Horia Vicențiu Pătrașcu
Demiurgia omului
La două semnificații ceva mai speciale ale demiurgiei vreau să mă opresc aici: prima se referă la crearea omului de către om (antropogeneză), cea de-a doua la crearea vieții (biogeneză). Voi ignora sensul propriu, cosmogonic, al demiurgului, impus de Platon prin dialogul Timaios, demiurg care, folosindu-se pentru a crea lumea de structuri geometrice și raporturi matematice atemporale, eterne, îi inoculează și îi asigură astfel perpetuitatea, nemurire de rang secund, totuși nemurire… Primordialitatea unei asemenea semnificații ține doar de registrul filosofic, căci Platon nu face decât să ridice la înălțimea conceptului un cuvânt care circulase mult timp înainte în hainele umile ale simplului meșteșugar sau în cele, doar un pic mai somptuoase, ale unui magistrat din orașele cetăți din Pelopones. Semnificația cosmogonică a demiurgului a fost mult speculată în textele gnostice și în literatura dedicată gnosticismului unde, spre deosebire de conotația pozitivă a termenului platonician, are o profundă conotație negativă, de creator al răului sau al unei lumi rele, dacă nu chiar însuși faptul creației este considerat esențialmente negativ. Scenariile gnostice al demiurgiei au de obicei, în centrul lor, un furt al unei neexercitate energii creatoare de la o ființă cu adevărat divină și bună. Se înțelege, firește, că efectele acestui rapt originar nu pot fi decât dezastruoase: creația lumii este sortită să poarte pentru totdeauna stigmatul unei origini profund viciate, singura șansă de salvare a nefericiților locuitori ai iadului pământesc fiind reîntoarcerea lor la o stare ante-demiurgică, pre-creatoare, pre-ființială. Imaginea demiurgului rău laolaltă cu revirimentul interesului pentru gnosticism revine cu putere în atenția secolului trecut prin autori precum Hans Jonas, Emil Cioran sau Ioan Petru Culianu.
Nu voi avea în vedere nici semnificația, poate cea mai răspândită a demiurgiei umane, aceea a creației artistice și în general culturale, deși, cum se va vedea, o voi lua în considerare într-un mod implicit la un moment dat. Creatorul de opere artistice, literare sau filosofice a fost asemuit cu un adevărat creator de lumi, referința hermeneuticii moderne la text ca la o „lume” (Ricoeur) fiind cât se poate de explicită. În Sensul creației, Nikolai Berdiaev construiește o întreagă teorie metafizică și religioasă în care omul este văzut ca un continuator al creației divine, ca un colaborator direct la „facerea lumii”, inițiată de Dumnezeu dar lăsată neterminată tocmai pentru ca omul să-și poată afirma pe deplin libertatea ontologică de sorginte teandrică. La noi, Lucian Blaga expune o viziune oarecum similară, creația umană fiind efectul premeditat al unei cenzuri transcendente impuse de Marele Anonim. Poate că aceste viziuni ontologizante ale creației umane trebuie să fie puse în legătură cu enorma influență exercitată la începutul secolului trecut de către filosofi precum Martin Heidegger și Henri Bergson. Pentru primul, omul (Dasein) este un „plăsmuitor de lume” (weltbildend), spre deosebire de piatră, lipsită de lume (weltlos) și de animale, „sărace în privința lumii” (weltarm).[1] De altfel, conform aceluiași filosof sensurile ființei înseși se dezvăluie în „lumile istorice” constituite de om, omul fiind acel loc deschis sau luminiș al ființei în care „ființările” se deschid înspre ființa lor. Însuși faptul de a fi în lume (das-in-der-Welt-Sein) este, în ce-l privește pe om, nu atât un fapt, cât rodul unui proces permanent al dez-văluirii ființei ființărilor, căci Dasein-ul instituie lumea prin însăși existența sa. Ceea ce se întâmplă cu omul în cotidianitatea lui se împlinește într-o și mai exemplară măsură în opera de artă unde artistul face ca elementele tetradei să fie aduse împreună într-o lume: cerul și pământul, muritorii și divinii.[2] În Evoluția creatoare, Bergson atribuie chiar elanului vital o propensiune spre noutate și imprevizibil, spre depășirea condiționărilor, într-un cuvânt spre libertate spirituală, împlinită cu adevărat în și prin om.
