Peștera eroilor
În căutarea eroului dispărut…
Dacă am căuta printre noi, în lumea celor de azi, un erou – care ar fi semnalmentele, semnele lui distinctive? Uitându-ne în trecutul acestui concept și deopotrivă titlu de noblețe, vom vedea că el era acordat fie unei ființe semi-divine, fie unui războinic care-și putea stăpâni și depăși frica ori, în general, unui personaj cu calități excepționale. De aceea vom fi încă de la bun început descurajați (tocmai când căutam eroii!) căci de la Noul Roman Francez până la narațiunile postmoderne chiar imaginea antieroului, a „omului fără însușiri”, ca să preiau expresia care dă titlul romanului celebru al lui Robert Musil, s-a impus ca fiind reprezentativă pentru umanitate. Dar oare putem încă vorbi despre „eroism” atunci când, să zicem, cineva se aruncă într-o apă pentru a salva de la înec un (ne)cunoscut? Biologia din vremurile noastre ne arată că ar trebui să vedem în asemenea acte nu gesturi eroice, precum cetățenii altor veacuri, ci – lucizi și bine informați fiind – „gena egoistă”, aceea care ne face să ne riscăm pielea individuală doar pentru o piele ceva mai generală și deci mai valoroasă, genetic vorbind, căci durează și conține mai mult: pielea familiei, a grupului, a speciei. Vor fi rămas oare eroi, marii creatori de istorie – Alexandru cel Mare, Burebista, Napoleon? Demitizarea a demontat astăzi ultimele resorturi ale entuziasmului… ignar care-i inflama pe străbunii noștri. Specialiștii în istorie ne-au convins cât de îndreptățit era acel relativizant „încă” din poezia lui Ion Nenițescu, Pui de lei: „eroi au fost, eroi sunt încă / și-or fi în neamul românesc”. Nu doar că nu mai găsim eroi – nici în întregul neam omenesc – dar eroii de odinioară și-au pierdut între timp eroitatea devenind figuri negative, malefice în niște narațiuni toxice. Să căutăm eroismul – în sfârșit! – în marea cultură, în artă, în filosofie și în științe după ce vreme de milenii fusese rechiziționat de puterea militară? Din nefericire, panteonul „raționalist”, „laic” cu care de la Revoluția Franceză o parte a lumii a încercat să-l înlocuiască pe cel religios nu s-a impus. Și-apoi… Să ne uităm la biografiile personalităților, dar s-o facem printre degete, punându-ne mâna la ochi și ținându-ne de nas! Intelectualii exhală de multe ori duhoarea unui caracter infect. E drept: cu atât mai pestilențial cu cât nasul celor care-l denunță este mai sensibil la… invidie. A devenit azi un loc comun să spunem că opera nu se confundă cu autorul, că morala nu trebuie să intervină în judecata estetică etc. Așadar, acești „sfinți” laici pot fi orice dar numai eroi nu! Recunoaștem că sunt sfinți pentru că au făcut „miracole” din limbă, din culoare, din piatră, dar nu suntem dispuși să le recunoaștem sub niciun chip o viață exemplară. Or, dosarul beatificării eroice, al eroificării trebuie să cuprindă și capitolul privitor la viața exemplară. Ba chiar acest capitol este unul eliminatoriu.
Fenomenul dispariției eroilor este sesizat încă din 1841 de Thomas Carlyle în celebra sa carte On Heroes, Hero-Worship, and the Heroic in History. Titlul ironic al cărții lui Mihail Lermontov, Un erou al timpului nostru, publicată în același an – 1841, clamează aceeași absență a spiritului eroic din noua societate, dezabuzarea tinerilor, lipsa lor de entuziasm și a marilor proiecte de viață. Un alt roman rusesc scris în aceeași cheie este cel al lui Ivan Goncearov, Oblomov, publicat în 1859. Antieroul își face intrarea „glorioasă” în literatură cumva în contratimp cu filosofia și politica epocii care încă erau tributare „cultului eroilor”. Literatura se dovedește – și de această dată – cu adevărat vizionară, scriitorii – mult mai intuitivi și mai liberi, căci nu se supun înlănțuirilor de raționamente – simt, din profunzimea lui, încotro se îndreaptă „spiritul epocii”. La aproape un secol distanță, Marșul lui Radetzky, romanul austriacului Joseph Roth, publicat în 1932, face radiografia descompunerii imperiului austro-ungar, urmărind degenerescența eroismului militar în trei generații (bunic-părinte-fiu). De altfel, baronul Franz von Trotta este o copie fidelă, în mic, a lui Franz Joseph, iar despre fiul lui – Carl Joseph – ni se dă de înțeles că-l reproduce pe prințul moștenitor, cel a cărui moarte a declanșat Primul Război Mondial.
