Genom
Întrebările supuse referendumului anunțat de președintele țării, Dicu Șoran, vizau două aspecte de ultimă oră ale ingineriei genetice. Nu era un obicei să supui știința mecanismelor democratice însă dată fiind situația cu totul ieșită din comun, se acceptase această excepție, cu atât mai mult cu cât se aveau în vedere nu una, ci două chestiuni privitoare la „destinul întregii umanități”, cum titrau adesea ziarele acelor zile. Față de un referendum normal, unde chestiuni locale, regionale sau naționale, erau decise în urma „consultării poporului” suveran, chiar și atunci când subiectele aveau o anvergură general-umană, precum acea întrebare bună de pus mai degrabă divinității decât oamenilor, anume dacă o familie e compusă doar din bărbat și femeie sau poate fi alcătuită și din două persoane de același sex ori fără gen precizat, acum nu mai putea fi vorba despre principiul liberei determinări întrucât se hotăra „viitorul omenirii”, ceea ce impunea o decizie unică, planetară, în caz contrar genomul uman riscând să se divizeze sau chiar să se multiplice incontrolabil.
Urma să se supună votului excluderea din genomul uman a așa numitei „gene ucigașe”, a genei responsabile de uciderea altor semeni și, de asemenea, implementarea unei așa-numite gene „super-empatice”. Cea de-a doua modificare genetică ar fi făcut ca durerea celui lovit să se reflecte printr-o durere de același ordin în agresorul fizic sau moral, iar binele făcut seamănului să se reduplice în binefăcător ca o senzație fizică. Cu aceste mutații genetice se credea că omenirea va intra într-o eră a perfecțiunii, a păcii universale, a umano-divinității. Un om incapabil să-și mai ucidă semenii – nici cu mâna proprie, nici prin delegație sau cu instrumente tehnologice – și care, în același timp, va trăi o bucurie similară celei erotice în actele de generozitate și altruism – era, conform comunității științifice și consiliilor etice, omul nou pe care omenirea a dorit dintotdeauna să-l realizeze. Totuși, în ciuda unei scăderi a criminalității, războaiele continuau să fie purtate fără ca cineva să țină cont de obiecțiile rațiunii, iar violurile, asasinatele, insultele, după scurte și încurajatoare perioade de acalmie, intrau din nou în recrudescență. Binele veștejea repede, fatal atras de strălucirea arzătoare a unui soare negru: iubiri soldate cu divorțuri și despărțiri, admirații repudiate, prietenii îngropate în distanță și tăcere, binecuvântări urmate de blesteme…
Un funest element de noutate se adăugase ancestralei agresivități și pentru că vechiul monopol al statului asupra exercitării violenței căzuse în desuetudine de când descărcarea accidentală a unui simplu fișier îți putea face telefonul sau computerul să-ți explodeze în față, iar drone de dimensiunea unui glonț puteau fi direcționate cu precizie milimetrică înspre craniul celui care din acel moment putea fi numit victima unui atentator necunoscut. Dacă ar fi ținut-o tot așa, oamenii s-ar fi autodecimat în mai puțin de un secol. Cel puțin la concluzia aceasta ajunseseră câteva foarte importante think-tank-uri ale lumii, concluziile lor fiind transmise Organizației Națiunilor Unite, Uniunii Europene și Statelor Unite ale Americii. Soluția nu se lăsase mult timp așteptată: printr-o scrisoare similară celei trimise în 1939 președintelui Roosevelt în favoarea construirii bombei atomice, doi premianți Nobel pentru Medicină propuseseră să se treacă la implementarea descoperirilor lor în inginerie genetică. Semnăturile urmau ordinea obținerii premiului, Ronald Taylor, laureat în urmă cu doi ani pentru dezactivarea genei ucigașe, respectiv Norman Carpet, nobelizat cu un an în urmă pentru descoperirea genei super-empatice. Deși soluția modificărilor genetice propuse de Taylor și Carpet se impunea de la sine – ea nu putea fi pusă în aplicare fără organizarea unui referendum în fiecare stat al lumii. Regulile impuneau participarea a cel puțin 80% din populația unei țări și, pentru a fi aprobat, o majoritate de 51%. Insuccesul referendumului în oricare dintre țări avea puterea unui veto. La începuturi nimeni nu se îndoia că umanitatea va decide în unanimitate (ce frumoasă aliterație!) în privința singurei ei șanse de salvare. Însă pe nesimțite au apărut unele, foarte rezonabile, dubitații și interogații, rostite pe un ton calm, cald, discret, zâmbitor de către moderatorii posturilor de televiziune, de influenceri în podcasturile lor, în enunțuri neutre, în orice caz, fără potențial exploziv, cum că „pe fond suntem întru totul de acord cu modificările genetice propuse la referendum, dar e de datoria noastră să supunem orice subiect dezbaterii, chiar și pe cele aparent indiscutabile, în virtutea dreptului la dialog.” Ușor-ușor, tonul s-a însăprit, fermitatea adeziunii a slăbit, și o tensiune din ce în ce mai înaltă îi electriza pe participanții la această nouă polemică, numită de unii „un adevărat război cultural și ideologic”, așa cum titra cu litere de-o șchioapă una din publicațiile acelor zile de foc. Unii spuneau că acesta a fost motivul pentru care se hotărîse avansarea datei referendumului, ceea ce a produs un efect contrar celui scontat, căci dezbaterile și-au intensificat dramatismul, inclusiv în Ranomia, țara condusă de Dicu Șoran.
„Uciderea capacității de a ucide”, așa era ironizată invenția lui Ronald Taylor, cel care o apărase într-un discurs celebru prin vorbe răsunătoare: „este ultima ucidere, o ucidere simbolică, a răului din om, o crimă sublimă: astfel, răul se transfigurează în bine, iar binele și răul se unesc într-o splendidă și unică coincidentia oppositorum.” „Răul e rău, orice s-ar urmări prin el, scopul nu scuză mijloacele”, răspundeau la rândul lor antitaylorienii, iar un om născut din rău, chiar dintr-unul sublim, nu poate fi bun decât în mintea lipsită de logică a taylorienilor, fiindu-i preferabilă în mod evident o viețuitoare concepută în mod natural, în cuibul nici-binelui-nici-răului.”
Dintre cei care se opuneau lui Taylor, unii se opuneau și modificărilor aduse de descoperirea super-empatiei de către Norman Carpet, în timp ce alții, mai moderați, erau de acord doar cu efectele genei superempatice. Însă apăru o ruptură și în interiorul acestei facțiuni pașnice, căci unii agreau doar efectul pozitiv al mutației carpetiene, în speță reduplicarea binelui făcut printr-o senzație fizică recompensatoare imediată. Aceștia din urmă erau contracarați de partida susținătoare a empatiei pure, respectiv resimțirea răului făcut ca rău propriu. Pentru ei efectul pozitiv al genei Carpet pervertea actul moral într-o interpretare „lubrică și dezgustătoare” a binelui, din moment ce plăcerea morală subminează altruismul și generozitatea. „Binele înseamnă, spuneau ei sacrificiu de sine, datorie fără înclinație, depășire a interesului personal, chiar suferință și durere.”
Existau, desigur, și taylorienii pur-sânge, cei care erau de acord doar cu modificările introduse de Taylor, dar respingeau de plano gena super-empatică a lui Carpet. În primul rând că ar fi prea multe modificări ireversibile într-un singur pachet, când oricum riscul implicat de una singură era enorm. Se ajunsese, iată, să se vorbească de primejdii imense și ireversibile aduse de aceleași descoperiri genetic de care, nu cu mult timp în urmă, se legau cele mai înalte speranțe ale omenirii. Un argument important împotriva transgenezei propuse de Carpet era acela că spre deosebire de eliminarea genei ucigașe care, ca atare, nu era negativă din moment ce dubla negație este echivalentul unei afirmații, introducerea genei super-empatice era în cel mai evident mod intruzivă, știut fiind ce ravagii au putut provoca de-a lungul timpului așa numitele „drepturi pozitive”, corespondentul politic al unor asemenea inserții genetice.
Dacă-i punem și pe cei care respingeau orice modificare genetică și militau pentru statu quo-ul antropologic, așa numiții tradiționaliști, avem deja întregul tablou al taberelor ideologice create în jurul acestor combinații de idei, adevărate partide, purtând două nume, unul pe care și l-au dat ele însele, celălalt fiind porecla, numele ofensator primit de la principalul oponent.
