Kairos – așteptarea apocalipsei
Toate au „o vreme a lor și o clipă prielnică” (…): vreme e să taci, și vreme să grăiești.” (Ecleziastul 3, 1-7) Într-o asemenea paradigmă, timpul nu e o curgere indiferentă, uniformă, neutră; el prezintă rupturi calitative, pozitive sau negative: o nenorocire se poate petrece într-o clipă, dar tot în clipa „cea repede” poate înflori o conjunctură favorabilă. În imaginarul care le dă naștere, aceste cadre temporale par să fie trimise, după o regularitate imposibil de surprins, de undeva, dintr-un loc situat întotdeauna mai sus și mai departe decât cel în care se află „observatorul” (sau, dacă se preferă, așteptătorul), asemenea unor viituri sau, dimpotrivă, asemenea aluviunilor aurifere aduse de o apă curgătoare. Viitorul este, în această imagerie, locul de unde vin întâmplările vieții noastre, bune sau rele, favorabile sau fatale, în raport cu care suntem constrânși la o așteptare mai mult sau mai puțin pasivă… Că aceste întâmplări sunt doar niște conjuncturi sau cadre generale, așa cum le-am numit mai sus, ori, dimpotrivă, sunt determinate cu o precizie înfiorătoare (destinul lui Oedip, de exemplu), are mai puțină importanță aici.
Important mi se pare altceva, anume acel moment numit kairos (șansă, clipă prielnică) căruia teologia creștină i-a dat un înțeles aparte. Kairos nu se referă, în această accepțiune, la un „moment de glorie”, la o aliniere prielnică a astrelor, la un noroc – care care poate fi „prins” sau ratat (ca și cum ar trece pe lângă noi și s-ar scurge pe apa… Sâmbetei). E vorba despre un moment cu totul crucial, de o importanță capitală, cu o semnificație universală, dar care, ca orice universal, se adresează și se donează doar individului. Or, momentul în care se petrece întâlnirea dintre universal și individual este realmente unic, singular. Așa se întâmplă, de pildă, cu momentul apocalipsei, al „sfârșitului lumii” pe care Iisus nu-l prezintă niciodată ca pe o catastrofă mondială, ca pe un cutremur de o magnitudine atotdistructivă, ci ca pe un moment personal al unei întâlniri cu rosturile ultime ale lumii, un moment în care ți se arată, ți se dezvăluie (exact asta înseamnă apocalipsă: dezvăluire, revelație) temeiurile și în care ți se deschid cerurile. Acest moment poate fi, într-adevăr, pierdut pentru totdeauna căci îl caracterizează, în contrast cu esențialitatea referențialului, efemeritatea, rapiditatea, efulgurația survenirii. Nu doar că trâmbițele sunt cu totul absente pentru a anunța această apocalipsă personală (singura la care se referă Iisus; și cum ar putea Persoana prin excelență să creadă că apocalipsa ar fi un eveniment general, impersonal, care se produce odată pentru toți, precum un concert pe un stadion?), dar momentul apocaliptic survine într-o discreție totală, „ușor ca un fur”, pe nebăgate de seamă, când dormim sau când atenția noastră ne este atrasă ori distrasă în altă parte. Apocalipsa – adică Dezvăluirea, Revelația! – vine mereu travestită, învăluită în haine care o fac invizibilă, acoperită în liniștea unei efracții vesperale. Uneori, se spune, lasă urme sau semne doar pentru a-ți da de înțeles că a trecut pe lângă tine, că te-a căutat și nu erai de față, că a bătut și nu i-ai deschis, iar regretul care te cuprinde atunci are, într-adevăr, forța unei devastatoare cutremurări.
