În căutarea pântecului pierdut: însingurarea cibernetică
Civilizația informațională a adus cu ea o serie de maladii spirituale sau le-a redefinit pe cele existente deja. Conceptul de boală / maladie spirituală este folosit de Jean-Claude Larchet (Terapeutica bolilor spirituale) și de Constantin Noica (Șase maladii ale spiritului contemporan). Primul acordă termenului o semnificație religioasă, abordând lista păcatelor pe care le comentează de la înălțimea unei reale competențe teologice, cel de-al doilea inventează șase denumiri pentru a denumi șase „temperamente” definite în funcție de trei umori ontologice.
Se poate vorbi însă și de anumite maladii spirituale produse sau provocate de noua ordine tehnologică. Una dintre acestea este singurătatea sau izolarea, văzută ca o maladie tot mai vizibilă a secolului informațional. S-a discutat mult despre această însingurare a omului contemporan în fața ecranului ce-i promite o socializare virtuală – mult mai amplă, mai globală și mai rapidă – decât cea pe care i-o poate furniza socialitatea lui reală, legată de corp și de prezență, de situarea față către față. Imaginea oamenilor aplecați spre propriul telefon mobil sau tabletă, cufundați în fluxul informațiilor, clipurilor și podcasturilor de pe ecranele ambulante – tablete, laptopuri, smart-phone-uri – a devenit emblematică pentru viața noastră actuală. În Japonia s-a înregistrat un sindrom – denumit hikikomori – în care indivizii, mai ales cei tineri, se izolează în propriile domicilii, procurându-și toate cele necesare existenței prin mijlocirea internetului.
Intelectual, însingurarea omului cibernetic se explică prin aceea că internetul, în speță inteligența artificială nu este, nu poate fi un partener de dialog, câtă vreme computerul nu poate, prin definiție, prin constituția sa, intra în relație. Altfel spus, utilizatorul computerului este prins într-o legătură unidirecțională – dinspre el spre mașină, unde mașina răspunde comenzilor sau întrebărilor sale. Inteligența artificială sau mai precis programul de simulare a inteligenței, căci așa ar trebui de fapt să o numim, este „închisă în sine”, opacă, ea nu lucrează decât cu datele care-i sunt introduse, computerul nu se raportează decât la „el” însuși. Chiar dacă este dotat cu senzori performanți, cu detectori de mișcare, de expresii faciale și emoționale, chiar dacă ar fi antrenat să inițieze, pe baza acestora, „interacțiuni” cu ființe în carne și oase sau să „ia decizii”, robotul rămâne, în continuare, închis în „el însuși”, este enstatic, în vreme ce mintea umană este – folosind termenii lui Blaga și Heidegger – ecstatică. Altfel spus omul – prin niște mecanisme în continuare destul de enigmatice: intuiție, empatie, simpatie, neuroni-oglindă – este în stare să intre în comunicare cu o entitate aflată în afara lui, să facă pasul în afara propriei sale cutii craniene, să sară peste propria lui umbră, să se conecteze la un „necunoscut” ireductibil la datele pe care le are deja stocate.
De la învățare până la creație – omul are capacitatea de a descoperi – sau produce – noutatea tocmai grație acestei relaționalități, acestei dimensiuni extatice a minții sale. Omul poate face trecerea de la ceea ce este la ceea ce încă nu este, pe când computerul este permanent captiv datelor care-i sunt accesibile, căci el operează corelativ-probabilistic (corelând informațiile în funcție de gradul cel mai înalt de probabilitate a „nimeririi” răspunsului așteptat / corect). Mintea umană este rațional-imaginativă, fiind întemeiată de principiul rațiunii suficiente, adică operând pe baza relației de cauzalitate. Căutând cauza a ceea ce există, ea formulează o ipoteză – ceea ce este, realmente, o punte aruncată în necunoscut (vezi în acest sens Trilogia cunoașterii a lui Lucian Blaga). Relația de cauzalitate este eminamente extatică întrucât leagă un dat existent (perceptibil sau ideatic, așadar prezent în simțuri sau în minte) de „ceva” inaparent, insesizabil, presupus a determina într-un fel sau altul existența celui dintâi. Existentul – vizibil, perceptibil, sesizabil sau cogitabil – „trimite”, în virtutea principiului rațiunii suficiente, deci a relației de cauzalitate, la o „esență” – invizibilă, imperceptibilă sau chiar incogitabilă în categoriile obișnuite ale minții.
