Personalism tragic
Dorian Furtună, Dialogul unui filosof cu o cioară, Editura Lexon, Chișinău, 2025 (285 p.)
Cititorul are în fața lui o carte în care întreaga filosofie a lumii se confruntă cu glasul cel mai simplu, și cel mai detestat, al naturii însăși, reprezentat, sugestiv, de o cioară. În fața rechizitoriului pe care natura i-l face unei ființe care a deviat de la sănătoasele ei comandamente, omul se apără invocând libertatea de alegere, supremația poziției sale în lanțul trofic, complexitatea gândirii, sensul existenței, progresul și însuși tragismul vieții sale. Dorian Furtună reușește să readucă, prin această scriere, dialogul – aproape uitat ca manieră sau metodă – în primul plan al creației filosofice de azi, dovedind o foarte bună stăpânire a tehnicii dialectice, aceea care-i permite, unui singur autor, să argumenteze și să contraargumenteze o teză la fel de convingător și nepărtinitor. Pentru a stăpâni o asemenea artă este nevoie însă de o dedublare lăuntrică reală a autorului însuși, opozițiile mimate, jucate, fiind imediat sesizabile de către cititor, așa cum se întâmplă în cazul unor dialoguri platoniciene. Or, Dorian Furtună ne descrie în acest dialog propriile sale zbateri și dezbateri lăuntrice, profundele sale conflicte interioare, ruptura fundamentală în mijlocul căreia trăiește. Finalul dialogului – uciderea acelei ființe croncănitoare, lipsite de orice compasiune și de orice iluzie omenească – de către filosoful care nu reușește să o convingă după ce traversează, pe trei sute de pagini, întreaga istorie a gândirii omenești – are darul să ne arate că relația omului cu natura ar rămâne neschimbată și în cazul când aceasta ar căpăta propriul ei glas, în cazul când am intra, ca de la egal la egal, în dialog cu ea: nereușind să o convingem, am apela la vechile, invincibilele noastre arme – mâinile sugrumătoare. Am făcut-o zeci de mii de ani, o vom face și atunci când natura ar căpăta dreptul să ne combată infatuarea pe terenul limbajului și al rațiunii. Dar nu este acest glas al naturii prezent dintotdeauna în noi înșine – spunându-ne că greșim fundamental atunci când ne considerăm centrul lumii, când ne dăm o importanță cosmică, când ne considerăm scopul întregului univers și triumful întregii vieți? De obicei auzim croncănitul acestei ciori lăuntrice în clipele de eșec, de umilință, de boală, de suferință, de înfrângere. Nu însă pentru mult timp, căci speranțele și iluziile noastre se înfiripă din nou, din moment ce omul este „floarea ce-și deschide petalele și pe mormânt”. (p. 119)
Dorian Furtună este însă atent ca nimeni altul la acest glas al lucidității, la acest ochi exterior cu care ni se întâmplă rareori să ne privim. El a căpătat – cum?, prin ce experiențe?, prin ce neliniști? – o privire din afara propriei sale persoane, o privire obiectivă și deseori obiectivantă, în care sentimentul centralității propriei persoane și al preocupărilor sale – este dublat, fără să fie anulat, de sentimentul nimicniciei derivat din această insolită perspectivă aeriană. Numai în vis ni se întâmplă să ne privim din afara noastră, rămânând totuși noi înșine. Iată, în cazul lui Dorian Furtună, că această facultate psihică de dedublare iese din oniric și devine metodă fundamentală a lucidității. Un asemenea act este numit de Kierkegaard „sinteză existențială”, iar de Cioran „sfârtecare”. Dorian Furtună exersează în scrierea sa o veritabilă atitudine existențială, refuzând o altă soluție decât aporia, un alt demers decât o nesfârșită discuție în contradictoriu.