Consecința existențială a unei asemenea situații e reiterată de multe ori de Iisus: cultivarea unei vigilențe speciale, unei atenții aparte, a unei anumite… așteptări. Există câteva pilde lămuritoare în privința dimensiunii expectative a vieții. Ele trimit la acțiuni de primenire și curățare a casei, de pregătire a mesei sau de deschidere față de ne-așteptat, precum în răspunsul prompt dat unei invitații ad-hoc la o nuntă. Așteptarea kairos nu înseamnă în niciun caz o demisionare din mundan, o renunțare la particularitățile vieții tale, o alungare a familiarului și obișuitului în marginea câmpului unei vederi orientate exclusiv spre extra-ordinar. Dimpotrivă, așteptarea la care se referă Iisus este una deopotrivă periferică și centrală, o atenție transfiguratoare, o disponibilitate de a percepe, în lucrurile prezente, străfulgerările unei alte lumini, de a le înțelege printr-o transmutație sponană într-un alt „orizont de semnificabilitate”. Această cu totul nouă inteligibilitate este reprezentată în cel mai înalt grad de lumina taborică, lumina schimbării la față: Iisus este și nu este același, este același, fiind cu totul altul, este om și Dumnezeu.
Privite din perspectiva luminii taborice, obiectele așteptării „transfiguratoare” capătă un cu totul alt sens. Poate fi, de pildă, învierea un fapt al vieții noastre, ori e doar obiectul unei promisiuni ce ține de durata cataclismului? Înclin să cred că învierea este un fapt care se (poate) petrece în timpul vieții noastre, căci nu cred că sunt prea mulți oameni care să nu-și fi trăit, până la o anumită vârstă, într-un fel sau altul, moartea. Asta înseamnă că învierea poate fi o experiență a acestei vieți din moment ce moartea poate fi conjugată la trecut și la persoana I. Dar, la fel cum poți să ratezi Revelația (apocalipsa) din nebăgare de seamă, tot la fel poți să-ți ratezi și moartea, ca și învierea pe care ea o face posibilă. Aceluia care, în schimb, o trăiește cu atenția cuvenită, o experiență limită (o intervenție chirurgicală, o anestezie generală) se configurează ca fapt al morții și al învierii care impune o nouă cronologie, resetează timpul vieții sale, împărțind-o radical, după modelul hristic, în două epoci sau chiar ere. O asemenea privire transfiguratoare schimbă profund sensul faptelor și întâmplărilor ce alcătuiesc cursul vieții, iar ea nu poate fi proiectată decât din interiorul unei așteptări a clipei de tip kairos. Căci etimonul așteptării este latinescul aspecto (adspecto) – „a privi cu atenție, a privi lung, a observa, a fi atent, a privi către…, a fi în fața…”, existând chiar un nume pentru agentul acestei acțiuni: aspector, oris – cel care privește. Cuvântul derivă din aspicio – a privi, a admira, a observa, a examina, a cerceta, care a dat și aspectus (adspectus) – vedere, privire, ochi, rază de vedere etc.
Așteptarea ce vizează kairos solicită o anumită orientare a privirii, o atenție susținută și specială, revelatorie sau deschisă la dezvăluiri… insolite. Iată așadar un nou paradox. Nu doar că apocalipsa (dezvăluirea, revelația) apare în cel mai învăluit mod, dar, la limită, obiectul așteptării este chiar Neașteptatul, lucrul cel mai puțin previzibil, lucrul care ne scoate cu totul în afara oricărui… „orizont de așteptare”! Acest tip special de vigilență (de veghe sau priveghere) este deschisă survenirii Noutății absolute, a Diferitului, a Celui cu totul altul. Numai o asemenea așteptare a… neașteptatului face posibilă metanoia, convertirea, răsturnarea, schimbarea, învierea! Fără ea niciun drum nu poate deveni un drum al Damascului.