Spre deosebire de rațiune (prin definiție relațională), modul de operare a inteligenței artificiale iese cel mai bine la iveală în momentul în care nu știe răspunsul la o anumită întrebare. Fiind făcută să răspundă, să știe, „ea” va încerca să producă cu datele pe care le are, inclusiv cu datele pe care i le furnizează întrebarea însăși, un răspuns cât mai apropiat de probabilitatea cea mai înaltă de corectitudine. Practic improvizează corelând, alăturând datele pe care le are, în virtutea contiguității și probabilității. La fel, așa zisa artă – vizuală sau muzicală – simulată de computer – corelează bucăți de imagini sau de sunete/ teme muzicale existente pentru a produce rezultatul scontat de utilizator (la rândul lui introdus în computer), pentru a răspunde într-un mod cât mai adecvat comenzii primite. Practic, computerul este similar acelei maimuțe care bătând aleatoriu la tastele unei mașini de scris poate scrie, într-o mie sau un milion de ani, o piesă de Shakespeare, doar că „el”, computerul, o face în câteva secunde.
Ce înseamnă, așadar, însingurarea intelectuală a individului cibernetic? Individul cibernetic se autoeducă, în timp, să „imite” comportamentul mașinăriei pe care o folosește, să producă corelații probabil-corecte în loc să facă raționamente, deducții sau inducții, cu alte cuvinte se deprinde să devină un intelect enstatic, stătător, și să renunțe la dimensiunea sa extatică, săltătoare în necunoscut. El se închide în modul cel mai propriu în propria sa minte – limitându-se la corelarea datelor în virtutea celui mai mare grad de probabilitate de succes, de răspuns corect. Lipsa de creativitate a individului cibernetic nu se datorează faptului că folosirea inteligenței artificiale duce în timp la o lene intelectuală, la preluarea de tip copy-paste a informațiilor primite, ci se datorează preluării modului însuși de operare a inteligenței artificiale, procedeului ei caracteristic: corelația probabilistică. Or, mintea umană este oricum predispusă la o asemenea resetare întrucât, să o recunoaștem, mare parte din comportamentele noastre intelectuale sunt automatisme, deprinderi, reproduc clișee și prejudecăți. De foarte multe ori alegem răspunsul pe negândite, în virtutea probabilității celei mai mari de corectitudine („savantul idiot” excelează printr-un asemenea tip de „procesor”). Așadar, utilizarea inteligenței artificiale nu face decât să ne întărească această abilitate a minții noastre, în dauna celeilalte – rațional-imaginative, creatoare, relaționale, extatice. Or, această însingurare intelectuală își găsește expresia în tot felul de „închideri”: închiderea în casă, închiderea în „bula” de pe rețelele sociale, închiderea la dialog și la argumentele raționale. Individul cibernetic devine tot mai opac relației autentice, necunoscutului și noului – și de fapt inapt pentru ele. Cât de diferită este această însingurare, această „închidere care se închide” – ca să-l evocăm din nou pe Noica – de acele însingurări practicate de primii sfinți creștini sau marii creatori, închideri care se deschideau spre Dumnezeu însuși sau spre înțelesurile profunde ale lumii. Individul cibernetic „învață” de la computer cum să-și abolească capacitatea de a relaționa, cum să răspundă la stimuli corect fără să judece, fără să raționeze. Și din nou trebuie să-l invocăm pe Noica care – pe urmele lui Heidegger – distinge între corectitudine și adevăr. Corectitudinea – iată, se dovedește acum cât de clar posibil – nu este adevăr, pentru că la adevăr se ajunge numai în urma judecății și raționării, a des-coperirii, a dez-văluirii, a smulgerii din (ne)cunoscut pe când corectitudinea poate fi obținută pur mecanic, fără a judeca în nici un fel, prin simple corelații probabilistice. Individul cibernetic este de altfel preocupat exclusiv de corectitudine și nu de adevăr.