Restauratorii sau Cei întregi își spuneau cei care erau de acord cu toate modificările propuse, în integralitate, de Taylor și Carpet. Li se spunea de către dușmani „Marii Castratori” și erau acuzați că anulează libertatea, deși se prezentau pe ei înșiși ca vindecători ai speciei. (ABC)
Cei de acord doar cu extirparea capacității de ucidere și cu empatia dureroasă își spuneau Paznicii limitei sau Asceții, dar li se spunea „Flagelanții” sau „Doloriștii”. (AB)
Îi consideră pe „Cei Întregi” corupți prin admiterea plăcerii morale. Grădinarii Binelui se autointitulau cei ce acceptau modificarea Taylor și al doilea efect, pozitiv, al legii Carpet. Ei susțineau că își merită numele de Grădinari întrucât plivesc buruienile și păstrează doar ce e bun, dar erau făcuți drogați mai ales de către asceți care-i urau pentru că acțiunile lor pretins morale nu erau altceva decât o vânătoare de recompense. (AC)
Tayloriștii puri – care doreau eliminarea capacității ucigașe, fără nici o îmbunătățire empatică de tip Norman Carpet – își spun Pragmaticii și li se zicea „tehnicienii morali”. (A)
Carpetienii puri respingeau excluderea din genom a capacității de a ucide și se autodenumeau Vigilenții; erau denumiți în derâdere „martiri” întrucât cultivau, exclusiv!, plăcerea și durerea morală, indiferenți sau chiar excitați de posibilitatea masacrului. (BC)
Cei care doreau să introducă doar empatia dureroasă (primul efect Carpet) își spuneau Penitenții sau Responsabilii pentru că, spun ei, disprețuiesc plăcerea morală ca mituire și extirparea capacității de a ucide drept tiranie biologică. Sunt ridiculizați cu numele „Autotorturații”, morala lor fiind numită „Morala Călăului” interior. (B)
Cei care voiau să mențină doar al doilea efect Carpet, respectiv plăcerea morală, dar respingeau celelalte intervenții genetice se numeau pe ei înșiși Promotorii vieții mizând totul pe o etică a stimulentului; li se spune, desigur, „hedoniști”. (C)
Aceasta era atmosfera generală când Dicu Șoran, președintele Ranomiei, îi chemă pentru consultări la palatul său pe reprezentanții tuturor acestor mișcări, ai acestor „noi partide”, cum bine li s-a spus de către analiștii politici, din moment ce toate vechile subiecte importante fuseseră puse în umbră de noua dezbatere privitoare la soarta umanității. Ceea ce s-a întâmplat la Palat nu putem ști decât din surse neverificabile întrucât presa nu a avut acces la aceste consfătuiri. Știm sigur că dezbaterea a escaladat într-o confruntare fizică asemenea primelor concilii ale erei creștine în care episcopii nu ezitau să se tragă de bărbi și să se bată cu pumnii și picioarele, iar uneori chiar să se omoare. Se pare că însuși președintele Dicu Șoran a ieșit destul de șifonat, fiind extras cu chiu și vai de trupele de securitate din grămada de tip „n-are vârf” de deasupra lui. Una peste alta, această consultare cu noile partide privitoare la conceperea noului om, avu darul să pună mai mult gaz pe foc, liderii prezenți la ședință acuzându-se unii pe alții că au comis acte de violență și chemându-și membrii la o hotărâtă vigilență și strângere a rândurilor în jurul conducerii de partid. Se amenința cu excluderea din partid pentru devieri de opinie a membrilor dispuși la orice fel de concesie făcută adversarilor. De pildă, restauratorii își scriseseră ca slogan pe frontispiciul paginii de internet a mișcării: „pentru noi – și mai rău decât dușmanul este trădătorul. Pe dușmani îi putem ierta. Pe trădători niciodată!” Cititorul nu trebuie să se mire că au existat și câteva morți suspecte, câteva sinucideri și căderi accidentale de pe balcoanele apartamentelor, câteva explozii ale automobilelor personale pe care presa de scandal din Ranomia nu a ezitat să le numească asasinate, fără menajamente și în absența unor dovezi incontestabile. Tocmai din cauza acestei lipse de siguranță generală unele partide organizaseră niște tabere fortificate în care-i invitaseră pe membrii vulnerabili, dar mai ales pe disidenții din taberele adverse pentru a beneficia de protecția unui fel de azil politic. Încetul cu încetul aceste tabere au căpătat tot mai mult aspectul unor cazemate, fiind prevăzute, în secret, și cu piste de decolare a unor avioane de mici dimensiuni sau cu heliporturi. În cadrul unei ședințe a consiliului suprem de apărare Dicu Șoran i-a întrebat pe șeful statului major și pe generalii prezenți în sală dacă e în regulă să existe așa ceva într-un stat de drept, mai ales acum când planul realizării păcii universale riscă să fie compromis. I se dădu de înțeles că cea mai bună soluție în acest caz, îmbrățișată și sugerată și de „partenerii și aliații noștri militari”, rămânea supravegherea permanentă de către structurile militare de stat a nou apărutelor centre „de apărare civilă și supraviețuire”, simultan cu ignorarea publică a subiectului. La conferințele de presă despre acest subiect, un singur tip de răspuns trebuia repetat, cu riscul scăderii popularității: „Nu comentez.” Însă alți consilieri militari îi dădură de înțeles lui Șoran că era foarte posibil ca tocmai cei care-l sfătuiau să nu reacționeze să facă parte din milițiile și organizațiile paramilitare în discuție. Pe de altă parte, lucrurile avansaseră atât de mult încât orice încercare de a reimpune ordinea constituțională se putea lăsa cu un complot, cu o lovitură de stat sau chiar cu lichidarea întregii conduceri a țării. Oricum, fusese asigurat că în cazul, puțin probabil, în care vor izbucni cu adevărat conflicte deschise între aceste facțiuni, armata adevărată, mai precis generalii neimplicați în organizațiile paramilitare, aveau suficiente resurse să-i neutralizeze pe cei ce defectaseră (cu atât mai ușor cu cât erau cunoscuți și urmăriți permanent), să readucă ordinea și să desființeze armatele locale. Deocamdată însă era chiar mai bine ca tensiunea acumulată să se disipeze în planurile fanteziste de supraviețuire. Într-adevăr, în studiourile de radio și de televiziune tonul discuțiilor se mai relaxase, participanții nu mai erau atât de pătimași, nu-și mai dădeau drumul la gură atât de repede, mai ales că mulți dintre ei juraseră că vor menține un secret absolut asupra apartenenței lor la structurile de securitate civilă din care făceau parte și din grija de a nu se deconspira deveniseră foarte reținuți. O știre reușise să spargă acest embargo al secretomaniei – anume că într-o locație neștiută Tradiționaliștii construiseră o modernă bancă de material genetic în încercarea de a asigura perpetuarea speciei umane actuale, în cazul în care referendumul ar fi avut succes. Nu era greu de presupus că pentru ca un asemenea plan să aibă sorți de izbândă trebuia să și asiguri condițiile de existență ale acestor noi vlăstare ale bătrânului trunchi al umanității, fiind de la sine înțeles că pe această planetă – așa cum a dovedit-o multi-milenara istorie a omului – nu este loc pentru două sau mai multe specii umane și că se va încerca eliminarea sau chiar exterminarea lor de către noii oameni, cu mijloace încă greu de conceput astăzi întrucât conform programului genetic al omului nou acesta ar fi fost incapabil să facă chiar și cel mai mărunt rău altor semeni. Homo sapiens face parte din acele genuri și specii monotipice, cu un singur reprezentant, dovedind de nenumărate ori că nu suportă să mai existe o altă ființă asemenea ei, că în teaca genului Homo nu intră decât sabia speciei sapiens. De altfel, e sigur că același lucru s-ar fi întâmplat și dacă victorioși evoluției ar fi fost neanderthalienii sau florensienșii sau habilișii – nici una dintre speciile umane nu ar fi suportat să mai existe o alta asemenea ei. De fapt, tendința de exterminare era atât de bine înfiptă în carnea și sângele omului încât nu doar că eliminase toate celelalte specii umane, dar eliminase și popoarele și civilizațiile aparținând aceleiași specii, nu de puține ori membrii aceluiași popor, ai aceluiași grup, ai aceleiași familii datorită unor disensiuni din care se nășteau rupturi iremediabile.