Tipuri de eroi. Scurtă istorie a eroismului.
Cum arătau, mai exact, eroii altor vremuri? Să readucem în memoria cititorului câteva repere dintr-o posibilă istorie a eroismului.
O epocă numită de unii autori de-a dreptul „eroică” este aceea pe care orice societate o poate întrezări în aurora apariției sale, când percepția se îmbina atât de mult cu imaginația, realitatea cu fantasma, frica cu admirația. Într-un asemenea mediu oamenii de excepție se îngemănau cu ființele divine până când, preluați cu totul de sensul lor transcendent, se îndepărtau de pământ sfârșind… zeificați! Umanul dintr-un semizeu cedează tot mai mult în fața deității sale – iar în final muritorii simpli vor vedea din el, din ei doar o urmă vagă, un nor! Din cel „înălțat la ceruri” va rămâne doar esența celestă, iar prezența lui în carne și oase va fi retrogradată la nivelul unei simple manifestări terestre aparente și, inversându-se procesul de cauzalitate, va fi redusă la rolul de vehicul al unei „pogorâri” sau „întrupări” a unei ființe celeste preexistente. Ultimul ecou al epocii eroice este Iisus Hristos, omul devenit Dumnezeu[1]. În ciuda primelor dogme creștine înverșunate să-i mențină umanitatea fie și printr-o uniune paradoxală cu divinitatea, Iisus a devenit, în faptul credinței obișnuite, pe de-a-ntregul Dumnezeu însuși.
În alte epoci eroii rămân mai vizibili ochiului pămânesc. Se înalță – dar nu atât de mult încât să dispară în văzduh – survolând la o distanță la care pot fi reperați cu ochiul liber. Zborul la înălțime mică este, cum se știe, periculos și de aceea prăbușirile sunt numeroase. Însă dacă deprinzi arta zborului la înălțime joasă îți poți construi un adevărat „oraș plutitor”, cum arată, convingător, Swift în Gulliver.[2] Cei de jos îi vor venera, vor lucra pentru ei, le vor procura cele necesare cu condiția ca aceștia să rămână deasupra, să continue să fie eroi. Aceștia sunt „eroii” cântecului medieval, eroii romanelor cavalerești, eroii „cruciadelor” și ai Crucii, cei pentru care credința este un triumf!
Nu departe (și uneori la fel de ridiculizabil ca și predecesorul său) este eroul „republicii literelor”, eroul „umanist”, eroul gânditor, savant care concepe – faptă niciodată suficient elogiată! – un limbaj universal, fie acesta al literelor, al matematicii sau fizicii ori al filosofiei! Eroii din acest „spațiu ideal” se întrec în a comunica (prin) formule universale, general-valabile, direct-inteligibile. Renașterea introduce acest tip de erou și îl impune ca model absolut („omul universal”) punând în umbră celelalte tipuri ale eroismului care dacă vor să supraviețuiască trebuie să coabiteze, ba mai mult să împrumute hainele umanistului. Nu mai poți fi erou – nici în politică, nici în religie, nici în război – dacă nu ești tu însuți umanist, înconjurat de umaniști sau sponsor al umaniștilor, așa cum înțeleg prompt familia de’ Medici, papii și regii vremilor. Bătălia nu se mai dă (numai) pentru un teritoriu sau altul ci mai ales pentru un „loc” în această republică a literelor, în spațiul ideilor, pentru obținerea unei recunoașteri – nemuritoare! – din partea marilor umaniști ai epocii. Figura emblematică a acestui nou eroism este Erasmus.
