Născuți în bibliotecă
Generația mea a fost numită, batjocoritor, generația decrețeilor. Acest cuvânt trimite la celebrul decret al lui Nicolae Ceaușescu prin care se interzisese dreptul la avort. Semnificația implicită a acestui cuvânt inventat și repede impus pe piața cuvintelor este aceea că noi – cei din generația mea[1] – nu am venit pe lume ca urmare a unei alegeri libere a părinților noștri, că am fost rezultatul unei constrângeri impuse de un regim dictatorial, constrângere ce a avut consecințe dezastruoase – femei ucise în timpul unor chiuretaje improvizate în subteranele ilegalității și orfelinatele pline ochi cu copii nedoriți, aruncați în niște condiții cumplit de insalubre. Lângă aceste consecințe, iată-ne și pe noi, decrețeii, cu un statut profund incert – căci e imposibil ca asupra noastră să nu planeze mereu umbra celor nenăscuți, a copiilor părăsiți, a mamelor moarte în timpul anti-nașterilor și umbra arbitrariului venirii noastre pe nume. Pe de altă parte, decrețelul este acel individ care a fost „decretat” printr-un simplu cuvânt, inventat cu o superbă rea-voință, drept „colaboraționist” – prin naștere! – al regimului criminal comunist. Dacă unii au venit pe lume purtând aura numelui sau rangului unei familii ori măcar a unei cetățenii onorabile, noi am ajuns aici cu aura neagră a celor „născuți” prin decret de stat, printre milioane de avortoni și femei moarte, în limburile infernului totalitar. Decretul de interzicere a avortului a insinuat în sufletul oricărui om născut după 1966 și poate chiar în sufletul acelor părinți care și-au dorit cu adevărat copii – îndoiala cu privire la libertatea actului procreator. Atât genitorilor cât și produselor de concepție li s-a inoculat astfel un dubiu generativ pe care niciun argument nu-l poate elimina: căci cum ai putea să crezi că ai fost liber să plodești sau, după caz, că ai fost urmarea unui act liber de dragoste, într-o vreme în care nu exista alternativă, când nașterea devenea – prin decret – obligatorie în cazul consumării fecunde a unui act sexual? Generația decrețeilor – dar și a părinților lor – este atinsă de o mâhnire inconturnabilă, căci depresia este ultima stație a anamnezei noastre, a hipnozei noastre regresive. Să fi fost, după 66, vreun părinte care să-i fi spus copilului său că-l iubește? Probabil, dar greu de crezut câtă vreme iubirea – de oricare gen ar fi – nu poate fi urmarea unei constrângeri.[2]
Ironia face ca generația noastră – născută dintr-o tipăritură – să continue să trăiască tot în universul celulozei, căci în aceleași vremuri exista o adevărată manie a bibliotecii personale, o modă -dacă vreți – deși eu i-aș spune mai curând cult – al Cărții. Nu vreau să mă lansez în speculații cu privire la nașterea acestui cult – dar probabil că generația noastră a prins ultimele ecouri al erei Gutenberg, deschisă în 1455 la Strasburg, când cartea a devenit, dintr-un obiect de lux, un produs de larg consum. De la apariția scrisului până la apariția tiparului se scurseseră câteva bune milenii – drept pentru care prestigiul – inclusiv social și financiar – conferit de posesia unei biblioteci a putut rămâne intact vreme de cel puțin jumătate de secol. Înainte de introducerea tiparului în Europa „cărțile” manuscrise erau extrem de scumpe, nu și le permiteau decât cei mai avuți, cei mai bogați, aceia situați în vârful ierarhiei sociale. Dar chiar după introducerea tiparului – cartea rămânea prohibită în rândul maselor largi în absența unui know-how, a posibilității lecturii, date fiind cotele înalte de analfabetism. Așadar, a fost necesar un ansamblu de factori pentru ca, în mod real, cartea să devină un bun de folosință pe scară largă – apariția tiparului, alfabetizarea populației și ideea de factură iluministă potrivit căreia un om întreg este un om educat. Toate acestea au făcut ca biblioteca personală să fie, de la un moment dat, semn al prestigiului social, financiar, intelectual al fiecărui om. Noi, decrețeii, ne-am trezit în mijlocul acestei epoci a hârtiei tipărite, a cărții. Nu cred că exagerez spunând că fiecare dintre noi – cel puțin cei din mediul urban – ne-am născut într-o bibliotecă.
