Particula lui Thanatos. O teorie neuronală a morții
Deși caracteristicile fundamentale ale celulei vii sunt organizarea internă, metabolismul, capacitatea de a se reproduce prin diviziune și de a transmite informația genetică, există, în organismele complexe, celule care nu mai îndeplinesc două dintre aceste funcții esențiale. Neuronii cerebrali și spinali, în stadiul adult, nu se mai divid și nu își transmit codul genetic mai departe. Nu îi face, oare, această absență a funcțiilor vitale, candidați perfecți pentru categoria „celulelor morții”?
Principalul factor al mortalității pare să fie tocmai apariția în lumea vie a acestui nou sistem de organizare. Într-adevăr, observăm că organismele nedotate cu un sistem neuronal sunt capabile, teoretic, să-și prelungească existența indefinit. Însă chiar și în rândul acelor sisteme vii dotate cu neuroni, există o deosebire între cele care prezintă neurogeneză, respectiv neuroregenerabilitate, și cele lipsite de asemenea capacități. În cazul primei categorii s-a înregistrat o sensescență negativă, longevitate care – în absența factorilor de risc și a prădătorilor – rămâne, teoretic, indefinită temporal. Se constată chiar o corelație între limita de diviziune a celulelor somatice (limita Hayflick) și prezența neurogenezei / neuroregenerabilității. Mai precis, în cazul organismelor care prezintă neurogenerabilitate și / sau neurogeneză – chiar și celulele somatice au o capacitate de diviziune mult superioară față de organismele care nu prezintă neurogenerabilitate și / sau neurogeneză. Rechinul de Groenlanda sau broaștele țestoase, ca să dăm doar două exemple, prezintă regenerabilitate neuronală și, drept consecință, o longevitate enormă, rechinul de Groenlanda atingând o vârstă estimată chiar la 500 de ani. La fel, crocodilii și reptilele prezintă o asemenea regenerabilitate neuronală, iar meduzele pot să-și refacă complet organismele – bazându-se tocmai pe o asemenea regenerabilitate neuronală. Cel mai uluitor exemplu îl reprezintă meduza Turritopsis dohrnii care este practic nemuritoare, reușind să rejuveneze complet.[1]
Studii recente au arătat că inocularea unor neuroni stem în șoareci au produs și efecte pozitive asupra longevității. Dat fiind că un organism complex beneficiază nu doar de un sistem nervos ci că acest sistem inervează întregul corp – putem deduce faptul că principalul factor de îmbătrânire este acest handicap al celulei nervoase în stare adultă, adică lipsa ei de regenerabilitate și, evident, absența neurogenezei.
Paradoxal, neuronii care fac posibilă la un moment dat apariția conștiinței, a sufletului, a spiritului se dovedesc adevarata parte „muritoare” a corpului, în timp ce partea lui nemuritoare este alcătuită tocmai din celulele somatice – dotate cu capacitatea de a se reproduce prin diviziune și de a transmite informația genetică. Dezavantajele unei asemenea „simbioze” sunt evidente: cu cât organismul este mai complex, cu atât mortalitatea este mai pronunțată tocmai pentru că în asemenea organisme sistemul nervos tinde să se extindă și, mai ales, să se stabilizeze, să limiteze până la anulare regenerabilitatea neuronală și neurogeneza. Organismul complex suferă se pare în mod fundamental de pe urma degenerescenței neuronale (a cărei cauză este stabilitatea neuronală – lipsa de regenerare și neurogeneză) și tocmai această condiție ar putea fi considerată responsabilă de îmbătrânirea întregului organism și, finalmente, de moarte.