Tradiționaliștii văzuseră deci la timp trucul care i-ar fi permis noii specii „non-violente” să poată ucide la fel de bine ca și până acum pe cei care nu făceau parte din aceeași specie. Simțindu-se în pericol, făcură toate demersurile pentru a dezamorsa posibilitatea ca ei, vechii reprezentanți ai speciei umane, să fie omorâți de exponenții speciei așa zis super-pașnice, din moment ce, în forma actuală, modificările genetice vizau doar dezactivarea capacității de a ucide un alt seamăn. Noua specie nu-i va recunoaște ca fiind semenii ei pe cei din vechea specie…
„Pentru că nu poate exista decât o singură specie de oameni.” Aceste cuvinte îi răsunau în minte Ilincăi Miloș în timp ce declanșa butonul espressorului. „Și de ce nu ar putea exista mai multe?” strigă destul de tare către Sabin, soțul ei, care urmărea, din living, talk-show-ul unde un antropolog vestit tocmai pronunțase verdictul. „Pentru că nu suportăm diferențele”, îi zise Sabin, privind-o cum aranjează ceșcuțele pe măsuța de sticlă din living de unde obișnuiau să se uite la televizor. „Nu vezi că nici în situația actuală cele opt tabere create nu se suportă una pe cealaltă, le-ar vrea exterminate pe toate celelalte, și nu numai radicalii tradiționaliști, ci și facțiunile moderate. Fiecare vrea ca lumea să fie compusă doar din clonele ei genetice. Umanitatea aspiră spre unanimitate (unde mai auzise asta?), spre uniformitate și exclusivitate. Biata diversitate care încă mai există o datorăm întâmplării sau existenței mai multor centre de putere, în niciun caz toleranței. Dacă ar fi după gradul de toleranță pe care-l are omul – nu ar exista decât un singur tip de om: cu aceeași figură, aceeași înălțime, aceeași greutate, aceeași inteligență și aceeași avere, același sex și aceeași viață. E ca în povestea facerii omului, doar că invers. Oamenii nu provin dintr-o singură pereche, ci aspiră spre o singură pereche și, mai departe, spre un singur individ, spre Adam de dinainte de extracția coastei.” „Și totuși ce bine ar fi să existe toate cele opt specii umane, nu doar una”, spuse Ilinca, privindu-l pe Sabin cum soarbe din cafeaua ce umpluse cu o aromă apetisantă întregul living. De ce nu am face noi asta, de ce să nu propunem lumii întregi o altă perspectivă, de ce nu am iniția noi – între atâtea manifeste încă unul, între atâtea partide încă un partid? Am putea crea un site în care să exprimăm acest punct de vedere, să vedem câți vor fi de acord, să strângem semnăturile unei petiții online pe care să o propunem guvernului care la rândul lui să o transmită la ONU, căci se pare că aici este buba, și aici trebuie intervenit: izolarea și extirparea genei intoleranței la alte „specii” umane, implantarea unei gene iubitoare de asemănătorul-diferit, cea mai insuportabilă formă de diferență pentru omul de până acum. Omul se împacă mai ușor cu animalele cele mai fioroase, cu cei mai înspăimântători monștri decât cu un seamăn care nu e de acord cu el. Aici trebuie umblat, zise Ilinca, prefăcându-se că strigă victorios dând din mâini ca un savant nebun: „Evrika”. Sabin își aprinse o țigară și se gândi: până la urmă ce ar fi dacă am încerca? Ce-i putea costa în afară de a-și atrage ura dezlănțuită a tuturor celorlalți? „N-ar fi mare lucru să ne expunem punctul de vedere, spuse Sabin cu voce tare, dar gândește-te la consecințe… Practic am fi o minoritate absolută, din moment ce nicio tabără nu acceptă ca cealaltă să aibă măcar un strop de dreptate, iar noi am fi singuri împotriva tuturor. Adu-ți aminte de moartea colonelului Iliescu imediat după ce și-a expus criticile pe pagina de facebook, și el vorbea acolo doar de Grădinarii Binelui… Cine s-ar fi așteptat ca tocmai grădinarii să recurgă la o asemenea acțiune, ei despre care se spune că au o tabără de tip Woodstock, unde umblă dezbrăcați, tatuați și drogați tot timpul, împerechindu-se cum se nimerește… Așa că nu e exclus să fim vânați și executați în mai puțin de douăzeci și patru de ore după ce facem publică propunerea noastră. Lucrurile au avansat mult, Ilinca, și nici nu avem unde ne duce, pe noi nu ne-ar primi niciuna dintre taberele create, pentru toate am servi drept cel mai bun exemplu de Așa-nu! Gândește-te că fiecare tabără și-a păstrat de fapt o marjă de acțiune sau o interpretare care să-i permită să facă rău și să ucidă în caz de forță majoră rămânând într-un perfect acord cu doctrina ei. Grădinarii nu degeaba au respins implementarea empatiei negative, căci în cazul acesta răul făcut lui Iliescu s-ar fi repercutat direct asupra lor; așa, colonelul a fost atât de atacat și amenințat încât a fost convins să se împuște de unul singur.” „Și totuși trebuie să încercăm, trebuie să rezistăm. Dacă nu vom face nimic, dacă nu ne vom organiza, nu vom ști niciodată care este șansa noastră reală.”
Se apucară de lucru, încropiră un site în care-i chemau să li se alăture pe cei care cred că pot exista mai multe specii umane, nu una singură. Mai întâi vizualizările erau rare, dar după câteva zile au avut deja un membru al noii grupări autointitulate: „Toleranții” sau „Voltaire”. Lucrurile au evoluat rapid, mișcarea Ilincăi și a lui Sabin ajungând să strângă în doar două săptămâni câteva mii de membri. Spre deosebire de celelalte mișcări care dețineau un loc fizic, o tabără în lumea reală unde mulți se și mutaseră, alcătuind adevărate comunități, gruparea lor era o grupare exclusiv online, care profita în schimb de toate îmbunătățirile aduse de tehnologie. Înființaseră o tabără virtuală, cu ajutorul ochelarilor speciali puși la dispoziție de Dataverse în care se vedeau literalmente unii pe ceilalți stând alături, mâncând, conversând, râzând, ba chiar se puteau îmbrățișa prin sistemul de mănuși senzitive. Nu era nicio diferență între tabăra lor și o tabără reală, iar unii spuneau că modul lor de organizare avea avantaje mult mai mari pentru că adeziunea nu presupunea o mutare efectivă – ceea ce ar fi implicat pe lângă efort un proces de decizie îndelungat și costuri mult mai mari. Pe de altă parte, nu puteau fi prinși într-o ambuscadă și puteau fi în mai multe părți simultan, acționând în timp real din mai multe puncte. Comunitatea lor întrunea toate comoditățile vieții private și, simultan, le dădea membrilor ei un puternic sentiment de apartenență și de aventură. Erau în mijlocul evenimentelor, erau războinicii din pijamale, ceea ce se potrivea foarte bine cu doctrina toleranței și a păcii universale.