Cărțile exercitau asupra noastră – cei născuți din cerneală tipografică – o atracție teribilă, asemănătoare nostalgiei originilor, ca și cum am fi recunoscut în ele semnele irezistibile ale locului de baștină. Așa cum – în fizica aristotelică – focul se mișcă în sus în virtutea tendinței de a reveni la locul din care provine – soarele, la fel cum o piatră aruncată cade, aspirând să revină la centrul pământului care a generat-o, noi – decrețeii – întindeam mâinile și ne înălțam ochii spre bibliotecă într-un neostoit regressus ad uterum. Ca într-un scenariu gnostic-postmodern – fuseserăm creați de un Demiurg rău care însă, pentru aceasta, se folosise de o substanță de sorginte divină – cerneala – și prin aceasta instalase în noi o fatală și, pentru el, indezirabilă legătură cu adevărata divinitate, cu bunul Dumnezeu. Demiurgul își subminase propria lui „operă” câtă vreme – neputincios să creeze ceva din sine însuși – trebuia, pentru a crea, să fure o scânteie din lumina divină. Oricât de minusculă, oricât de ascunsă într-un morman de gunoi, scânteia este holomerică[3], căci poartă cu sine întregul din care provine! Tușul din care ne trăgeam – prin oribila întorsătură de condei a unui dictator! – ne îmboldea să ne reconectăm la lumina veritabilă, a negrului-de-fum. Cu câtă plăcere adulmecam mirosul din interiorul cărților – parfum restant din grădina Edenului de unde fuseserăm alungați printr-o răstălmăcire! Fără să vrem și mai ales fără să știm tindeam să recuperăm, transfigurator, substanța veritabilă a scrisului – libertatea, alegerea autentică, promisiunea unei lumi unde se poate trăi cu adevărat. Căci totul în jurul nostru era fals. Totul – mai puțin cartea sau, de fapt, mai puțin anumite cărți – care, totuși, erau singurele care contau pentru că nimeni nu citea cărțile de propagandă comunistă, cărțile omagiale, cărțile de istorie bombastic-naționalistă. Simțul alegerii lecturii rămăsese neafectat și nu putea fi controlat de regim pentru că se știa care cărți sunt bune, care cărți merită citite, exista o rețea intactă de trasmitere a informației necontrolată, necontrolabilă de regimul comunist. Un nou paradox era făcut de minciuna comunistă instalată peste România: realitatea devenise fictivă, falsă, incompatibilă cu viața, în vreme ce ficțiunea, literatura, cartea – deveniseră singura realitate plauzibilă, iar lectura singura viață demnă de a fi trăită. Celor născuți sub decret li se deschidea o lume ce avea aparența că se sustrăsese rigorilor scriptelor politice (cenzura funcționa fără îndoială, dar fie că lăsa să-i scape o bună parte din marea literatură, considerată inofensivă, fie că exista o rezistență din partea autorilor români în fața recomandărilor venite de la forurile superioare, cert este că nimeni nu avea conștiința faptului că volumele citite, mai ales cele de literatură, trecuseră prin furcile caudine ale cenzurii).