Trebuie amintit, măcar în treacăt, caracterul tragic asupra căruia s-au scris biblioteci întregi. Pentru scopul nostru este suficient să menționăm doar că previziunile privitoare la revenirea caracterului tragic nu s-au adeverit în ciuda unor frumoase și faimoase cărți profetice, dacă ar fi să-i amintesc doar pe Miguel de Unamuno, cu Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare, pe Lev Șestov cu Filosofia tragediei, Jean Domenache cu Întoarcerea tragicului, dar și pe Albert Camus cu Omul revoltat ori, mai înaintea tuturor, pe Friedrich Nietzsche – autorul unei controversate lucrări intitulate Nașterea tragediei din spiritul muzicii – al cărui supraom păstrează ceva din măreția conștiinței tragice, în pofida unei seninătăți discordante și a unui optimism destul de strident. În mod paradoxal, deși secolul XX a stat sub semnul unor reale și imense tragedii – războaiele mondiale, Holocaustul, Hiroshima și Nagasaki, stalinismul și Uniunea Sovietică, Hitler și Germania nazistă – tragicul a întârziat să apară. Tragedii lipsite de tragic, asemenea unor fructe fără sâmburi…? O epocă predispusă la negarea eroismului, așa cum pare că este epoca noastră, nu putea face, desigur, excepție pentru „eroul tragic”. Trei explicații putem da acestei incompatibilități dintre eroul tragic și epoca noastră. Nu se poate contesta că în secolul XX și XXI există victime ale tragediei. Negreșit, eroul tragic este, finalmente, el însuși o victimă – dar în același timp e și purtătorul unei voințe imense, similară și complice forței destinului ce ajunge să-l strivească. Eroul tragic pare să fie victima propriei sale voințe, în el se întâlnindu-se acțiunea și pasiunea, libertatea și necesitatea! Dimpotrivă, tragediile din ultimele secole au produs exclusiv victime, victime absolute, victime care nu au provocat prin nimic „destinul” ce le-a zdrobit. În aceste condiții eroitatea era imposibilă.
Pe lângă această explicație generală, am mai putea menționa două explicații speciale privitoare la disoluția tragicului în tragediile reale: sentimentul tragic s-a născut în interiorul artei tragice, ca reacție a unui spectator la un spectacol. Vorbim, așadar, încă de la originile sale, de un sentiment estetic. Or, un sentiment pur estetic nu este adecvat unei întâmplări reale, după cum, invers, un sentiment produs de o realitate nu este adecvat unui spectacol. Sentimentul spectatorului unei tragedii trebuie să se mențină în limitele contemplării, ale ne-intervenției, în limitele unei coparticipări de la distanță, ale unei empatii nonacționale. Un spectator care s-ar repezi pe scenă pentru a-l lămuri pe Creon cum stă treaba cu dreptatea Antigonei – s-ar umple de ridicol.[3] Dar și contrariul este adevărat: în fața unei nenorociri reale – neintervenția voluntară este reprobabilă, criminală, iar cea nonvoluntară este atât de frustrantă încât împiedică apariția sentimentului tragic. O nenorocire reală nu se cere contemplată ca tragedie, ci îndepărtată, eliminată, iar „protagoniștii” ei – salvați. Legenda spune despre Nero că atunci când un incendiu devastator a cuprins Roma, el s-ar fi retras pe o înălțime din împrejurimi pentru a savura spectacolul de o… „tragică” frumusețe. Ce imagine emblematică pentru cel care se raportează la realitate ca la un spectacol de tragedie! Când un om face un infarct în fața ta – ești dator să-i dai primul ajutor și să chemi ambulanța – nu să deplângi trista soartă a omului care se naște și moare, care se ridică și se prăbușește. În sfârșit, cea de-a treia explicație a dispariției eroului tragic din lumea de azi constă în aceea că tragicul vizează destinul nefast / nefericit al unui individ, nu al unei colectivități. O grămadă de cadavre ne inspiră oroare și dezgust iar sentimentul tragic poate apărea într-un asemenea caz doar în măsura în care reperăm chipurile unora dintre ele și le identificăm ca individualități, proiectând asupra lor, oricât de aproximativ, o istorie personală, o biografie. Butada potrivit căreia „moartea unei singure persoane – este o tragedie, moartea a o sută de mii – este doar o statistică” este… îngrozitor de adevărată.[4]
Dacă, forțând termenul până la oximoron, vom concede existența unei ipostaze a eroismului în epoca noastră, acesta este unul al acceptării adevărului – pur și dur! – care trebuie suportat chiar și cu prețul orbirii. O cunoaștere, o luciditate care a eliminat în cele din urmă „elanurile eroice” ale omenirii chiar dacă prin aceasta recunoștea că ea însuși nu avea nimic eroic. Să nu ne ferim de paradox: singurul eroism acceptat de epoca noastră este denunțarea oricărei forme de eroism. Nu întâmplător, stoicismul este din nou la modă, el răspunde cel mai bine dezabuzării ce ne caracterizează epoca, atât de bine surprinsă încă de Eminescu în Epigonii: „Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi”.