Ilinca manifestase un spirit extrem de democratic supunând toate deciziile la vot, încercând să nu-și impună punctul de vedere, dar, așa cum se întâmplă de obicei, oamenii au perceput-o tot mai mult ca lider suprem al mișcării, arătându-și față de ea admirația și obediența în moduri de multe ori stânjenitoare pentru firea ei. Ilinca crescuse într-o familie care sancționa drastic orice înclinație spre autoritarism și superioritate, de orientare feministă și transgender. Fusese adoptată de mică de un cuplu de femei, așa încât crescuse într-o atmosferă lipsită complet de agresivitatea și competitivitatea masculină, singurele sentimente negative cultivate în familia ei fiind exclusiv cele îndreptate împotriva celor două sinistre vestigii ale patriarhalismului multi-milenar. Dacă cineva i-ar fi spus când era puberă că va ajunge să fie împreună cu un bărbat i-ar fi râs în nas, așa ceva era pur și simplu de neconceput, toate visurile, scrisorile de dragoste și sentimentele ei de până la 25 de ani fiind adresate unor fete. Marea ei dragoste fusese Irina cu care era sigură că se va căsători, dar care murise într-un accident de ski. Sabin era fratele Irinei și se apropiaseră când simțiseră că le e mai ușor să-și ducă doliul împreună, schimbând amintiri despre Irina…
După ce o pierduse pe Irina, se mutase în casa familiei ei, alături de Sabin care o îngrijea și o răsfăța cum știa el mai bine, căci pentru el era ca și sora lui, iar el pentru Ilinca era ceea ce rămăsese viu din iubita ei. Adormeau împreună uitându-se la un film, se trezeau îmbrățișați, Ilinca îi mirosea părul și zona aceea delicată din spatele urechii unde obișnuia să o sărute pe Irina. Primul sărut se petrecuse într-o stare de transă în care trăsăturile chipului lui Sabin se îmbinau indistinct cu trăsăturile Irinei încât pentru o clipă avu senzația că el este ea. Fuseseră jenați amândoi și ziua respectivă și-o petrecură făcându-se că ignoră ceea ce s-a petrecut, neaducând niciunul nici altul vorba despre sărutul lor vinovat. Ca să uite de cele întâmplate ieșiseră la un film și mâncară în oraș, iar seara se duseseră la culcare împreună, ca de fiecare dată, încercând să-și recupereze inocența de până-n ajun. Se îmbrățișară, dar gurile li se lipiseră într-o sărutare dulce, imposibil de desfăcut, iar ceea ce urmă era dincolo de voința oricăruia dintre ei, ca o răpire la ceruri. Ilinca nu ar fi crezut niciodată că un bărbat poate fi atât de delicat, de atent, de sensibil, și momentul asociat de ea cu cea mai cruntă barbarie și animalitate fusese un șir de valuri de căldură mătăsoasă, de ritmuri și tensiuni inefabile, ca și cum Sabin reușise să apese un buton secret care o transformase într-un instrument muzical, astfel că fiecare atingere declanșa un cântec lăuntric care se cerea tradus imediat într-o sonoritate cu totul neobișnuită. În seara aceea, în prima ei noapte de dragoste cu un bărbat, Ilinca cântase cu îngerii sau mai curând îngerii din ceruri cântaseră prin ea. Sabin nu mai auzise niciodată așa ceva, și nu știa cum să reacționeze la această melodie cu totul stranie, care-i învăluia pe amândoi din cap până-n picioare. Iubita sorei lui i se dăruia – și cum cele două fete fuseseră atâta vreme de nedespărțit i se năzări în chipul Ilincăi cumplitul chip al incestului. Irina se dedublase în cei doi, căci în vreme ce Ilinca o vedea în Sabin, Sabin o vedea în Ilinca, Irina era, acum, după moarte, ca o divinitate cu două trupuri, o divinitate autosuficientă, iubindu-se pe sine, dăruindu-se pe sine sie însăși…
În ciuda eforturilor ei de a induce în rândul celorlalți spiritul democratic în care fusese crescută nu putuse să înlăture aura de lider suprem creată în jurul ei de membrii mișcării „Voltaire”. Sabin îi spunea că nu se poate sustrage, ori de câte ori ai de a face cu o mulțime, asemenea idolatrizări sunt inevitabile, va trebui să accepte rolul ce i se acorda și până la urmă ar fi o dovadă de modestie, ba chiar de smerenie dacă ar accepta-o firesc, fără să încerce să controleze în nici un fel fenomenul respectiv. Ilinca invidia poziția lui Sabin – care, introvertit și taciturn, se mulțumea doar să asiste la întâlnirile cu grupul, intervenind foarte rar în dezbaterile stârnite pe diferite subiecte. Oricum, vrând-nevârnd, aura Ilincăi iradia și asupra lui, fericindu-l toți pentru că era soțul acestei amazoane superbe – cum o numise unul dintre adepți pe Ilinca. Nimeni nu știa nimic despre istoria relației lor, nimeni nu știa cum ajunseseră să fie împreună și că relația de soți ascundea o legătură fraternă, de aceea toți erau contrariați de faptul că Ilinca – atât de independentă, atât de feciorelnică și puternică, precum „zeița cu părul de aur” – era căsătorită… Într-adevăr, cine o vedea pentru prima oară ar fi jurat că nu este heterosexuală, darmite căsătorită. Ar fi pus-o în rândul amazoanelor sau discipolelor lui Sapho. Surpriza era totală și năucitoare când aflau că era măritată, însă această surpriză avea darul de a-i mări misterul și farmecul, de a împinge admirația până la adorație, iar adorația până la adulație. Ilinca acceptă că dacă voia să mențină coeziunea și unitatea grupului ei va trebui să accepte titluri precum „serenissimă” și „doamna noastră” cu care începuseră să se adreseze tot mai mulți dintre membrii mișcării Voltaire în ciuda greței pe care i-o produceau toate aceste ploconiri nedemne de un om liber. Dar va trebui să lase educarea propriilor ciraci pentru mai târziu, acum erau presați de întâmplările în desfășurare, erau ocupați cu stoparea acțiunilor celor mai aprigi dușmani, al căror număr nu era deloc de ignorat, fiind vorba, practic, de suma rămasă după ce-i scădeai pe voltairieni. Adică toți ceilalți în afară de ei. Sperau totuși să mai găsească, din rândul nehotărâților, noi adepți ai toleranței, și în sensul acesta o divizie a grupării Voltaire fusese mobilizată pentru desfășurarea unor activități de recrutare, de convingere sau, cum le-ar fi spus acuzatorii lor pe șleau, de prozelitism.
„Spre deosebire de toți ceilalți, toleranții militează pentru dreptul la existență a tuturor oamenilor de pe pământ, inclusiv al opozanților lor, noi susținem prezența pe lume atât a restauratorilor, incapabili prin structura lor interioară să facă cel mai mic rău, suferind pentru toate suferințele semenilor lor și bucurându-se pentru bucuriile lor (ABC), cât și a hedoniștilor (C) – care nu doresc nicio altă schimbare decât inserarea capacității de a te bucura de bucuria celorlalți, susținând că nu mai era nevoie de nicio altă modificare. Pe toleranți nu-i deranjează să existe nici pragmaticii (A), aceia care vor să-și extirpeze doar capacitatea de a ucide și consideră inutilă inserarea genei Carpet, cu cele două efecte. Ei sunt convinși că răul care nu poate ucide este un rău dezamorsat, căci orice rău, oricât de minor tinde spre uciderea victimei. E loc și pentru cei care-și spun asceți (AB), pentru aceia care vor să-și extirpeze gena ucigașă și vor să-și implementeze doar suferința față de suferința seamănului, considerând îndeajuns să compătimești și să nu aduci atingere nici unei ființe vii, în special umane, pentru a fi un om bun. Efectul al doilea, pozitiv, al modificării Carpet riscă să se transforme în atașament, în dependență de ceilalți, în dorința de a face bine doar pentru o satisfacție egoistă. Sunt bineveniți și grădinarii binelui (AC), cei care vor să nu poată ucide, ci doar să simtă bucuria fericirii semenilor lor, și care resping și primul efect al genei Carpet: părtășia la suferința seamănului, căci în felul acesta, susțin ei, am fi incapabili să fim medici sau profesori, să tăiem sau să corectăm, chiar dacă am face-o pentru binele celui supus unei intervenții chirurgicale sau educației. Ce ne-am face însă fără penitenții responsabili, fără dragii de autotorturați (B), dispuși doar la augmentare negativă, la capacitatea de a suferi de suferința celorlalți, fără contrapartea pozitivă – bucuria binelui, căci ei vor doar să sufere și să se teamă mereu că pot ucide. Ei vor să-și lase întreagă capacitatea de a ucide doar pentru a-și spori capacitatea de a suferi, de a se teme, de a fi permanent într-o neliniște vigilentă. Lumea nu ar fi întreagă dacă nu ar exista sensibilii sau masochiștii (BC) – adepți doar ai augmentării, fără nicio extirpare, întrucât senzațiile morale – suferința față de suferința seamănului și bucuria față de bucuria lui – sunt suficiente pentru a îndepărta orice pericol al uciderii lui. Și e loc și pentru tradiționaliști, desigur, cei care vor să mențină lucrurile așa cum erau până la acest referendum.