Or, această așteptare nu se raportează la viitor ca la ceva ce urmează să vină, ca la un nu-încă, ca la o apariție ce urmează să survină, ca la un eveniment ce se varsă din amonte în albiile vieților noastre. Viitorul este, în această așteptare, proxim clipei de față, iminent, gata mereu să se dezvăluie, pe punctul de a se înfiripa. Un bun așteptător locuiește în chiar această intersecție dintre clipa de față și clipa ce „va să vie”. Într-un fel, viitorul așteptării transfiguratoare este co-prezent clipei actuale, este deja-aici – chiar dacă încă neivit. Credința care susține această așteptare este credința în prezența celui ce va să vină! Cel ce va să vină a venit deja, cu un paradox ilustrat de însuși faptul Întrupării – ca fiind, în același timp, ceea ce a avut loc și urmează să fie! Scenariul „prima și a doua venire a lui Iisus” – expune diacronic ceea ce trebuie înțeles ca sinteză paradoxală, concomitentă, absolută, existențială: Iisus este, simultan, dat și așteptat.
În secolul trecut, așteptarea de tip kairos și-a găsit niște profeți admirabili în persoana lui Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset sau Mircea Eliade. Nu întâmplător primii doi au scris două cărți fascinante despre don Quijote, căci Cavalerul Tristei Figuri este purtătorul prin excelență al privirii transfiguratoare sub a cărei rază orice poate fi reinterpretat, transmutat într-un… neașteptat orizont de semnificabilitate, împlinindu-și ființa într-un adevăr consacrat printr-o rostire solemnă și poetică. Adevărul ca act de învestire cavalerească… De asemenea, pentru Mircea Eliade hermenutica e un mod de viață, o atitudine profund existențială pentru că presupune tocmai o dezvăluire a sensurilor ființei pornind de la o așteptare transfiguratoare: orice poate fi citit ca un semn care-ți este destinat, ca un simbol, orice poate fi o poartă de intrare într-o altă lume. Mai precis, schimbarea de perspectivă are o relevanță ontologică, unde lumina diferită proiectată de cineva asupra lumii – va face să-i apară, literalmente, ca o altă lume, ca în acea noapte de sânziene unde deschiderea cerurilor este un eveniment profund personal, singular, adresat întotdeauna doar individului, nu colectivității.
Pentru Martin Heidegger – ființarea își revelează sensurile de ființă doar întrucât se deschide în „luminișul” care este Dasein-ul, omul însuși. Într-adevăr, și la Heidegger, ca și la Leibniz, există o infinitate de sensuri ale ființei – dar sensul este un corelat al perspectivei, al înțelegerii, al interogației, al deschiderii, al investigației, al „atitudinii științifice sau poetice”, el apare doar în această lumină a privirii, a așteptării, fiind de negândit independent de ea. Sensurile de ființă nu vin nici din trecut, nici din viitor, ele nu „provin” dintr-un imbold de trezire spre care aspiră universul însuși sau materia neînsuflețită[1] și nici dintr-un „conținut” ascuns în lucruri care „așteaptă”, într-o latență răbdătoare, să fie adus la suprafață prin enunțurile pe care le formulăm despre ele. Propriu-zis, sensurile de ființă nu există înainte de a fi dez-văluite și de aceea sunt mereu creații în cel mai deplin sens al cuvântului, fără a fi mai puțin adevăruri… eterne. De fapt, temporalitatea pe care o face posibilă așteptarea transfiguratoare slăbește mult termenii consacrați în discursul filosofic asupra timpului, până la a-i face complet inadecvați. Căci prezentul nu mai înseamnă ceea ce se află situat între trecut și viitor, acea clipă complet nedefinită, despre care nu de puține ori s-a spus că este o specie a neființei, ci este, ca prezent autentic, doar în măsura în care prezentifică un sens al ființei, adică doar ca mod al așteptării transfiguratoare. Din această perspectivă, „obiectul” viitorului este tocmai prezentul, trecutul nefiind, la rândul lui, niciodată pe deplin „trecut”, încheiat, „paseizat” din moment ce el este în-viat în aventurile lui don Qujote, în lumina stelelor de pe cer sau în acea cumpănă ce ne-a brăzdat viața.
[1] Așa cum crede John F. Haught în Dumnezeu după Einstein, trad. Mihai Moroiu, Baroque Books and Arts, 2022 de care mă despart mai multe opinii pe care le voi analiza într-o cronică dedicată cărții.
[1]INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Kairos – așteptarea apocalipsei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 