Dar ce înseamnă eroismul? Înapoi la omul peșterilor
Am vorbit până acum despre eroism ghidându-ne după fapte și semne exterioare, fără să dăm o definiție și fără să ne gândim la condițiile lui de apariție. Ce putem constata chiar de la bun început? Că nu putem vorbi despre eroism fără să ne gândim la curaj, iar la curaj fără să ne gândim la frică sau la posibilitatea fricii.[5] Suntem curajoși și, la limită, eroi pentru că suntem ființe „care tremură”, cum descrie undeva Cioran orice viețuitoare.
Trogloditul este cel mai apropiat antecesor al nostru pe scara evoluției, căci din el se va ridica constructorul de locuințe și de așezări, Homo habitans, cel din a cărui familie facem parte noi înșine. Înainte să-și ia inima în dinți și să-și construiască propriile sălașuri, trogloditul se adăpostește în buza peșterii, la intrarea ei, în așa fel încât să beneficieze de adăpost, dar și de contactul cu exteriorul. Dacă era ceva la fel de îngrozitor precum exteriorul plin de pericole, încă și mai întunecos decât noaptea de afară, acesta era adâncul din spatele lui: interiorul peșterii! În acest abis intra doar rar și ritualic, în scopuri magice – pentru a-și lăsa desenele evocatoare ale prăzii râvnite, ofrandele primelor adorații sau pentru a-și îngropa morții ori poate pentru a-i sacrifica pe cei vii. Iată-l deci pe primul om terifiat de două ori: de necunoscutul de afară, dar și de cel dinăuntru, de moartea care pândește din exterior, dar și de cea al cărei ecou i se pare uneori că-l aude atât de clar din abisul pe a cărui muchie stă, din acest tărâm al morții și al morților. Poate nu exagerăm dacă ni-l imaginăm pe omul peșterii bântuit de spaima de a fi „aruncat” în afară sau împins înăuntru de un binevoitor (sau mai mulți!) îmbrăcat în umbre. Să se fi temut el și de fantasmele propriei minți, abia înfiripate, apărute sub „impulsul” deprivării de stimuli? Ni-l putem imagina ațintindu-și privirea într-un punct fix, încordându-și auzul și murmurând el însuși pentru a-și menține contactul securizant cu semenii ai săi. (O teorie a originii limbajului susține că dintr-o asemenea nevoie de contact în nopțile întunecoase și terifiante izvorăște limbajul articulat). Iată așadar toate fricile cuprinse în imaginea acestui om-pe-muchie, a acestui om aflat la propriu „pe marginea abisului”. Imaginea folosită de Pascal în Cugetările sale unde omul este descris ca o ființă strivită între infinitatea universului exterior și infinitatea „dinăuntru”, între tot și nimic – pare să vină dintr-un corp calos ce unește psihismul omului modern cu cel al omului peșterii. Suntem și noi, cei de azi, înspăimântați, ca și el, atât de ce este afară cât și de ce este înăuntru, atât de „ei” cât și de noi, atât de moartea care vine din afară cât și de cea care vine din propriul nostru corp.
Găsesc în chiar această ambivalență troglodită „originalitatea” fricii umane. Nici un animal nu are o asemenea frică bidirecțională. Odată intrat în adăpostul său animalul nu se mai simte amenințat de nimic – dacă ceva străin nu s-a strecurat înăuntru. Animalului i-e frică de moarte atunci când se confruntă cu un pericol de moarte, dar acesta vine întotdeauna de la altul, nu de la el însuși. În orice caz un animal nu se teme că-și va pierde mințile sau că nu va fi el însuși, după cum nu se teme – în plină relație afectivă ori sexuală – că-și va pierde obiectul iubirii, că va fi părăsit. Frica animalului este unidirecțională: frica de necunoscutul dinafară, frica de străin, frica de se pierde de grup. Omul adaugă acestor frici pe care le împărtășește cu celelalte animale și direcția opusă a acestor frici. Căci el cunoaște frica față de necunoscutul „dinăuntru”, față de aproapele său, frica de propriul grup, frica față de sine însuși.