Sunt, dragii mei voltairieni, opt categorii de oameni, de Idei ale Binelui. Toți aceștia amintiți acum vor să facă binele, nu răul, toți aceștia sunt moduri diferite ale Binelui. Nu e păcat să ne limităm la o singură specie a binelui, nu e păcat să nu existe mai multe culori ale binelui? Noi, voltairienii, susținem dreptul tuturor oamenilor de a opta pentru una sau alta din variantele genetice supuse referendumului, dar fiindcă suntem conștienți de slăbiciunea umană, fiindcă optimismul nostru nu poate fi decât foarte limitat, cerem insistent finanțarea unui program de cercetare pentru descoperirea genei toleranței iar, după ce aceasta va fi descoperită, implementarea obligatorie în toți oamenii, fără excepție, indiferent de opțiunea lor genetică. Susținem că nu este necesară supunerea la vot a unei asemenea măsuri întrucât este o evidență că toleranța este cea mai înaltă și cea mai rațională valoare universală – imposibil de a fi contestată. Virtutea toleranței va trebui injectată printr-un vaccin obligatoriu în toți membrii speciei umane actuale, înainte de efectuarea oricărei alte intervenții genice.”
Discursul Ilincăi Miloș fu primit cu urale de cei peste zece mii de voltairieni conectați la pajiștea virtuală unde-i convocase. Semnaseră cu toții o petiție deschisă care, în linii mari, repeta discursul ținut de Ilinca.
Rămași singuri, Ilinca și Sabin sărbătoriră cu o sticlă de șampanie rămasă de la masa de Revelion. Erau conștienți că prin plasarea petiției pe internet se deconspiraseră, că erau cu totul expuși și aveau, amândoi, nemărturisită, o presimțire vagă, dar ascuțită. Cutia Pandorei fusese deschisă, fie ce-o fi. „Trebuia s-o facem, nu?” „Trebuia!”, răspunse Sabin aproape resemnat, deși în continuare neliniștit.
În dimineața următoare lucrurile explodaseră ca și cum petiția semnată de voltairieni ar fi declanșat scânteia… Ultima picătură umpluse paharul și-l făcuse să reverse. Discursul despre toleranță răspândit de voltairieni – cea de-a noua opțiune ideologică apărută cu ocazia referendumului – a făcut ca echilibrul fragil al castelului făcut din opt cărți de joc să cedeze. Nu mai era loc și pentru a noua carte, membrii celorlalte mișcări și-au dat seama că lucrurile nu mai pot trena, că trebuie luată de îndată atitudine. Confruntările au început la primele ore ale dimineții de după lansarea petiției: tradiționaliștii revendicau două atentate, unul la tabăra hedoniștilor, cealaltă la tabăra martirilor. Alegerea fusese cât se poate de inspirată pentru că în ciuda pregătirilor nenumărate de apărare și supraviețuire, în cele din urmă doctrina și-a spus cuvântul: primii au fost copleșiți de dorința de a le face pe plac celor care-i atacau, iar cei rămași în viață s-au predat imediat, necondiționat, zâmbindu-le și privindu-i în ochi cu o nemăsurată dragoste pe atacatorii lor. Martirii fură cuprinși de o adevărată transă și mulți se lăsară să moară sub asediu, neutralizați de bucuria pe care le-o stârnea uralele de triumf ale tradionaliștilor și de mila față de cei căzuți. Lucrurile nu au mai decurs atât de bine în celelalte confruntări, căci restauratorii atacară simultan pozițiile tradiționaliștilor, palatul prezidențial din care Dicu Șoran se refugiase doar cu cinci minute înainte de a fi lovit de o rachetă grație unor informații primite prin secretara lui personală și baza militară a asceților. Paznicii limitei reacționară cu o forță și cu o promptitudine datorată investițiilor enorme în tehnologia de ultimă oră care nu doar detecta cu precizie milimetrică proiectilele ostile și le neutraliza imediat, dar putea detecta proveniența lor și lansa un masiv atac de răspuns – într-un mod practic complet automatizat. Luată prin surprindere și cu mulți generali vânduți, armata Ranomiei și-a revenit abia după câteva zile de la declanșarea ostilităților, fiind nevoie ca ministrul apărării să trimită opt divizii pentru cucerirea și neutralizarea celor opt fortărețe. Una dintre divizii fusese capturată de restauratori, se spunea chiar cu sprijinul trădător al comandantului. Ca și cum haosul nu era deja suficient de mare – intervenția armatei îl adusese la desăvârșire. Toată lumea trăgea în toată lumea, era un război al tuturor împotriva tuturor.
Voltairienii rămăseseră nedescoperiți – așa fără loc cum erau – și, oricum, aproape toată lumea uitase că de la ei, de la petiția lor pornise totul. Rețeaua Voltaire funcționa în continuare fără probleme – dacă fusese depistată prima ei versiune, a doua versiune era ultracriptată de informaticienii de vârf prezenți în mișcare, astfel că nici statul, nici ceilalți „competitori” ideologi nu o puteau penetra. Faptul că nu erau împreună fizic le permitea să acționeze din mai multe puncte simultan urmând comenzile „serenissimei noastre”. Voltairienii deveneau tot mai convinși că de ei depindea salvarea Ranomiei și începuseră să saboteze din umbră toate centrele de comandă ale tuturor celorlalte mișcări, inclusiv ale instituțiilor statului, prin membrii infiltrați în structurile lor de conducere.
Deși mișcarea lor câștiga tot mai mult teren și lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine, Sabin Miloș simțea un disconfort tot mai mare, mai ales la întâlnirile din Pajiște. Ilinca, fără să-și dea seama, se schimbase, i se părea că se îndepărta tot mai mult de Irina și, prin această involuntară trădare, de el însuși. Bunul simț, umorul, ironia și autoironia Irinei nu ar fi suportat niciodată această concentrare a puterii în mâinile Ilincăi, iar Sabin se gândea foarte jenat la reacția ei dacă, revenită pe pământ, i-ar fi văzut pe amândoi cuplați ca ridicolă pereche alfa a unei comunități de avataruri din care nu cunoșteau pe nimeni în carne și oase. Dar Sabin se gândi mai ales la ce ar fi spus Irina despre poziția lui subalternă, cenușie, aproape mută, de consort tolerat al unei amazoane ce nu depindea nicio secundă de el, de soț „încornorat” de adorația platonică a miilor de trubaduri, bărbați și de femei, ai sectei Voltaire. Nu, nu fusese niciodată gelos pe admiratorii ei sau invidios pe succesul și supremația poziției ei, dar această posibilă viziune a Irinei asupra stării de lucruri actuale i se părea insuportabil de plauzibilă. I se făcea rușine când se gândea la răspunsul pe care ar fi fost nevoit să-l dea dacă Irina l-ar fi întrebat ce se întâmplă în cazul în care vreun membru al mișcării Voltaire vrea să părăsească Pajiștea? Ar fi trebuit să recunoască că nu exista loc pentru iertare sau pentru a trece cu vederea nici măcar intenția de dezertare, iar celui care i-ar fi trecut numai prin cap așa ceva ar fi fost imediat neutralizat din motive de siguranță. Când Ilinca, împreună cu un mic consiliu de conducere, abordase această ipoteză se mirase de ușurința cu care stabiliseră atât soluția exterminării oricărui disident cât și organizarea unei divizii specializate în prevenirea unor asemenea acte prin monitorizarea continuă a tuturor membrilor mișcării. La drept vorbind nu știa dacă nu cumva este el însuși urmărit. Sigur, avea propriile lui detectoare de spyware, dar cine nu știa că orice detector poate fi redus la tăcere de un antidetector mai performant. Computerul și telefonul puteau fi oricând infectate de un program de spionare de la distanță, dar lucrul cel mai problematic era casca VR dotată cu program de spionaj mintal, detaliu necunoscut membrilor obișnuiți ai mișcării. Singurii care știau erau Ilinca, Sabin și ceilalți patru membri ai consiliului de conducere, singurii care purtau căști libere de mindspyware și de thoughtspyware. Și totuși lucrurile avansau atât de repede, atât de în contra oricărei previziuni și credințe încât începuse să se îndoiască de orice… Când începuse să se îndoiască de Ilinca? Gândul se insinuase treptat ca o fantezie amuzantă a transformării Ilincăi într-un despot sau a controlării ei de către o entitate necunoscută, oricum gândurile lui fanteziste semănau în atâtea puncte cu realitatea dată încât nu mai putea distinge ceea ce-și imagina de ceea ce se întâmpla cu adevărat. Doar obișnuința și gracilitatea ei dezarmantă îl făceau să nu creadă în ceea ce orice analiză rațională, la rece, a faptelor, deciziilor și comportamentului ei de lider al mișcării demonstrau incontestabil: lidershipul Voltaire respecta la virgulă tiparul tiraniei. O tiranie modernă, cibernetică, discretă, extrem de fină, îmbrăcată în hainele colorate și vesele ale democrației, o tiranie populară, sprijinită de unanimitatea voturilor, dar cu atât mai mult tiranie… La urma urmei, programele de thoughtspyware, de urmărire a gândurilor erau oarecum făcute inutile de celălalt program, mult mai performant de influențare a minții. Membrii Voltaire purtau casca VR suficient de mult timp încât creierul să le fie bombardat cu informații și mesaje subliminale cu încărcătură timică hiperpozitivă, ceea ce însemna că totul – imaginea conducerii mișcării, întâlnirile pe Pajiște, calitatea de membru al mișcării – erau asociate cu plăcerea, frumosul și binele într-un mod organic, visceral, prin stimularea puternică a amigdalei, a hipocampului și a insulei, dar mai ales a nucleului accumbens, a ariei tegmentale ventrale și a cortexului prefrontal, prin descărcări masive de dopamină, oxitocină, serotonină și endorfine. În aceste condiții nu doar că nu era posibil niciun gând ostil, dar toți membrii mișcării își doreau să trăiască numai pe Pajiște, așteptau cu nerăbdare următoarea întâlnire din tabăra virtuală, numărau zilele și chiar orele până când Serenissima li se va arăta din nou. În intervalele dintre întâlniri se achitau cu încântare de sarcinile primite, de la cele mai mici până la cele mai dificile cu aceeași senzație de mulțumire, de fericire totală și inefabilă.