Mi-o amintesc pe mama mea cum, venind de la serviciu, se arunca pur și simplu în lectura câte unei cărți pe care n-o mai lăsa din mâini decât pentru diverse acțiuni casnice. Mi-l amintesc pe fratele meu – devorând la rându-i tomuri masive. Mă văd pe mine privind cu nesaț la biblioteca – ce mi se părea imensă în acele vremuri – din sufragerie, propunându-mi, de la un an la altul, să o citesc in integrum până la vârsta de 12, 13, 14 ani… Câte cărți semnate cu ex meis libris nu mi-au trecut prin fața ochilor, câte cărți adnotate, subliniate, cu colțul paginii îndoite – purtând, ca un palimpsest al lecturii, furorul fiecărui cititor, cărți împrumutate din „avutul obștesc” și trecute, samavolnic, în avutul personal, păstrând – ca pe un autodenunț sau poate ca pe un triumf – cota bibliotecii publice de unde fuseseră sustrase. În orice casă ai fi intrat pășeai într-o mică bibliotecă, iar gestul aproape reflex al vizitatorului era să se îndrepte către biblioteca familiei și să contemple îndelung cotoarele cărților cu titlurile cărților și numele autorilor, să scoată unele, să le răsfoiască, să le ceară împrumut… Toate aceste ritualuri… bibliofile fac parte dintr-o lume astăzi aproape complet dispărută.
Nu pot să nu amintesc acel rapt livresc pe care l-am suferit citind, cândva în gimnaziu, Testamentul incasului, când am deschis cartea pentru a citi doar un sfert de oră înainte de a pleca la școală și din care m-am trezit abia după câteva ore privind uluit ceasul – nevenindu-mi să cred ochilor, conștientizând pentru întâia dată falia dintre timpul subiectiv și timpul convențional… Un rapt care avea să se repete în același fel, de astă dată chiar la școală – să fi fost în primul sau al doilea an de liceu – când citind pe sub bancă, la ora de istorie, Crimă și pedeapsă, m-am trezit doar datorită zgâlțâielilor colegului meu de bancă, cu toate privirile – ale colegilor și profesorului – ațintite asupra mea – dat fiind că nu răspunsesem după ce fusesem strigat de mai multe ori. Fusesem smuls de pe scara imobilului cămătăresei pe care Raskolnikov încerca să se strecoare nevăzut! În timpul gimnaziului luam cu mine câte un volum din colecția Povești nemuritoare iar în pauze mă ghemuiam sub bancă citind, extrăgându-mă astfel din hărmălaia asurzitoare ce se instala de fiecare dată când profesorul părăsea clasa… Dar cel mai important pentru mine a fost momentul în care am încercat să pătrund misterul care stătea în spatele literelor scrise. Ce-i făcea pe acești oameni să scrie, cum se putea ca un creier uman să producă asemenea minunății – mult mai minunate decât toate minunățiile vizibile? Numai prin contrast cu ceea ce vedeam în cărți îmi simțeam mintea complet goală, complet neputincioasă, o tabula rasa absolută. Căci iată, eu unul nu aș fi putut produce nici măcar un singur rând asemănător celor citite! Nicio îmbinare de cuvinte nu putea să producă efectul pe care-l produceau asupra mea țesăturile de litere, cuvinte și fraze din acele in-quarto-uri. Ce îi făcea pe unii să poată aduce pe lume o altă lume? Ce îi făcea pe unii să aibă atâtea lucruri interesante de spus? Ce anume îi făcea să fi trăit atât de multe lucruri încât să le povestească pe zeci, sute, mii de pagini? Din acel moment – acesta a devenit principalul mister pe care voiam să-l elucidez, în căutarea căruia aș fi pornit imediat, neîndrăznind să sper că voi putea ajunge eu însumi în posesia artei scrisului. Graal-ul pentru mine a însemnat din acea clipă – deslușirea – exterioară, analitică – a misterului care te face scriitor. Nu OZN-urile, nu civilizațiile dispărute, nu fenomenele paranormale! Și deși nu speram mare lucru, deși nu aveam nimic în cap nicio poveste de spus, deși îmi trăiam cu cel mai mare dramatism vidul lăuntric – țin minte că atunci când tatăl meu m-a întrebat ce aș vrea să fac când voi fi mare – i-am răspuns foarte sigur pe mine: vreau să fiu scriitor! I-am putut citi atunci pe față surprinderea, dacă nu chiar stupoarea, în fața unui răspuns atât de neașteptat – de la un copil puțin trecut de zece ani – care abia învățase să citească și să scrie bine.