Poate că tocmai această ambivalență, această bidirecționalitate a fricii este terenul pe care trebuie să căutăm înrădăcinarea eroismului. Căci dacă omul ar fi motivat într-o singură direcție, eroismul nu ar fi posibil.[6]
Când este amenințat, cu forțe egale, din două direcții opuse, sistemul psihic al oricărei viețuitoare se blochează, „cade”, iar trupul animalului „încremenește”, „paralizează” până când unul dintre pericole s-a îndepărtat astfel încât decizia devine posibilă. Despre unele animale aflate în fața unui pericol din fața căruia nu pot fugi spunem că „fac pe mortul” pentru că dau impresia că imită postura unui cadavru (de exemplu se poziționează cu burta și picioarele în sus, iar unele chiar emană un miros de hoit).[7]
În bestiarul moralizator al filosofiei această situație este redată de măgarul lui Burdian, un măgar deopotrivă înfometat și deshidratat care, neputând alege între o grămadă de fân și o găleată de apă, sfârșește între aceste două opțiuni riscante: dacă bea mai întâi va muri de foame, dacă mănâncă poate că va muri de sete. (Astăzi știm că o perfuzie ar fi cea mai indicată.) Cum s-ar comporta un măgar „curajos” – căci nu-i putem spune chiar eroic din moment ce, prin definiție, eroismul implică, totuși, într-o măsură mai mare sau mai mică, altruismul sau deschiderea spre alteritate? Un asemenea măgar ar juca totul pe o carte: ar mânca sau ar bea mai întâi, riscându-și viața, și-ar asuma, pentru a trăi, riscul de a muri. Un măgar „laș” – așa cum este măgarul lui Buridan – ar amâna răspunsul, ar încremeni sau ar aștepta ca cineva să decidă pentru el, punându-l mai întâi să mănânce sau să bea.
Fără această bidirecționalitate a fricii nu putem vorbi despre curaj și cu atât mai puțin despre eroism. Dacă aleg între frica de a păși în afara peșterii și frica de a coborî mai afund, ambele fiind frici de intensități și mărimi egale, atunci îndeplinesc condiția elementară a eroismului. (Ca să putem vorbi de eroism, această alegere trebuie să excedeze calculul, rațiunea, fiind făcută în plin teren al iraționalului, ca într-un „pariu al lui Pascal” pe dos unde ai pierde totul în ambele variante. Dacă îmi fac socoteala că o frică este sau trebuie să fie mai „mică” decât cealaltă, nu ies din limitele oportunismului.) Important este ca aceste două frici să nu mă paralizeze, să nu mă încremenească în buza grotei, să nu mă facă să rămân la infinit troglodit. Cei care au făcut omenirea să evolueze, primii ei eroi – sunt cei care au găsit curajul fie să coboare și să săvârșească picturi rupestre magice, fie să exploreze mediul din afara intrării în grotă, ba chiar unii dintre ei – s-au și stabilit acolo – stârnind uimirea neîncrezătoare a celor aflați la adăpostul sigur al stâncii. Cea de-a doua condiție este dimensiunea societală, vizarea alterității. Eroismul este un act de curaj care vizează într-un anumit fel alteritatea sau produce efecte la nivelul alterității. Sfinții sunt „eroici” doar în măsura în care le privim faptele ca fiind relevante pentru o întreagă comunitate. Un ascet care se retrage și urmărește doar propria lui desăvârșire spirituală poate că duce o viață sfântă, dar nu e în niciun caz eroică. Nu poate exista un eroism egoist sau egocentrist.