Într-un final Sabin luă decizia să se consulte cu… clona cibernetică a Irinei, rămasă încă neactivată. Imediat după ce murise, cei doi soți apelaseră la serviciile celei mai renumite companii de reanimare electronică, Remain Systems. Tot ce rămăsese de la Irina – de la fotografii, date medicale, jurnale, conversații, înregistrări video fuseseră încărcate astfel încât rezultatul ar fi trebuit să fie o clonă perfect veridică a celei ce fusese în viață. Irina – odată activată – putea să se comporte exact așa cum ar fi făcut-o dacă ar fi trăit, să răspundă la situațiile actuale cu o precizie de 100% , conform profilului ei de personalitate, modului său de a gândi, sensibilității și experienței trecute. Mai mult, se putea dezvolta și actualiza în funcție de noile date, altfel spus nu rămânea la experiența încheiată odată cu moartea ei, ci și-ar fi însușit și elementele noi acumulate de atunci încoace, exact așa cum ar fi făcut-o dacă ar fi trăit, integrându-le firesc în cadrul ei de gândire și în tiparul ei de sensibilitate, astfel încât răspunsul dat noilor situații era garantat ca fiind absolut identic cu cel dat dacă ar fi fost în continuare vie. Irina cibernetică era una și aceeași cu Irina în carne și oase, bineînțeles, cu excepția trupului în carne și oase… Experiențele făcute de Remain System Inc. fuseseră făcute pe sute de mii de subiecți vii – după ce le realizaseră clonele electronice li se dădeau diferite chestionare, teste, teme de eseu – iar rezultatele culese de la clone și de la orginale coincideau în totalitate, până la nivel de virgulă. Clona răspundea exact la fel ca originalul, scria la fel ca originalul, folosea aceleași intonații ca originalul. Remain System Inc. făcuse multe miliarde de dolari cu această invenție revoluționară, fiecare familie având cel puțin o clonă de-a câte unei persoane dragi dispărute. Programul putea fi instalat în „corpul” unui android perfect asemănător cu corpul originalului însă nu apelau foarte mulți la această întrupare de silicon tocmai pentru că putea strica impresia de veridicitate – androidul nu era dotat cu un sistem digestiv, nu se putea îmbăia, nu putea face dragoste, cel puțin nu încă, deși se lucra intens la realizarea unui astfel de proiect… Până una alta oamenii se mulțumeau cu prezența imagistică a clonei pe un ecran – al computerului, televizorului, telefonului sau tabletei, ceea ce le dădea exact aceeași senzație a conversației cu o persoană apropiată aflată la distanță. Cine s-ar îndoi că un prieten nevăzut de douăzeci de ani trăiește când îl auzi și îl vezi pe ecranul telefonului sau lap-topului? Încetul cu încetul, același sentiment începea să definească și relația celor vii cu clonele celor plecați. Sentimentul pierderii dispăruse, iar unii se grăbiseră să declare că moartea a fost învinsă de tehnologie, că omul a devenit nemuritor. Oricum, până azi clona Irinei rămăsese neactivată. Nici Ilinca, nici Sabin nu aduseseră vorba despre așa ceva, era prea devreme. Nu fiindcă s-ar fi rușinat să o facă părtașă pe Irina la noul și originalul cuplu format de cei doi după ce ea se hotărâse să moară, ci pentru că aveau senzația că Irina este mult mai vie așa în chiar cuplajul lor cvasiincestuos, iar activarea clonei ar fi însemnat o exteriorizare și o obiectualizare a ei, ceea ce ar fi dus la pierderea sentimentului că Irina era în chiar iubirea lor, era iubirea lor, că ei erau Irina cu două trupuri.
Asemenea argumente ar fi adus Sabin oricui l-ar fi întrebat de ce nu activează clona Irinei. Dar de la un timp începu să creadă că Ilinca are și alte motivații în afară de aceasta. I se păru chiar că se teme că Irina, odată activată, ar putea-o pune în umbră sau în inferioritate în fața lui Sabin, că nu ar putea prinde viață decât pe socoteala ei… Se temea poate de un dezacord fățiș legat de deciziile luate de ea? Sabin nu știa ce să creadă, ele fuseseră într-o armonie perfectă, nu se contraziceau niciodată, erau mereu pe aceeași lungime de undă. La restaurante comandau exact același fel de mâncare și aproape că se îmbrăcau la fel, își completau gândurile una celeilalte, râdeau la semne și situații dintr-un cod familiar numai lor, inventaseră o limbă proprie, cunoscută numai de ele. Puțin probabil ca Irina post-mortem să fie altfel decât Irina vie. Și totuși, Ilinca se schimbase atât de mult… Irina nu ar fi fost niciodată de acord cu programele de programare mentală și de spionare a gândurilor, nu ar fi fost niciodată de acord cu executarea dizidenților… Irina i-ar fi adus aminte Ilincăi de ceea ce a fost înainte de înființarea mișcării Voltaire, de ceea ce era ea și acum, în afară și independent de toleranți. Ilincăi puterea îi luase mințile, îi furase personalitatea, iar Sabin se simțea vinovat pentru că el o împinsese aici încurajând-o să accepte dovezile de admirație ale voltairienilor, glorificările și laudele deșănțate ce i se aduceau. Negreșit, va trebui să o activeze pe Irina, să se sfătuiască cu ea, îi era atât de dor de ea. Cu Ilinca dialogul se rezuma la câteva schimburi de replici, ea fiind cu totul cufundată în crearea de noi strategii, în organizarea următoarelor evenimente și mai ales în ședințele institutului de cercetări medicale pentru vaccinul toleranței, la care ținea să participe de fiecare dată. Institutul îl crease ea însăși grație donației consistente a unui membru milionar al comunității Voltaire și, deși nu se pricepea deloc la medicină și avea doar o vagă impresie despre ce conține corpul uman, era convinsă că prezența ei în mijlocul biologilor, farmaciștilor și medicilor avea să-i inspire sau să grăbească ritmul cercetărilor.