Amintesc doar în treacăt boom-ul cultural care a avut loc după Revoluție cu cărțile care apăreau – una după alta – cărțile lui Cioran și ale lui Noica, cărțile lui Eliade, Eugen Ionescu, Jurnalul de la Păltiniș… Porțile raiului culturii se redeschiseseră, cerneala falsă se resorbise în țesutul sănătos al scrierilor adevărate! E greu de descris efervescența intelectuală a primilor ani de după 90 – când erau traduși sau publicați autori interziși până atunci precum Berdiaev, Șestov, Kierkegaard, Nietzsche.
Prima oară când am avut acces la o lume în care nu existau biblioteci în casele oamenilor a fost în anii 2000 când am făcut prima vizită în Statele Unite ale Americii. Am intrat în destule case, am și locuit în vreo două – nici una din ele nu doar că nu avea vreo bibliotecă, dar nu se putea întrezări nici măcar vreun cotor de carte pe vreo noptieră sau pe vreun scaun. Plecasem dintr-o lume în care se făceau bancuri pe tema snobilor care, mutându-se într-o casă nouă, solicitau – pentru a-și popula obligatoria mobilă numită bibliotecă – câțiva metri de cărți. America se afla la polul opus – cărțile păreau să fi fost obiectul unei acțiuni de prealabilă epurare – ca în Fahrenheit 451 – sau a unei mentalități puritane pentru care cărțile sunt dușmanii Cărții, iar romanele – mijloace sigure de pierzanie. Nu m-am gândit atunci, în anii 2000, că și în această privință America era cu câțiva ani buni înaintea noastră – și că nu doar mall-urile, consumerismul și ultratehnologizarea vor intra în România aduse de valul nestăvilit al mcdonaldizării lumii, dar că, odată cu acestea, va pătrunde – sau va ieși la suprafață – aceeași abolire a cultului cărților, ca o altă dispariție a altarului închinat larilor familiei. Prin anii 2010 deja moda minimalismului cărturăresc intra și în domiciliile românești. Casele care aveau biblioteci și le epurau în conformitate cu noul stil al epocii. Noile case – întemeiate de tinerele familii – nici nu-și puneau problema mobilei numită bibliotecă și cu atât mai puțin a metrilor de cărți. Însăși piesa de mobilier denumită „bibliotecă” își schimbase complet structura – rafturile prevăzute pentru cărți fiind ridicol de mici, restul corpului fiind ocupat de sertare, vitrine și nișe pentru televizor și alte instrumente electronice. Epoca bibliotecii se încheiase și în România! Venise timpul unor noi generații…
[1] De fapt este vorba, în sens propriu sociologic, este vorba de două generații, dacă stabilim intervalul dintre generații la 15 ani.
[2] Pentru o analiză detaliată a fenomenului social și al implicațiilor pe planul psihologiei individuale și sociale vezi și Diana Georgescu, „Cine mai are nevoie de decreței” în Scena9 publicat pe 31 marie 2023. De asemenea trebuie (re)văzut filmul documentar Născuți la comandă. Decrețeii, r. Florin Iepan, Răzvan Georgescu (2005), disponibil online aici: https://www.youtube.com/watch?v=rNP-ybp0AYo
[3] Termenul este creat de Constantin Noica din cuvintele grecești holon – întreg și meros – parte. „Îi mai spune și individual-general în ontologie. Este unitatea logică concretă de la care se pleacă în logica lui Hermes. El este o << unitate sintetică>> sau <<individual-generalul în indistincția lor>>(Scrisori…, p. 52)” (Florica Diaconu, Marin Diaconu, Dicționar de termeni filosofici ai lui Constantin Noica, editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 335)
[1]INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Născuți în bibliotecă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 