Voi lăsa deci aceste semnificații ale demiurgiei în „lumea lor” pentru a nu mai săpa și eu digul unui nou afluent al râurilor de cerneală scrise asupra acestui subiect. Mă interesează aici doar cele două semnificații cu o încărcătură existențială mult mai concretă amintite la început: crearea omului de către om și crearea vieții (uneori modelul fiind, într-adevăr, cel al operei de artă).
Crearea omului de către om (antropogonia)
S-a spus în mai multe rânduri că omul este o creație a omului, o ființă artificială. „Natura” umană este un „produs” – mereu schimbător și pasibil de schimbare – al condiționărilor sociale și culturale, al unui anumit mediu cultural. Așadar, dacă există într-adevăr un sens propriu al termenului de natură umană, acesta se referă tocmai la „crearea omului de către om”. Există în noi un impuls fundamental, un instinct, un reflex necondiționat de a crea oameni. Fără acest instinct demiurgic, specia umană nu ar fi apărut și, odată dezactivat, ar dispărea în câteva generații. La om, însăși procrearea este – spre deosebire de alte animale – supusă acestui instinct prometeic. Mai mult decât să ne transmitem genele biologice, suntem fundamental interesați să transmitem o genă spirituală, să formăm, să educăm, să creăm caractere, persoane. Copilul este… „conceput” mai întâi în mintea părintelui nu doar ca moștenitor genetic, ci ca o creație a părintelui, părinților săi. Este motivul pentru care fenomenul înfierii spirituale este atât de larg și divers răspândit în cadrul acestei specii (discipolul, ucenicul, fiul duhovnicesc).
Dorința de a influența sau de a dobândi putere asupra altora trebuie pusă în legătură cu acest impuls demiurgic și nu, cum a încercat Hegel de pildă, cu dorința de supunere a celuilalt, unde celălalt este de fapt instrumentalizat ca mijloc de recunoaștere a triumfului într-o altă luptă, mult mai esențială, lăuntrică, lupta cu condiționarea naturală, instinctuală, a fricii de moarte. Friedrich Nietzsche este mult mai aproape de semnificația pe care o am în vedere când pune voința de putere sub semnul voinței de creare a omului de către om. Supraomul este ipostaza superlativă a creatorului, căci el aduce la lumină noi sisteme de valori, noi simboluri, noi motive de a trăi, noi lumi.
De la cele mai vulgare forme ale puterii până la cele mai sublime, impulsul demiurgic antropogonic este decisiv. Chiar și simpla și triviala comandă „fă așa cum îți spun” ține de o funcție demiurgică a limbajului despre care am scris cu o altă ocazie. Voluptatea celui căruia i se împlinește voia nu este aceea a supunerii celorlalți, ci de a vedea cum naște – prin puterea cuvântului său! – oameni, „oamenii lui”. Această din urmă expresie „oamenii mei” – atât de des întâlnită la conducători, de la cei mai mici până la cei mai mari, exemplifică cum nu se poate mai bine instinctul demiurgic antropogonic din miezul oricărei puteri omenești.
Orice activitate umană semnificativă poate să devină exercitare a acestui impuls antropogonic: puterea politică, dar și cea pedagogică sau culturală ori forța creatoare a artistului: „un scriitor sau o carte mare trebuie să-și creeze cititorul.” (Marcel Proust).
