bine de un secol – confirmată, crede autorul, chiar și de acele construcții politice și de acele ideologii care își propun să se opună nihilismului, precum nazismul și comunismul. Cel mai afectat este, constată autorul – care are o bogată experiență în domeniul comunicării și imaginii instituționale – discursul politic. Omul politic actual resimte dispariția unui referențial ultim, fiind descurajat să-l invoce sau chiar să se gândească la el nu doar de eșecul răsunător al marilor utopii politice, dar și – pe fondul acestuia! – de triumful cu totul intimidant al capitalismului care, prin mijloacele sale de propagandă și cenzură, sancționează sau interzice pur și simplu aducerea în discuție a oricărei alternative.
Capitalismul este o lume ce se sprijină pe un abis din moment ce nu e posibilă nicio perspectivă critică asupra lui. Capitalismul revendică autosuficiența – nu există nici un alt sistem economic și politic concurent în mod viabil, așa cum – susțin adepții lui – a dovedit-o istoria însăși prin falimentul sistemului comunist și prin dezastrele produse de ideologia fascistă și nazistă. Paradoxul este evident: societatea concurențială refuză să fie concurată de orice altă societate, încercând uniformizarea întregii planete la un singur model economic și politic. În egală măsură societatea democratică și liberală interzice punerea în discuție a democrației și a libertății. Ea se întemeiază pe câteva postulate – indemonstrabile și indiscutabile – care, pe cale de consecință, se sprijină la rândul lor pe un abis, pe nimic. Tocmai acest nimic îl resimte… din plin… politicianul actual, incapabil să fie altceva decât o marionetă a pieței, a sistemului economic capitalist. Politica este în totalitate subjugată economicului pe care-l reconfirmă permanent într-o circularitate desăvârșită. Politicienii care încearcă contestarea economiei capitaliste și concurențiale se condamnă singuri la izolare, marginalizare și, în cele din urmă, excludere. Nici măcar mișcările suveraniste și naționaliste nu îndrăznesc să atace fundamentele sistemului capitalist, acestea rămânând cu totul nechestionate. Rusia și China sunt cele mai bune exemple în acest sens, Rusia întorcându-se la oligarhia și plutocrația de dinaintea revoluției bolșevice, iar China transplantându-și capul comunist pe un imens corp capitalist.
În această nouă lume, „cea mai bună dintre lumile posibile”, care nu se mai sprijină pe nimic și care și-a găsit un profet care să anunțe „sfârșitul istoriei”, adică al căutării unei lumi mai bune și mai drepte (Francis Fukuyama), confruntarea cu abisul rămâne o permanentă amenințare. Capitalismul nu mai are de luptat împotriva a nimic în afara conștientizării acestui abis pe care se fundează și pe care indivizii – nu doar oamenii politici – ajung, când și când, să-l resimtă în propriile lor vieți. Plictiseala, angoasa, poate chiar anxietatea derivă din senzația de sufocare pe care nu poate să nu o stârnească această lume perfect închisă, sferică, acest surogat al absolutului.
Dincolo de această lume nu este nimic – i se dă de înțeles prin toate mijloacele de propagandă, dar – mai mult! – individul nu este lăsat să se confrunte cu lipsa alternativei și cu frustrarea că i se extirpă una dintre funcțiile sale definitorii, aproape vitale: funcția interogativă, reflexivă, critică. Capitalismul nu lasă se vadă că lumea lui este o lume închisă – deschizând în interiorul său infinite căi de divertisment, un labirint a cărui miză este întotdeauna pierderea de sine. Divertismentul capitalist este escamotarea lipsei de temei a capitalismului.
Este cu totul interesantă această apropiere a temeiului de alternativă pentru că, crede Suciu, nu poți vorbi despre temeiul unei lumi decât de pe pozițiile unei alte lumi concurente– fie ea și pur ficționale, ideale. Câtă vreme o asemenea discuție este imposibilă – capitalismul rămâne o altă formă de totalitarism – e adevărat mai bună decât celelalte, dar totalitarism.