„Nici măcar nu este vie”, susținea Ilinca, încercând să răspundă atacului dezlănțuit al Irinei. Surpriza fusese totală. Se întruniseră cu toții pe Pajiște pentru a comenta ultimele evenimente – Dicu Șoran voia să treacă internetul sub jurisdicția și supravegherea statului pentru a anihila organizațiile teroriste grupate în mediul online – și pentru a lua deciziile ce se impun, într-un mod evident democratic, adică, așa cum se obișnuiseră deja cu toții, cu unanimitate de voturi. Soluția propusă de Ilinca era eliminarea lui Dicu Șoran prin orice mijloace. Avertismentele trimise și cele câteva atentate nu dăduseră niciun rezultat, Șoran rămăsese pe poziție. În aceste condiții era mai mult decât sigur că Voltaire va fi declarată organizație criminală, iar Pajiștea va fi desființată, „viața noastră fericită împreună” va fi distrusă odată pentru totdeauna. „Nicăieri omenirea nu a mai cunoscut un experiment mai minunat decât Pajiștea unde individualitatea se îmbină perfect cu comunitatea, spațiul privat cu spațiul public, omul lăuntric cu omul exterior. Voltaire și Pajiștea sunt singura soluție viabilă, singura șansă de supraviețuire a lumii, a umanității. Să ne uităm în jurul nostru: toată lumea urăște pe toată lumea, doar noi proclamăm toleranța ca valoare universală supremă. Numai noi acceptăm că e loc pe lume pentru toată lumea, numai noi milităm pentru dreptul tuturor de a exista, inclusiv al celor care ne contestă dreptul de a exista. Voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru a avea dreptul de a nu fi de acord cu mine. Iubiți voltairieni, spunea Ilinca, cuprinsă de entuziasm, sigură pe ea, privind deja atmosfera electrizată ce plutea deasupra miilor de voltairieni împrăștiați în vasta câmpie virtuală, iubiți voltairieni, nu putem accepta așa ceva, cu orice preț, de data aceasta, nu putem accepta să fim desființați. Dicu Șoran poate nu ne vizează pe noi. Poate ne vizează, nu putem ști. Avem informații că ei știu de noi. Dar nu trebuie să stăm cu mâna în sân, trebuie să acționăm, și las la latitudinea voastră să decideți ce mijloace putem adopta pentru a supraviețui, pentru a ne asigura existența. Credeți-mă că sunt pusă într-o situație total ingrată să vă cer lucrul ăsta și m-am gândit cu toată sinceritatea dacă o asemenea acțiune nu ne contrazice principiile și valorile noastre fundamentale. Poate mulți dintre voi s-au întrebat același lucru (în sinea ei spera, era sigură că nimeni nu va fi făcut acest lucru atunci când voltairienii în numele toleranței aruncaseră în aer câteva clădiri guvernamentale). Trebuie să alegem răul cel mai mic, răul salvat de binele ce va să vină, moartea pusă în slujba Vieții….” Sabin o privea cu casca VR scoasă cum se plimba prin mijlocul încăpătorului living perorând, dând din mâini, complet absorbită de discursul ei de pe Pajiște. „A început să vorbească ca Restauratorii…”, spuse cu voce tare, fiind convins că nu este auzit. Pregătise totul cu minuție: cătușele și banda adezivă, locul de la subsol unde avea de gând să o depoziteze după ce o va lega burduf, conservele, vitaminele și bidoanele de apă cu care avea să-i asigure supraviețuirea timp de câteva luni până va dispărea pericolul de a fi descoperit de adepții cei mai fanatizați sau chiar de armata țării. Sfătuit de Irina, Sabin avea de gând să o țină câteva luni într-o cură de detoxifiere înainte să părăsească Ranomia transformată azi în scena unui bestial război civil… Trebuia în primul rând ținută departe de această lume fictivă, de această lume de pixeli, ajutată să redescopere bucuria de a respira, de a privi lumina zilei, de a simți gustul pâinii și al apei, al cărnii și al verdeților, al sării și al mierii, dar ca să se întâmple toate acestea trebuiau să fie mai întâi privată de ele cinci zile, preferabil o săptămână. „Știi, îi spusese Irina fratelui său, am fost odată operată de apendicită, cred că-ți amintești. Au apărut ceva complicații, nu mai știu, dar oricum, doctorul nu mi-a dat voie să mănânc cinci zile după operație, nici măcar să beau apă, totul îmi era administrat prin perfuzii… Știi? După a treia zi de foame și sete totală lumea apare cu totul diferit. Pe lângă faptul că limba începe să-ți fie cotropită de acele afte nesuferite, devii asemenea unei fantome – ești în lume fără să fii în ea. Legătura noastră cu lumea, nu ne dăm seama de asta pentru că ne-am prea obișnuit cu bunăstarea, este digestia, tubul digestiv. După ce ne este tăiat cordonul ombilical – funcția lui este preluată de aparatul nutritiv care ne conectează cu lumea. Gura, esofagul, stomacul, intestinul gros și subțire sunt cordonul ombilical care ne leagă de lume, noua noastră mamă. Mama biologică ne ajută să facem acest transfer între ea și mama-natură, face legătura dintre noi și această placentă răspândită peste tot, iar noi rămânem în comuniune cu natura, cu lumea, cu realitatea externă prin digestie – câtă vreme ne hrănim și bem. Când metabolizarea este întreruptă, legătura noastră cu mama natură dispare, suntem asemenea unor prunci avortați, nu degeaba i se spune naturii – mama natură… Asceții fac experiența foamei în mod voluntar tocmai pentru că vor să trăiască senzația teribilă că nu mai aparțin acestei lumi, că s-au înstrăinat de ea, că au murit pentru această lume. Exact aceeași senzație am avut-o eu în săptămâna de după operația de apendicită: murisem, eram o fantomă vie, percepeam lumea și universul de după un ecran invizibil dar impenetrabil: eram prezentă și mă mișcam printre colegii de salon ca o persoană reală, dar pentru mine ei erau dincolo, într-o altă dimensiune, într-un univers în care se mănâncă și se bea… Perfuziile îmi asigurau toate cele necesare, într-un fel mă reîntorsesem la stadiul de făt… Doar că buzele mele, limba mea, nările și stomacul meu se obișnuiseră cu un alt fel de mâncare de care eram în mod premeditat lipsită, iar această lipsă o simțeam, cum să spun, în adâncul ființei mele, în inima mea… Când, în sfârșit, am avut voie să iau primele lingurițe de brânză de vaci degresată și fără sare, ceva absolut fad, cu totul detestabil, pe cerul gurii mele au explodat milioane de focuri de artificii colorate și strălucitoare. Avem nevoie de mâncare nu doar pentru a ne hrăni, ci pentru a ne satisface nevoia de iubire, de contact cu mama natură… Dar să revin la Ilinca – ea trebuie supusă unui asemenea regim de deprivare alimentară pentru a putea recâștiga contactul cu lumea, cu realitatea și cu ea însăși, adică tot ce a pierdut în ultima vreme de când cu această nenorocită de Pajiște.”