Nu are cum să nu te emoționeze pledoaria în apărarea umanului, pledoarie disperată în care transpar – deloc neglijabil – și inflexiunile exasperărilor filosofului în privința omului și a umanității. În ciuda criticilor ciorii vorbitoare la adresa iluziilor de superioritate cu care se leagănă omenirea, în ciuda punctării cu o precizie polițienească a defectelor, a imoralității, dar mai ales a complicării inutile și nocive a civilizației omenești, filosoful din dialog rămâne sigur de valoarea existenței unui „rost” al vieții, valabil și în absența sensului general al existenței. Filosoful pare a fi un personalist pur-sânge, realizarea propriei personalități, afirmarea individualității, descoperirea sau crearea propriului sine ca ceva cu totul nou și profund original – fiind scopurile indisociabile de însăși specia umană. Autorul îi trece „filosofului” din dialogul pe care-l scrie o profesiune de credință intrinsecă… profesiei sale, aceea de biolog și de etolog: prezența ultimă și ineluctabilă a unei „logici a vieții”, a unei tautologii fondatoare, a unui fundament ultim și în definitiv misterios a tot ceea ce viețuiește și luptă pentru supraviețuire: suntem așa pentru că așa suntem, pentru că specia noastră s-a format în așa fel încât să nu ne satisfacă nimic în mod definitiv, să fim permanent în căutare de stimuli noi, să fim copleșiți de plictiseală când acești noi stimuli nu apar, să ne complicăm viața, să creăm și să iubim. Există în acest dialog un soi de autojustificare biologică a lumii umane care trimite la autosusținerea, autosuficiența și autogenerarea vieții înseși.
Numai că tocmai această trimitere este sortită să frângă viziunea filosofului biolog nevoit să privească dintr-o perspectivă mai largă și ineluctabil relativizantă tribulațiile omului. „La fel cum omul, și noi… ciorile.” „Spre deosebire de om, noi… ciorile…”. Iată tot atâtea contraargumente, imposibil de ignorat, prin care absolutul speciei se prăbușește în absolutul vieții înseși din care totuși face parte. Viața se autogenerează și se autosusține prin acest truc formidabil: prin a da tuturor speciilor și chiar tuturor indivizilor sentimentul centralității și al absoluității proprii. „Ființa este întotdeauna a mea. Ființa se dă întotdeauna ca eu sunt”, scria Heidegger. La fel se poate spune, folosind cuvinte mai puțin abstracte: „viața este întotdeauna ceea ce se dă, în totalitate, în fiecare parte a ei; viața este, cu cu totul, în fiecare viețuitoare”. Or, această viziune panbiologistă în care fiecare entitate se comportă ca un holomer este, teoretic, descumpănitoare pentru fiecare specie în parte, dar practic doar pentru aceea care are o trăire conștientă a absolutului propriu – dându-i tot felul de justificări. Drama filosofului biolog constă în aceea de a nu fi scutit de tentațiile antropocentrismului – în definitiv eu sunt cel ce văd și judecă lumea –, fiind în același timp expus la dovezile irefutabile ale relativității poziției omului în cosmos, la pretențiile – nu mai puțin justificate! – de primogenitură ale oricărei ființe vii. Spre deosebire de filosof, cioara pare mult mai capabilă să accepte acestă relativism rezultat din democratica, egala împărțire a sentimentului aristocratic în rândul tuturor vietăților, dar este numai o aparență din moment ce ea, cioara, încearcă să-și dovedească superioritatea indiscutabilă față de acea specie care se consideră supremă! Nu doar despre puiul ei crede cioara cea înțeleaptă că este cel mai frumos din lumea toată, ci despre ea însăși!