În ciuda vestitorilor sfârșitului ei, istoria dovedește că își continuă mișcarea – iar Arthur Suciu identifică câteva exemple convingătoare că globalismul a evoluat de la prima sa ipostază, americană, la o structurare multipolară, că naționalismul și capitalismul găsesc forme de simbioză stranii sau că, în unele state, precum Rusia și China, întreprinderile private rămân într-o mare măsură legate indisolubil de statele aparținătoare, în timp ce în altele – precum companiile americane de tipul McDonald’s sau Coca-Cola – ele sunt mai independente și deci globale într-un sens mai propriu, deși, în anumite condiții se pot alinia politicii de stat, așa cum este cazul retragerii lor din Rusia în timpul invadării Ucrainei. Așadar istoria se mișcă în continuare – modificând chiar structuri și relații altădată văzute ca definitorii pentru capitalism. Ce ne rămâne de făcut? Să așteptăm ca însăși această mișcare să aducă omenirea în fața unei alte lumi create din acumulări de întâmplări, de contingențe, de hazard – ca abia atunci să putem judeca temeiurile lumii ce va fi dispărut? Lucrul acesta s-a mai întâmplat în istorie și poate că acesta este însuși modul în care funcționează istoria: orice lume istorică se consideră a fi ultima, a fi totală, a fi definitivă și neschimbătoare. A pune în discuție relațiile dintre suveran și supuși, dintre suzerani și vasali, dintre stăpâni și sclavi – era, pentru fiecare formă de guvernământ și regim în parte, la fel de necuvenit și inimaginabil precum este astăzi dezbaterea cu privire la îndreptățirea capitalismului. Orice societate este în felul ei totalitară și mă întreb dacă nu cumva nu și globală. Omenirea pare să se sincronizeze – evident atunci când există un contact între părțile lumii – și să meargă la pas, într-un mod uniform, împrumutându-și reciproc moduri și stiluri de viață până la aducerea la un oarecare numitor comun. Societatea sclavagistă era comună atât perșilor cât și grecilor, cu toate nuanțele de rigoare și cu toate confruntările ideologice dintre cele două civilizații. Nu putem spune că există rupturi temporale radicale între lumile oamenilor – atâta vreme cât aceste lumi comunică într-un fel sau altul. Putem presupune că America precolumbiană a constituit o istorie paralelă doar dacă acceptăm teza izolării totale de Lumea veche; în rest – unită prin drumuri, influențe, călătorii – omenirea pare să fi împărtășit dintotdeauna o anume formă de globalism.
Așadar să ne rămână să așteptăm sfârșitul acestei lumi istorice pentru a o judeca cu adevărat? Arthur Suciu nu se mulțumește cu această soluție mai ales că însăși devenirea istorică, sfârșitul unei epoci sau al unei lumi istorice pare să fie, actualmente, o simulare, ceva incomplet, o parodie a sfârșitului. Simularea mișcării istorice, a devenirii a căzut de mult în sarcina evoluției tehnologice, a producerii diferitelor device-uri, a căror rapidă uzură morală alimentează o întreagă industrie a nostalgiei. Suntem mai curând nostalgici după „vremea” pick-up-ului sau a televizorului alb-negru, a telefonului fix, în curând vom vom deveni nostalgici după I-phone-uri – iar acest succedaneu tehnologic al succesiunii acoperă de fapt imuabilitatea sistemului capitalist. Tehnologia devine părtașă la menținerea iluziei mișcării și devenirii istorice și de aceea este esențial ca producătorii de tehnologie să creeze, la intervale regulate, inovații răsunătoare pentru că ei sunt în egală măsură producători de timp… istoric. Absența revoluției sociale și politice este bine disimulată prin aceste „revoluții” tehnologice.
Desigur tehnologia, la rândul ei, poate schimba structurile profunde ale societății – impunând noi feluri de a simți, de a gândi și de a vedea – dar tehnologia capitalistă actuală, ne spune Arthur Suciu, este captivă electricității, ea produce noutate doar în interiorul paradigmei curentului electric, cu alte cuvinte nu poate propune cu adevărat un mod de a fi radical diferit, ci doar ameliorări și diversificări ale becului, ecranelor, telecomunicațiilor. O adevărată nouă eră tehnologică e de presupus că va apărea în momentul în care electricitatea va lăsa locul unei alte descoperiri energetice care să re-fundamenteze lumea oamenilor și relațiile dintre ei. Nu întâmplător scenariile apocaliptice actuale se leagă de un black-out universal, de o pană de curent totală care ar pune pe linie moartă întreaga tehnologie actuală. „Lumea nu se mai învârte în jurul soarelui, ci în jurul becului”, spune autorul, iar în altă parte adaugă că noi nu mai privim cerul decât printr-un ecran.