„Nici măcar nu este vie”, repetă Ilinca, văzând că nimeni nu spune nimic. După ce-și ținuse discursul – văzuse o siluetă familiară apropiindu-se de ea dinspre niște măslini schematici față de care webdesignerul nu avusese foarte mare grijă… „Nu se poate, își spuse… S-a sfârșit…” „I…ri..na… tu aici?” îngăimă nevenindu-i să creadă că o conspirație de asemenea proporții fusese posibilă. Era evident că Sabin o trădase și o activase pe Irina. De ce a făcut asta? De ce ar fi făcut asta? Dădu să-și scoată casca VR dar mâinile îi rămăseseră încleștate pe cască, incapabile să o extragă. Era hipnotizată de această apariție și apoi un calcul mintal rapid îi dădea un singur rezultat: dispariția ei bruscă, fără explicații, de pe Pajiște la vederea Irinei, ar fi produs dezorientare și uluire, ar fi însemnat să-și recunoască înfrângerea înainte de a fi făcut un singur gest de apărare… Irina, iubita ei, Irina dragostea ei pierdută, femeia vieții ei, pierdută și regăsită în Sabin, găsită și trădată prin iubirea fratelui său, venea acum împotriva ei ca o Nemesis, ca o zeiță a răzbunării…
„Ilinca – nu te teme, nu am venit aici să-ți fac rău, ci să te feresc de răul pe care ți-l faci ție, pe care, fără să vrei, i-l faci fratelui meu și tuturor acestor oameni de bună credință. Ei te divinizează, o știi prea bine, fiecare cuvânt rostit de tine e pentru ei o picătură de ambrozie, chiar dacă, să recunoaștem, nu sunt de ignorat nici neurotransmițătorii și neuromodelatorii cu care chiar acum le bombardezi creierii întru slava ta. Unde e Ilinca iubită de mine, Ilinca ce disprețuia manipularea chiar și în modurile ei cele mai subtile și neintenționate, unde e Ilinca ce detesta autoritarismul, și totalitarismul, și samavolnicia? Oare de ce nu le-ai vorbit niciodată de noi și de fratele meu – soțul tău taciturn? De ce nu le spui că oxitocina, dopamina și serotonina pompate în ei pe ascuns îi fac să fie îmbătați de cuvintele tale ca musculițele de oțet de mirosul alcoolului, ca moliile de flacăra lumânării?” Apoi, rosti mai încet, apropiindu-se și mai mult: „Unde ai ajuns, dragostea mea, ce s-a întâmplat de când ne-am despărțit? Cum de nu m-ai chemat până acum? Ne-am fi sfătuit împreună, ți-aș fi spus ce cred, am fi găsit împreună cea mai bună cale de urmat. A fost nevoie de ceea ce sunt convinsă că tu în sinea ta consideri chiar acum a fi o trădare pentru a ajunge aici, pe Pajiște, și a-ți vorbi deschis înaintea acestor mii de oameni… Recunoaște în fața tuturor că tot ce am spus e adevărat, e șansa ta să te salvezi în ultima clipă, poate că nu e totul pierdut…”
„Dar… bâigui Ilinca pentru sine… dar… nici măcar nu este vie…” Privi hologramele din Pajiște cu o privire disperată, cerându-le ajutorul… Tot ce putu auzi era doar ecoul propriilor sale cuvinte… Nimic, niciun sunet, miile de oameni răspândiți pe dealurile și văile Pajiștii, la umbra copacilor sau așezați pe pietroaiele din cadrul virtual – nu mișcau nici măcar un deget. Și-i imagina în casele lor, în fotoliile, la birourile ș în paturile lor pe oamenii reali din spatele acestor holograme – transpirând, bătându-le inima, țiuindu-le urechile, le simțea – dincolo de tăcerea apăsătoare – viscerele, corpurile, carnea și oasele, pe care atâta vreme le ignorase ca pe niște detalii nesemnificative. Le simțea respirațiile, le simțea palpitațiile, le simțea mișcările oculare, aproape că măștile virtuale căzuseră și îi vedea în fața ochilor pe oamenii din spatele hologramelor. Aproape că simțea sub tălpi pământul căptușit de carnația vegetală a Pajiștei…
Să zică ceva, orice, doar să zică ceva… Irina o făcuse să împietrească ca și cum o stimulare electrică i-ar fi turnat un cocktail neurochimic. De fapt, era surprinsă, dar nu simțea niciun fel de ostilitate. Nici măcar nu se compătimea. Simțea o moleșeală voluptuoasă, iar dacă Irina ar fi luat-o în brațe și ar fi mângâiat-o ar fi plâns ca un copil, s-ar fi dizolvat în lacrimi până ce ar fi devenit un lac al Pajiștei. Sentimentul de abandon se accentuase în momentul când încercase să-și scoată casca de pe cap pentru a-l vedea pe Sabin, pentru a ieși de sub fascinația apariției Irinei pe Pajiște. O scurtă înțepătură în brațul stâng o făcu, nu știa de ce, să renunțe la gest. Oricum, știa că Irina avea un braț înarmat în camera unde se afla, că de îndată ce ar revenit în living Sabin, împreună cu alții, ar fi imobilizat-o sau poate chiar ar fi eliminat-o pe loc. Nu, nu putea simți nici ură, nici reproș, nici măcar milă pentru ea însăși. Prin corpul ei circula ca o senzație fizică certitudinea că ceea ce se întâmpla trebuia să se întâmple. Rușinea inițială lăsase locul unei împăcări și, de fapt, unei mândrii în fața spectacolului ce o îmbrăca în veșminte tragice. Își dădea seama că iubirea ei pentru Irina continuase nediminuată în tot acest răstimp, că dragostea ei cu Sabin, Pajiștea și toate celelalte n-aveau alt scop decât să îngroape cât mai adânc dragostea ei pierdută ca pe o neprețuită comoară, pentru a rămâne la fel de proaspătă, la fel de vie și de pură. Și iată că aproape reușise, Irina apărea acum în toată splendoarea prezenței ei, certând-o cu ochii plini de lacrimi și de dragoste…
Totuși ceva straniu persista în atmosferă, ceva asemănător unui… miros… Un miros de tămâie, de ceară arsă, de sicriu se insinuă pe căi neștiute spre bulbul ei olfactiv și o făcu să se înfioare. Apropierea Irinei o făcu să simtă o răceală de gheață și, atunci când dădu să o atingă, să o îmbrățișeze aproape se dezechilibră simțind golul din fața ei. Mănușile senzitive nu puteau transmite nimic câtă vreme de partea cealaltă nu era un utilizator în carne și oase, ci o clonă creată de Remain System Inc.
„Nu, nu e real, trebuie să le spun și lor… Trebuie să-i spun și ei…” O făcu cu cea mai mare împăcare, cu o iubire infinită față de întreaga lume. „Irina, bucuria și pacea sufletului meu, trebuie să le spunem și celorlalți că ești o clonă, că de fapt nu exiști, în sensul propriu al cuvântului existență. Remain System INC. recunoaște prin chiar declarația de principii ce însoțește contractul semnat cu ei că: „instanța de față (adică tu) nu prezintă în nicio formă și în nicio circumstanță o legătură biologică cu vreo persoană reală.” Știu pe de rost această frază pentru că am repetat-o de o mie de ori înainte de a lua decizia, împreună cu Sabin, de a nu apela la o „instanță”, la o „simulare postumă”, la o „reprezentare comportamentală”, la un „data-derived model”. Să-ți amintesc și ție, dar tu le știi prea bine, să-i amintesc și lui Sabin definiția acestui produs pe cât de impropriu unei relații personale pe atât de convingător în a te face să-i spui tu, am citit-o de atâtea ori încât cred că o pot cita cu exactitate: Remain System Inc. furnizează servicii de continuitate postumă prin intermediul unor modele comportamentale derivate din date. Colectarea datelor poate avea loc înainte sau după încetarea activității biologice, în conformitate cu reglementările aplicabile. Aceste modele sunt concepute pentru a reproduce răspunsuri statistic coerente, pe baza unor tipare informaționale preexistente. Orice continuitate emoțională percepută de utilizatori sau de terți este accidentală și nu indică persistența identității. Remain, Inc. asigură continuitatea răspunsului — nu continuitatea ființei. Entitatea Remain nu este și nu va putea fi interpretată drept echivalentul juridic, biologic sau conștient al persoanei decedate.
De asemenea fraze era plin contractul pe care l-am semnat împreună cu Sabin pentru a realiza clona și toate aceste clauze, avertismente și precauții m-au convins în cele din urmă să nu-ți activez niciodată clona. Am hotărât asta împreună cu Sabin, și cred că tu însăți nu ai fi fost de acord să fii vreodată activată… Nu știam că cei de la Remain System fac o treabă atât de bună. Iată-mă gata să-ți spun tu, iată-mă gata să te iubesc din nou, să mă arunc din nou în brațele tale, dar un ultim rest de conștiință, oricât de tranchilizată de stupefacție aș fi, îmi spune că am datoria să o spun, aici, poate la ultima mea prezență pe Pajiște, că nu ești reală, că nu ești vie, că dincolo de holograma ta nu e nimeni, nicio persoană în carne și oase, așa cum e în cazul tuturor celorlalți, că nu ești decât un model de răspuns, o reduplicare, un algoritm, că dincolo de cuvintele tale spuse de tine nu e nimic, e același gol pe care l-am simțit când am încercat să te iau în brațe, nu ești decât un program, un software fundamentat de un calcul probabilistic. Nu ești nici măcar o fantomă, un spectru, o stafie, un zombie… Îmi pare rău să ți-o spun iubito, nu exiști, aparența ta este fără conținut, dincolo de mască nu există niciun chip… Tu nu ești decât ecoul ființei noastre, un epifonemen al memoriei, o iluzie a minții și sentimentelor noastre. Dar dacă, știind toate acestea, în deplină cunoștință, toți voltairienii aici de față, vor să te aleagă pe tine conducătoare și reprezentantă a lor, nu am nimic împotrivă. Doar că, așa cum stipulează regulamentul, ca un vot să fie valid trebuie să întrunească unanimitatea….”
Sfârșit
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Genom” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