Forța incredibilă a acestui impuls – și a oricărei voințe de putere – este dată de faptul că, așa cum am văzut, este instinctul însuși al naturii omului, forța fundamentală a speciei umane, ceea ce face ca omul să fie om.
Să amintim, în final, nu doar ca niște picanterii, ci ca întruchipări emblematice ale acestui impuls prometeic adânc sădit în mintea noastră, obsesia alchimică a homunculusului, ca și teoria preformativă în care procreația era explicată prin prezența în spermă a unor „omuleți” în miniatură, complet dotați, inclusiv cu propria lor spermă (de unde riscul regresului la infinit) – a căror dezvoltare embrionară constă doar într-o creștere în volum.
Crearea vieții (biogenia)
Cea de-a doua semnificație a demiurgiei umane la care vreau să mă refer constă în crearea vieții. Fie că se exprimă în idealul filosofic al unei vieți frumoase și bune (kalokagathia) sau în idealul revoluționar al creării unei noi vieți ori al unui nou cadru de existență, fie că e vorba despre crearea unei noi vieți prin intervenția ingineriei genetice sau printr-o viziune estetizantă asupra vieții – în joc este, cu fiecare dintre aceste manifestări ale sale, demiurgia omului, demiurgie care nu mai vizează, ca mai înainte, nașterea oamenilor (antropogonia), ci crearea vieții (biogeneza) în formele amintite mai sus. Să le luăm pe fiecare în parte pentru o detaliere mai amplă sau mai sumară.
Crearea unei vieți bune și frumoase. Este idealul filosofiei antice exprimat în celebra formulă a „filosofiei ca mod de viață”. Spre deosebire de idealul religios al unei vieți virtuoase, dorința filosofică de a trăi bine și frumos este un scop în sine, nu trimite la o recompensă ulterioară acordată de o ființă divină. Pus în legătură cu idealul mai general al autarhiei, împărtășit de antichitatea elină, el poate fi văzut, desigur, și ca o aplicare autoreferențială a instinctului demiurgic antropogonic amintit în secțiunea anterioară. În această primă formă a celei de-a doua semnificații, omul vrea să se creeze pe sine, să se autocreeze, să facă din viața sa și din el însuși ceva în același timp asemănător și foarte diferit de opera de artă. Căci, în acest caz, creatorul și obiectul creat coincid într-una și aceeași persoană. Viața proprie devine materia primă căreia vrei să-i conferi o formă frumoasă și bună (kalokagathia) în scopul autocontemplării („n-admiram nimic, fericit ca zeii, doară singur eu mă miram de mine”, spune Eminescu). Cele patru cauze aristotelice sunt reunite în dorința unei vieți frumoase și bune într-una și aceeași persoană, căci cel care se automodelează, se autoeducă este, evident, și cauza eficientă a acestei acțiuni, și cauza sa formală (imaginea de sine pe care vrea să și-o imprime), și cauza materială (propria lui viață), și cauza finală (principalul spectator, destinatar al creației lui este el însuși). Dorința de a fi creatorul propriei tale vieți este, deopotrivă, și o dorință de eliberare de sub dominația acestui ne-condiționat ultim: viața care, în elementaritatea ei (se) trăiește prin tine. A fi creatorul propriei vieți înseamnă – într-o formulare mai simplă și des întâlnită – „a-mi lua viața în mâini”, a înceta să fiu trăit și a începe să trăiesc eu însumi, în conformitate cu propria mea voință. Lucru mai simplu să fie exprimat decât realizat, căci viața implică o serie de aspecte incontrolabile și imprevizibile, iar alteritatea se insinuează în cele mai fine pliuri ale existenței mele și ale sinelui meu. Toate exercițiile spirituale propuse de antici constau în reducerea sau eliminarea incontrolabilului, imprevizibilului și alterității astfel încât să rămână numai viața trăită în conformitate cu voința proprie. Într-o versiune modernă, acest ideal al autodeterminării îl găsim în existențialismul sartrian, inclusiv în dimensiunea sa etică, unde etica este rodul unei acțiuni creatoare (și deci libere) a individului însuși.