Tocmai pentru că lumea actuală este într-atât de indiscutabilă și incontestabilă, scenariile evazioniste se creează mult mai ușor în jurul populării altor planete decât în jurul schimbării sistemului capitalist. Nu sunt greu de sesizat dificultățile inerente acestuia din urmă, dificultăți care determină crize economice, segregări sociale și, la urma urmei, perspectiva unei catastrofe globale. Societatea concurențială se confruntă cu un paradox bine cunoscut: menținerea prosperității implică o acumulare continuă, este prin definiție insațiabilă, presupune o permanentă dezvoltare și extindere. La rândul ei economia bazată pe consum distruge resursele naturale ducând la grave schimbări climatice și, la limită, la pustiirea oricărei forme de viață care nu se lasă industrializată. Ecologismul este direct contradictoriu capitalismului pentru că un consum economic distruge chiar mecanismul de funcționare al economiei de consum care trăiește din chiar risipa alimentară, din excesul cumpărăturilor ș.a.m.d. De asemenea, într-o lume globală, măsurile ecologice nu pot fi aplicate doar unei anumite părți (așa cum se obligă Europa prin Acordul de la Paris) pentru că creează profunde discrepanțe și inegalități între agenții economici care se confruntă pe piața globală. Utopiile S.F. de populare a altor planete sunt, deci, cele care răspund nevoii omului de a găsi o soluție la o problemă ce se anunță insolubilă, și nu utopiile sociale bazate pe un nou contract… natural, pe un nou pact cu natura înconjurătoare.
De-diabolizarea banilor. Etica manelistă și spiritul capitalismului românesc
Consumerismul este pandantul capitalismului și felul lui de a răspunde criticilor marxiste. Căci capitalismul și-a dat seama că nu poate supraviețui decât corupând toate sufletele, dedându-le plăcerii deținerii de capital. Mai precis, idealul capitalismului liberal – oricine poate deveni patron! – este pus în aplicare prin consumerism, transformat într-o senzație fizică, fie și ea una surogat. Căci consumatorul se comportă în fapt ca un patron care cumpără forța de muncă grație capitalului pe care-l deține întrucât orice consumator știe că în spatele oricărui produs se află o cantitate de muncă pe care el o plătește prin actul cumpărării. Mult din compulsia la cumpărare provine din această autovalidare a consumatorului ca patron, prin care el reconfirmă la infinit – prin însuși comportamentul de consum – modelul social actual, într-o circularitate din care nu mai poate ieși.
Știm bine că societatea modernă, capitalismul, își leagă destinul de o prealabilă de-diabolizare a avuției, de o acceptare a cametei sub denumirea mai aseptică de dobândă și sub forma instituțională a băncii. România, așa cum arată Suciu, citându-l pe Alexandru Racu, n-a beneficiat de o similară exonerare a posesiunii materiale sau cel puțin nu într-un mod sistematic și constant, ci fragmentar și sincopat. Chiar și cei care s-au „adaptat” economiei de piață, devenind patroni sau investitori de succes, au purtat cu ei, pe drept sau nu, o anumită stigmă socială: simplul fapt de a avea mai mult prezumă o anumită culpabilitate. Responsabile pentru această alergie resentimentară la bani și avere, dar și pentru înrădăcinarea unei atitudini antreprenoriale sui-generis care-și defulează sentimentul de culpabilitate prin comportamente evazioniste și ilicite, sunt ortodoxia și comunismul. Practic, în cazul celui din urmă, negarea avuției personale în favoarea unei proprietăți colective, a tuturor și a nimănui, înseamnă transpunerea unui ideal monahal, ascetic, în forma unei politici de stat, laice și ateiste. Există un comunism cenobitic perfect similar comunismului politic. Statul comunist este o mânăstire imensă, extinsă la dimensiunile unui popor, unei lumi întregi, în care nimeni nu se roagă. Cu excepția rugăciunii, a misticii și a lui Dumnezeu, valorile mânăstirești, în principal exaltarea muncii fizice, denunțarea individualității egoiste și desproprietărirea sub toate aspectele, sunt promovate de modelul social comunist.
Banii nu pot lipsi nici la mânăstire, nici într-un stat comunist, dar ei vor fi tratați ca ispită, ca „ochii diavolului”, iar posesia lor ca o pământească și de iertat frăție cu diavolul („fă-te frate cu dracul până treci puntea”). Compensatoriu, cei care intră totuși în jocul pieței libere vor fi tributari aceleiași mentalități și vor încerca să-i obțină favorurile ocolind normele în vigoare, păcălind sistemul, fiind „șmecheri”. Șmecheria este, s-ar putea spune, un comportament moral câtă vreme lumea banilor este, prin definiție, guvernată de cel Viclean. Altfel, a te comporta corect față de ceea ce este fundamental greșit, a fi cinstit cu cele viciate în esența lor te pune nu doar în categoria „fraierilor”, ci și în aceea a păcătoșilor cei mai condamnabili. Dimpotrivă, a eluda și a fenta, a păcăli Înșelătorul absolut constituie un model preferat de cei din spațiul ortodox-comunist, imaginea cea mai ilustrativă fiind probabil cea a lui Ivan Turbinca.