E foarte probabil ca la începuturile evoluției acestor sisteme vii (sistemele organizate neuronal), ele să-și fi păstrat cele două caracteristici ale celorlalte celule (reproducerea prin diviziune și transmiterea informatiei genetice) fapt pe care-l putem constata la meduze, la unele reptile și pești, la rechini, dar și la unele caracatițe (ele fiind programate să moară din cu totul alte rațiuni biologice – mai precis consumul enorm din timpul îngrijirii puilor). Faptul că salamandrele, meduzele, caracatițele și unele reptile își pot regenera părți ale organismului lor (tentacule, cozi, ochi, părți din creier etc) se datorează în mod clar păstrării neuroregenerabilității, respectiv neurogenezei. La un moment dat în decursul evoluției, odată cu apariția mamiferelor superioare, neuronii își pierd această capacitate regenerativă – sau ea se reduce foarte mult – această deficiență traducându-se printr-o prăbușire a longevității. Însă cum ontogeneza reface filogeneza – după unii autori neurogeneza este prezentă în copilărie și în tinerețe, reducându-se treptat la vârsta maturității pentru ca să se păstreze doar în hipocamp și în bulbul olfactiv.[2]
Întrebarea este: care ar fi totuși „avantajul” subiacent unei asemenea pierderi? De ce anume s-a păstrat o asemenea mutație – atât de evident dezastruoasă pe planul longevității biologice? De ce s-au menținut și chiar au prosperat organismele vii prevăzute cu sistemele neuronale „statice”, negenerative, având ca efect o atât de dramatică pierdere a longevității? Răspunsul ar putea fi acesta: ceea ce numim animale superioare sunt acele animale dotate cu o enormă capacitate de învățare, de stocare a informației, de memorare. Aceste capacități necesită însă o bază stabilă neuronală, neuroni „ficși” care pot forma drumuri „epistemice”, care își pot întări conexiunile și pot forma rețele cu alți neuroni. Pierderea regenerabilității a fost compensată prin numărul imens de neuroni adulți „stabili”, ficși și prin capacitatea acestora de a reprezenta lumea exterioară într-un grad pe care nici un animal dotat cu o neuroni regenerabili / neurogeneză nu o putea avea. Deși informația nu este stocată propriu zis în neuroni ci o datorăm sinapselor, conexiunilor neuronale, este foarte probabil ca stabilitatea neuronală să constituie un factor extrem de important în formarea memoriei de lungă durată, a conștiinței reflexive și a identității.[3] Așadar, pentru a avea o bază epistemică, o oglindă a lumii, e nevoie de un suport stabil, adică de neuroni a căror capacitate de regenerare este dezactivată. Dacă neuronii s-ar regenera încontinuu, o asemenea bază nu ar fi posibilă – conexiunile atât de necesare învățării – s-ar pierde odată cu generarea noilor neuroni. E foarte interesant că în acele zone din creierul uman adult unde există încă neurogeneză (în hipocamp și în bulbul olfactiv) se produc și cele mai redutabile fenomene de „pierdere a memoriei”. De pildă hipocampul este implicat în formarea și perceperea emoțiilor, neurogenerarea ar putea furniza o parte din răspunsul la întrebarea de ce uităm – uneori chiar foarte repede – emoțiile și sentimentele care formează centrul unor epoci ale vieții noastre. De asemenea, explicația pentru care mirosurile sunt atât de greu rememorabile voluntar, rămânând permanent dependente de stimul o poate constitui prezența neurogenerării în bulbul olfactiv.
Teoria neuronală a morții este mult mai cuprinzătoare decât teoria reproducerii sexuate a morții (elaborată de Freud). Pentru Freud moartea apare odată cu reproducerea sexuată, dar exemplul meduzei Turritopsis dohrnii – animal sexuat nemuritor – infirmă această teorie. Reproducerea sexuată poate fi considerată, eventual, un adjuvant, o compensare a pierderii capacității de diviziune celulară – cu atât mai pronunțată cu cât ne referim la animale mai complexe, organizate neuronal. O organizare neuronală presupune inhibarea regenerării pentru a asigura stabilitatea necesară reprezentării conștiente a lumii, învățării și memoriei.
[1] Desigur, longevitatea este relativă – pentru unele animale cu regenerabilitate neuronală o durată a vieții de 20-30 de ani care nouă ni se pare mică reprezintă o performanță enormă ținând cont de mediile în care trăiesc și factorii de risc la care sunt supuse.
[2] După unii autori celulele neuronale care formează neocortexul sunt prenatale și au aceeași vârstă cu a individului.
[3] R.S. Nowakowski, Stable neuron numbers from cradle to grave, Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 103 (33) 12219-12220, https://doi.org/10.1073/pnas.0605605103 (2006).
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Particula lui Thanatos. O teorie neuronală a morții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 