Mult mai relaxat în privința eliminării imprevizibilului, incontrolabilului și alterității din viața proprie, estetismul unui Barbey d’Aurevilly, al unui Gabriele D’Annunzio sau Oscar Wilde postulează drept scop ultim al omului acela de a-l juca pe Dumnezeul Facerii care, după fiecare acțiune întreprinsă, surprins și satisfăcut de perfecțiunea ei constată solemn că „e bine”. Imprevizibilul, incontrolabilul și alteritatea sunt puse la lucru într-un scenariu inițiat de multe ori ad-hoc, ca sub lovitura de grație a inspirației, totuși încă scenariu. Orice ocazie poate fi folosită pentru a crea o nouă poveste, unde autorul ei este și personaj (principal sau din umbră), povestitor și admirator al propriei narațiuni pe care de altminteri a și experiat-o. Spre deosebire de scenariile demiurgice filosofice, celălalt nu este redus la minim sau chiar eliminat, ci, dimpotrivă joacă un rol important în scenariile dandiste și estetiste. Pentru un dandy și pentru estetist celălalt este nu doar un personaj de care are nevoie pentru a-și construi narațiunile, pentru a-și crea lumile, dar este deopotrivă și o extensie, o ipostaziere a eului său spectator, o obiectivare narcisică, un alter-ego. Surprinderea celuilalt, fronda, extravaganța sunt dimensiuni fundamentale ale existenței acesui demiurg insolent și jucăuș – dar scopul este, finalmente, tot autocontemplarea, căci dandy-ului și estetistului le place să vadă întipărirea uimirii și admirației pe chipurile celorlalți.
O figură aparte de demiurg biogen este cea a revoluționarului. El vrea să dărâme de la temelie viața existentă și să înființeze o (cu totul) altă viață. Nimic nu e cum trebuie, totul trebuie reinventat, recreat. Principalul motiv pentru care nimic nu e cum trebuie este că acest este e deja dat, deja găsit, deja existent – insultându-mi libertatea prin simpla lui preexistență. Înainte să propună un alt sistem social, revoluționarul simte că sistemul social existent nu este bun pentru că nu este produs de el, pentru că, dimpotrivă, e preluat încă de la naștere, simte că – pentru a-și afirma libertatea voinței – are nevoie ca de aer să nege ceea ce a găsit deja dat. Forța demiurgică se manifestă, în cazul revoluționarului, în primă instanță (și uneori doar ca) forță de distrugere.
Ca și în cazul Dumnezeului Vechiului Testament, demiurgia revoluționară este pur verbală, logocentrică, căci ideologii, adevărații creatori ai revoluțiilor, distrug și creează lumi prin forța cuvintelor lor și niciodată prin înfăptuiri propriu-zise. Cum ar mai putea să-și mențină rangul de ființe spirituale dacă s-ar coborî în mocirla lui a face? Paradoxal, în sensul propriu, material, al verbului a face, acest tip de demiurg nu efectuează nimic, nu acționează deloc sau, altfel spus, el acționează doar în măsura în care gândește și vorbește, doar prin intermediul Logosului, vorba lui este fapta lui. Cuvântul este un „operator” spiritual, căci face să fie menținând și protejând transcendența creatorului față de lucrul creat.