Omul actual, individul cibernetic – celebru pentru lipsa sa de imaginație – respinge gândirea speculativă – atât de supusă riscului de eroare, de incorectitudine, se limitează la corelarea datelor verificate, exacte, pentru a produce texte și opere, chiar și atunci când, vai!, este vorba de creația literară și artistică. (Un fel de generalizată tehnică a colajului dă măsura acestor vremuri unde ideea de com-poziție și ideea în general sunt părăsite în favoarea unui amestec realizat în virtutea probabilității de a corespunde „input”-ului social referitor la artă. De altfel, modelul economic al cererii și ofertei imită același tip de operare a computerului: se produce ceea ce se presupune că este „obiectul” cerut de piață; din fericire există enorme erori de previzionare, astfel încât să apară încă destule noutăți de succes, alături de falimente răsunătoare.)
Din același motiv, tinerii cibernetici preferă jocul pe computer – în acest tip de joc prevalează dimensiunea corelativ-probabilistică a minții și nu cea rațional-imaginativă: timpii de reacție fiind extrem de reduși, este imposibilă o judecată rațională, bazată pe relația cauză-efect, fiind mult mai eficiente – și imediat recompensatorii – operațiile corelative, bazate pe clișee, algoritmi și contiguități, cu un grad înalt de probabilitate. Individul cibernetic – preferă computerul pentru că în viața reală este posibil să-i fie solicitată dimensiunea extatică a minții, capacitatea de a relaționa, de a se deschide spre nou și necunoscut – complet amorțite, în vreme ce jocul pe computer solicită doar dimensiunea enstatică, corelativ-probabilistică, clișeistică a minții sale.
Totuși, nu putem să încheiem acest text despre însingurarea intelectuală a omului cibernetic fără să sondăm și mai mult motivația care-l face să opteze pentru acest mod de a fi. Or, însingurarea, izolarea este, din punct de vedere psihanalitic, reacția pe care individul o are în fața stresului, a dezamăgirii, a deziluziei la care societatea îl expune. Retragerea în interior se datorează unei răni narcisice, unei traume pe care individul vrea să o vindece printr-un comportament de evitare a sursei de neplăcere, în speță a realității exterioare, mai precis a realității relaționale. Narcisismul secundar este consecința dezinvestirii obiectului, înseamnă o revenire la un stadiu infantil unde predomină doar preocuparea față de sine însuși și principiul plăcerii. Or știm că societatea actuală este de multe ori resimțită ca agresiv direcționată împotriva noastră prin enorma solicitare adaptativă pe care o implică schimbările atât de dese pe scară tehnologică, politică, socială, științifică. Cum individul nu mai este capabil să răspundă într-un mod rațional-imaginativ multitudinii de informații și restructurărilor accelerate, el va opta pentru un mod de funcționare „automat”, corelativ-probabilistic, se va retrage în cochilia unei minți enstatice.
O asemenea mișcare este de altfel cunoscută și în restul lumii vii – se numește regresie ontogenetică sau regresie evolutivă. Anumite animale – confruntate cu un grad ridicat de stres sau amenințate de dispariție – revin la stadii juvenile, incipiente, reluând comportamente – și uneori chiar la aspectul specific primelor etape de viață. Or, comportamentul corelativ-probabilistic este unul care caracterizează copilăria – în ciuda curiozității pe care copilul o exprimă în dese rânduri. În mare măsură, copilul învață să reproducă tipare de comportament, să imite și să „aleagă” din mai multe variante de răspuns – pe cea mai probabil corectă, fără să reflecteze rațional asupra temeiurilor, cauzelor, scopurilor și sensurilor pentru care o acțiune se desfășoară într-un anumit fel și nu în altul, reflecție pentru care de altfel nici nu are încă dotarea intelectuală necesară să o susțină. Or, revenirea la acest comportament infantil în fața amenințării pe care – culmea! – tocmai societatea informațională o reprezintă este cheia de înțelegere a acestui nou mod de viață pentru care optează individul cibernetic.
Regressus ad uterum promite o protecție totală în fața amenințărilor venite din exterior, iar singurătatea cu ipostazele deja amintite: camera proprie, calculatorul, închiderea în propria cutie craniană, în intelectul „enstatic” – stă ca simbol perfect al pântecului regăsit.
[1]INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „În căutarea pântecului pierdut: însingurarea cibernetică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 