Spre deosebire, în țările vestice, modelate de idealul creștin-protestant, corupția deși frecventă, nu ajunge să constituie ca aici un mod de viață, un ethos, aproape o etică. A înțelege spațiul ortodox postcomunist înseamnă în primul rând a înțelege valența profund negativă a posesiunilor materiale, în speță a banilor. Așadar, pe de o parte săracii (dar curați), pe de altă parte „hoții”, care nici ei nu sunt aproape deloc sanctionați de morala publică. Deși majoritatea săracă nu are nici un dubiu privitor la sursele ilegale ale avuției celor înstăriți, ea edulcorează hoția, ba chiar își exprimă o anumită simpatie și înțelegere față de ea câtă vreme termeni precum „hoț”, „șmecher / șmecheraș”, descurcăreț, ștrengar (adică cel bun de ștreang, de spânzurătoare) au o conotație evident pozitivă (vezi Marius Ghilezan, Hoția la români). Tâlharul la drumul mare a fost rebotezat, în cultura tradițională, ca haiduc și transformat în obiect al elogiului și al epopeei populare.
O reconvertire parțială la asumarea avuției ca valoare morală este realizată în România postcomunistă nu grație unei mișcări religioase similare protestantismului, nici educației antreprenoriale realizate de lideri de opinie, ci prin… muzică, mai precis printr-un gen muzical cunoscut drept manea, exercitat în mod preponderent de muzicanți de etnie romă. În timp ce biserica și intelectualii tac în această privință, manelele încep să se audă tot mai des în casele românilor, familiarizându-i pe foștii colectiviști ortodox-comuniști (dar și legionarii erau adepții colectivismului) cu noile valori ale societății de consum. Ceea ce a reprezentat protestantismul pentru capitalismul occidental este manelismul pentru capitalismul românesc. Când spunem că România s-a manelizat trebuie să înțelegem prin aceasta o internalizare a valorilor financiare, un act de civilizare – prin intermediul unei minorități marginale cu o experiență oneroasă mult mai vastă și mai liberă. Manelismul convine de altfel structurilor prealabile ale mentalului românesc pentru că „banii și averea” promovate de manelism nu confirmă modelul occidental (al datoriei kantiene), ci pe acela al „haiduciei”, al „hoțului”, al șmecherului. Romul înavuțit – trăind în marginea societății și fiind obligat la o anumită sfidare a legilor ei – devine un model pentru românul postcomunist, pentru tinerele generații care își exprimă astfel atât revolta față de sistem cât și integrarea în același sistem. Astăzi manelele sunt ascultate chiar și de acei tineri care-și spun încă rockeri.
Este motivul pentru care Arthur Suciu acordă atenție figurii cocalarului, un „proletar” reconvertit la modelul economiei de piață, acest hibrid interesat de politică, dar doar în măsura în care aceasta îl poate valida ca atare, ca fiind ceea ce este. Cum omul, spre deosebire de Dumnezeu, nu este decât ceea ce face și ceea ce are, „cocalarul” se definește prin a face și a avea bani, așa cum altădată proletarul era definit drept cel care face copii.