Aceasta este trăsătura esențială a marilor personaje dostoievskiene, a „demonilor” săi: Stavroghin, dar și „tatăl” său spiritual, Stepan Trofimovici Verhovenski, sunt înfășurați într-o mantie care-i separă de lumea aceasta deși circulă prin ea. Circulă asemenea duhurilor sau aerului – nelocalizându-se niciodată, neobiectivându-se, fiind pretutindeni și nicăieri – insinuându-se în cele mai mici interstiții ale sufletelor, sugerând, influențând prin puterea ipoteticului, instigând la crimă prin tăceri și vorbe în doi peri. Ființe exclusiv metaforice, ei le transmit altora – făpturi inferioare, ignare și abjecte – sarcina de a acționa în locul sau mai precis în numele lor, deși – ca prin farmec – acțiunea odată săvârșită, numele lor nu mai poate fi invocat deoarece – prin definiție – ei sunt dincolo de orice înfăptuire propriu-zisă. Dimpotrivă, un Piotr Stepanovici – nu întâmplător fiul material, de carne – al lui Stepan Trofimovici este obsedat de punerea în practică, uneori neîntârziată, a ceea ce nu se știe sigur dacă este chiar un plan schițat în mintea demiurgului Stavroghin sau doar o năzărire înfiripată din cuvintele lui echivoce. Cere confirmări peste confirmări, niciodată pe deplin obținute și, de altfel, el însuși încearcă să se mențină tangent faptei, punându-i pe alții să acționeze „la semnalul” lui, dar fiind, într-un caz extrem, în stare să pună mâna el însuși pe armă. Cele de mai jos ființe în această procesiune dostoievskiană sunt cele care acționează, care duc gândul până la capăt, făptuitorii propriu ziși – poate nu atât pentru că comit o crimă ci pentru că orice faptă este o crimă! Smerdeakov, Rogojin, Fedka sunt situați în registrul inferior, la ultimul nivel al ierarhiei dostoievskiene a logosului, sunt ultima verigă a lanțului ființei, exact aceea care transformă acest lanț în inexorabilă înlănțuire.
În sfârșit, cea de-a patra întruchipare a biogeniei – crearea de noi forme de viață prin inginerie genetică – guvernează lumea de azi. Omul de azi vrea să fie în sensul cel mai propriu creator de viață, el se substituie tot mai mult Dumnezeului Creator, devine, cum s-a spus, un adevărat „Homo Deus”. Împinsă la ultimele sale consecințe, demiurgia omului sfârșește într-un paradox: pentru că a crea o nouă viață „după chipul și asemănarea” omului implică chiar eliminarea forței demiurgice din om care, am văzut la începutul acestui text, constituie forța esențială a speciei umane. Copilul conceput în laborator după cele mai înalte standarde ale momentului actual va fi asemenea homunculusului din teoriile preformative, un om întreg care nu se va mai dezvolta decât volumic. Demiurgul de azi are tot interesul – ca și cei legendari dinaintea sa – să îndepărteze din el tocmai acel instinct demiurgic care l-ar putea destitui și i-ar putea contesta ordinea stabilită de el. Gena responsabilă de construirea Turnului Babel a fost identificată și va fi neutralizată, fie prin ingineria genetică, fie printr-o anumită ordine socio-economică, fie printr-un tip special de hrană. Deja – cum putem vedea – imboldurile revoluționare au amorțit, imnurile de ridicare au amuțit, este-le nu mai vexează pe nimeni. Omul demiurg e pe punctul să creeze omul nedemiurg!
[1] Gabriel Liiceanu, Notă introductivă la „Ce este metafizica?”, în Repere pe drumul gândirii, trad. Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger, Editura Politică, București, 1988, p. 22
[2] „Doar acea operă care strânge laolaltă (dingt) tetrada (pămîntul, cerul, divinii şi muritorii) este o operă de artă. Exprimat în mod negativ: în măsura în care o operă nu adună laolaltă cerul ca cer, pămîntul ca pămînt, muritorii ca muritori şi divinii ca divini este orice altceva numai o operă de artă nu”. (W. Perpeet W., Heidegger Kunstlehre, în Jahrbuch fur Ăsthetik und allgemeine Kunstwissenschaft, nr. 8, 1 963, p. 175 citat în Martin Heidegger, Originea operei de artă, traducere de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, studiu introductiv de Constantin Noica, Humanitas, București, p. 196
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Demiurgia omului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 