Ce constatăm în vremurile noastre? O unidirecționalitate a fricii. Omului i-e frică de un singur lucru. (Parafrazând o vorbă celebră, ar trebui să ne fie frică de omul care se teme de un singur lucru.) Fie că acest lucru se numește moarte sau viață, el însuși sau celălalt – ne obsedează cu univocitatea lui, ne ocupă întreaga minte. Psihoterapiile ne propun să ne elibereze și de această singură, ultimă frică rămasă, se străduiesc să ne arate că nu e nimic[8] de care să ne temem. Dar acolo unde nu este frică, nu este nici curaj și nu poate fi nici eroism! Cât privește sensul transcendent, altruist al actelor noastre – el lipsește aproape cu desăvârșire. Omul vitruvian al zilelor noastre este un om care s-a construit prin forțele lui proprii, căruia nu-i mai e frică de nimic și care se vizează în permanență pe sine însuși raportându-se la ceilalți doar ca vectori ai propriei sale validări.
Și totuși poate că ne-a scăpat ceva, poate că am omis alte semne ale eroismului, poate că însăși definiția eroismului este insuficientă. Poate că încă mai sunt eroi…
[1] Procesul este relatat în cartea lui Bart D. Ehrman, Cum a devenit Iisus Dumnezeu. Preamărirea unui predicator evreu din Galileea, trad. Cornelia Dumitru, Humanitas, 2020
[2] Desigur, în Travels into Several Remote Nations of the World by Dr. Lemuel Gulliver, cum se numea în ediția originală din 1726, cartea lui Swift, imaginea insulei plutitoare Laputa de deasupra regatului Balnibarbi are o semnificație politică clară, fiind o satiră la adresa dominației Marii Britanii asupra Irlandei. Ea poate fi extrapolată însă la întreaga ordine socială de sorginte medievală.
[3] Acest tip de comportament este ilustrat prin figura lui don Quijote care, în capitolul 26 al celei de-a doua părți a romanului lui Cervantes se răscoală împotriva nedreptății înfățișate de spectacolul maestrului păpușar Pedro, distrugându-i întreaga scenografie.
[4] Butada care-i este atribuită lui Stalin este de fapt un exemplu de umor francez citat, într-o carte intitulată Lerne lachen ohne zu weinen [Învață să răzi fără să plângi], de Kurt Tucholsky, carte publicată la Berlin în 1931.
[5] Vezi Platon, Lahes (despre curaj, dialog maieutic) trad. Dan Slușanschi, în Platon, Opere, vol. 1., ediție îngrijită de Petru Creția și Constantin Noica, Editura Științifică, 1974
[6] Elena Rusei în textul anterior dă, într-o argumentație magistrală, exemplul contradicțiilor între care este prins Hector – care alege totuși să lupte împotriva propriei sale credințe intime de partea cetății sale. Este exemplul cel mai elocvent al autenticului eroism. Vezi, Elena Rusei, „Hector-Grecul din Troia” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
[7] A crede că acest comportament este unul teleologic, cu alte cuvinte că animalul „știe” că prădătorul nu este necrofag și că „poziția mortului” l-ar salva de la moarte – ar veni în contradicție cu principiile elementare ale evoluționismului care ne spune că selecția naturală este întotdeauna pur accidentală și nu intențională. Cu alte cuvinte supraviețuiesc acele exemplare al căror comportament s-a dovedit, întâmplător, cel mai adaptativ. Așadar putem spune că „încremenirea” în fața pericolului letal a fost mai întâi o reacție neurofiziologică nepremeditată – dar care a produs drept efect tocmai supraviețuirea acelor exemplare care o făceau pe mortul. Vor fi existat în rândul antecesorilor lor și exemplare „neînfricate” sau temerare care înfruntau pericolul iminent, dar care plăteau probabil cel mai adesea actul de bravadă cu propria lor viață, așadar neavând urmași, gena lor s-a pierdut. Și-au răspândit genele tocmai acești indivizi care îngheață de frică în fața morții și care, în timp, au dezvoltat un anumit grad de conștiență al acestui comportament încât actualmente pare să fie cumva premeditat.
[8] Nimicul însuși poate fi obiectul unei temeri esențiale. Martin Heidegger consacră teama fără obiect determinat (Angst) ca fiind o dispoziție fundamentală a Dasein-ului prin care acesta „trăiește” Nimicul. Într-un roman scris de Julian Barnes, Nimicul de temut – moartea însăși este văzută ca fiind nimicul ce ne umple de spaimă. Terapeuții actuali se întreg să convertească nimicul care ne înspământă într-un „nu e nimic de care să-ți fie frică” – demers care anulează posibilitatea curajului și, cu atât mai mult, a eroismului.
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Peștera eroilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 