Dispariția Europei în Uniunea Europeană. O vorbă memorabilă asupra căreia trebuie reflectat îndelung. Cine s-ar fi gândit că Uniunea Europeană este de fapt sfârșitul Europei, cel puțin în înțelesul ei clasic? Chiar dacă este o împlinire a ambițiilor cele mai profunde ale Europei, ale idealurilor ei trecute, această împlinire este și un sfârșit, iar limba română știe să arate alăturarea dintre realizare, împlinire și săvârșire, sfârșire, moarte. De altfel discursurile apocaliptice privitoare la destinul Europei proliferează după crearea și extinderea Uniunii Europene. Dacă înainte puterile occidentale, Germania, Franța, dar și Italia sau Spania reprezentau niște poli de atracție pentru țările est-europene, ele au devenit, ca elemente importante și centre de putere în cadrul U. E., obiectul criticilor și resentimentelor românilor și, în general, al obiecțiilor națiunilor est-europene. Ce român mai poate fi astăzi francofil în felul în care erau strămoșii lui – după ce, de la înălțimea fotoliului de la Ėlysėe, i se amintește în anumite contexte, că trebuia să tacă sau că face parte din categoria a doua a țărilor europene (Europa cu două viteze a lui Macron). Germania este, la rândul ei, o putere economică, din ce în ce mai irelevantă pe plan cultural, adeverind vorba providențială a lui C. Noica despre transformarea ei într-o țară a untului. Așadar, celălalt pol de atracție pentru cultura română este și el dezactivat. Situația este cât se poate de gravă dacă luăm în considerare că influențele formative / formatoare ale culturii române sunt germană și franceză. Iată deci o cultură (care și-a recunoscut de multe ori vocația mimetică) în afara axelor altădată structurante. Intuind această dez-axare profundă a societății românești, Traian Băsescu, președinte al României timp de zece ani, a propus explicit o altă axă care să re-structureze mentalul colectiv: axa Washington-Londra-București. Axa s-a dovedit în scurt timp mult mai scurtă, doar influența americană fiind remarcabilă, atât la modul general, prin tehnologie, prin digitalizare, cât și în mod particular, printr-o prezență militară activă și printr-un interes strategic în zona Mării Negre. Marea Britanie nu s-a arătat interesată de România aproape deloc, ba dimpotrivă primirea țărilor estice în U. E. a constituit pentru UK un motiv decisiv al Brexit-ului. Așadar vechea Europă este, ce puțin dintr-un punct de vedere românesc, dispărută în acest simulacru numit U. E. – câtă vreme actualmente românul năzuiește formativ spre America, o țară de care o desparte nu doar un ocean, ci și obligativitatea vizelor. În mod curios tocmai această țară care este închisă și departe pentru majoritatea românilor constituie modelul cel mai apropiat, stimulul cel mai puternic al aparatului nostru fantasmatic. Noua situație politică din America amenință însă și această raportare existențială, constitutivă, a societății românești, lăsându-ne descoperiți în fața abisului, a netemeiului, a lipsei de fundament care, constată Arthur Suciu, este în definitiv adevărata realitate, ascunsă în miezul invizibil al oricărui discurs politic.
Panopticon-ul confesiv
Confesiunea se generalizează sub forma prezenței virtuale pe rețelele sociale, cu toate că-și schimbă radical sensul și semnificația: sursa ei nu mai este conștiința vinovată, ci tocmai opusul ei, căci obiectul „mărturisirii” publice din lumea actuală este dat de virtuțile, și nu de viciile persoanei în cauză, de reușitele, și nu de eșecurile ei. Așa cum am arătat și în altă parte, chiar și literatura confesivă din zilele noastre, cu câteva excepții, este tributară unei viziuni narcisice, pozitive, asupra sinelui propriu, personajul narator mizând tot mai puțin pe funcția în definitiv terapeutică a ipostazierii sale ca antierou. Dar cine știe dacă nu cumva tocmai prezumția de vinovăție ce apasă de pretutindeni asupra tuturor nu determină această contrareacție confesiv-pozitivă, ca și cum fiecare ar vrea să demonstreze – prin selfie-uri, prin gândurile pe care le exprimă public, prin revelarea tuturor evenimentelor care-i compun viața – că este o persoană O. K., credibilă și demnă de respect.
În loc de încheiere…
Dacă aș fi întrebat eu însumi ce sursă oraculară ne poate da cel mai bun răspuns în privința celor ce vor să vină aș spune: O lume, ca și un om, sfârșește în caricatură. Imperiul roman se încheie cu niște împărați barbari și analfabeți, imperiul american va sfârși cu un șir de președinți caraghioși. Vreți să aflați viitorul? Abandonați-i pe politologi, futurologi, pe autorii de SF în favoarea umoriștilor, satiriștilor și măscăricilor. Cei vechi aveau bunul obicei de a organiza spectacole de anticipație colective (saturnalii, carnavaluri etc.) dovedindu-ne că erau mai înțelepți decât noi. Ei știau că destinul inexorabil al celor prezente este mascarada.
Cartea lui Arthur Suciu are meritul de a fi nu doar o analiză profundă, nuanțată și erudită a lumii noastre, dar și să o înțeleagă printr-un anume soi de detașare amuzată, printr-o ironie pătrunzătoare care-i permit un vizionarism altfel greu de atins. Reușește de multe ori să privească lumea – și pe sine însuși – cu acel „ochi de mort” despre care vorbea cândva.
[1]INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Politică și abis” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 