Una dintre cele mai originale teorii prezente în această lucrare este teoria privitoare la originarea conștiinței în frustrare. În răspăr cu glasul naturii, recte al ciorii, care atribuie măcar un anumit grad de conștiință oricărei făpturi, ba chiar și lucrurilor neînsuflețite, Filosoful consideră că, în sens propriu, despre conștiință nu poate fi vorba decât în cazul ființei umane, conștiința nefiind altceva decât o modalitate sui-generis de organizare a cantității enorme de informații cu care este bombardată complexa rețea neuronală din creierul uman. „Prin urmare, conștiința este un răspuns la frustrarea cerebrală, când sistemul nervos e inundat de prea multă informație, iar odată ivită, conștiința îi permite individului să integreze toate datele și cunoștințele despre lume și despre sine.” (p.133) În această perspectivă sinele și eul, conștiința de sine deci, nu sunt decât operatori de integrare a informației abundente, emergente din incapacitatea de a răspunde spontan la fluxul nestăvilit de stimuli veniți din exterior. Teoria este cu atât mai interesantă cu cât lasă deschisă perspectiva ca inteligența artificială să dezvolte – după aceeași mecanică a compensării unei „frustrări” informaționale – o conștiință de sine ca modalitate eficientă de unificare a datelor pe care este obligată să le prelucreze / proceseze.
Nu sunt puține momente în care cele două discursuri, al filosofului și al ciorii, se împletesc, par să urmeze aceeași partitură. Sunt acele secvențe ce coboară în registrul grav, al pesimismului, pentru care Filosoful pare să aibă o afinitate organică, împărtășind și alimentând cu noi argumente viziunea sumbră exprimată de Cioară cu privire la zădărnicia oricărui efort, la autodevorarea naturii, la insignifianța oricărei deveniri și la egoismul oamenilor. Filosoful își mărturisește însă aici un pesimism temperat – care respinge soluțiile extreme (precum antinatalismul) și care nu anulează, ba chiar potențează, bucuria de a trăi. De fapt, doar filosoful își modulează discursul pe parcursul dialogului, intervențiile ciorii rămânând pe aceeași linie inflexibilă a denunțării și deconstruirii iluziei superiorității umanului, în definitiv a oricărei superiorități. E cât se poate de sugestiv eșecul acestei încercări a unei minți de a intra în dialog cu acea voce care pretinde a fi vocea naturii și vocea adevărului. Adevărul este ne-negociabil și in-dialogabil, este monoton, etern-repetitiv, imposibil de convins, și de aceea – croncănește insuportabil cioara în finalul dialogului – „adevărul este ceea ce mintea umană nu poate suporta”. (p. 284) Adevărul că omul nu e decât un „tract digestiv” printre altele, menit să afâneze și să hrănească solul, o „vastă rețea de circulație a îngrășămintelor în natură” (p. 280) Adevărul că „omul e un biet spirit anxios și debusolat, care cade în hău de la înălțimea visurilor sale. Cu cât mai înalt visează, cu atât mai dureros cade. Și își încheie viața fără a cunoaște, fără a fi cineva și fără a deveni ceva după moarte.” (p. 281).
Dialogul unui filosof cu o cioară este cartea unuia dintre cei mai autentici gânditori români de astăzi. Dorian Furtună e un autor care combină desăvârșit formația de om de știință cu o sclipitoare erudiție umanistă și cu profunzimea meditației. E în același timp un spirit neliniștit, nemulțumit cu căile bătătorite, dornic mereu să deschidă alte perspective într-o lume ce amenință să se închidă în suficiență și de la sine înțeles. Autorul trădează afinități structurale cu Leopardi – căruia îi și dedică cartea de față –, atât prin anxietățile sale metafizice, cât și prin rafinamentul expresiei sau extraordinara deschidere enciclopedică. Dialogul unui filosof cu o cioară este deopotrivă un solilocviu, căci acel glas al ciorii îl auzim, în clipele de maximă atenție lăuntrică, în noi înșine, este glasul acelei „voințe” universale prin care, conform lui Schopenhauer, subiectul comunică cu „obiectul”, iar granițele lumii fenomenale pot fi depășite înspre lucrul în sine. În același timp, Dialogul… este o fascinantă istorie a filosofiei povestită în cea mai pasionantă, mai personală și mai insolită manieră.
(Acest text a apărut în revista Luceafărul de dimineață nr. 7, 8)
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Personalism tragic” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-9 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
