Cioran pentru psihoterapeuți
În ce măsură putem vorbi, la modul serios, în fața unor specialiști în domeniul psihoterapiei despre o terapeutică cioraniană? Este această sintagmă doar un mod de a vorbi, o metaforă sau ascunde ceva real? Oare am putea desprinde din cărțile lui Cioran măcar câteva principii care pot întemeia o nouă abordare terapeutică, elementele unei metode prin care să-l facem pe client să se maturizeze, să crească sau, măcar, să se simtă mai bine? Este Cioran omul sau autorul potrivit pentru așa ceva?
După cum unii dintre dumneavoastră deja știu, am publicat în urmă cu mai bine de zece ani o carte intitulată Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative. Când am dat titlul acestei cărți nu puteam spera că peste un deceniu un grup de psihoterapeuți reali, în carne și oase, se vor întruni pentru a participa la un simpozion pe tema terapeuticii cioraniene. La momentul respectiv, să vă spun sincer, pentru cei mai mulți Cioran nu trecea încă – în România – nici măcar ca un filosof, cu atât mai puțin ca un autor care are ceva de spus unei științe, așa cum încearcă psihologia, inclusiv psihoterapia, să fie. Nu o știință exactă, dar o cunoaștere destul de riguroasă a sufletului uman. Intenția cărții mele a fost una mai curând polemică – la vremea respectivă „gândirea pozitivă” făcea valuri, cărțile de self-help erau pe toate drumurile, maeștrii dezvoltării personale ridicaseră tribună la fiece colț de stradă. În răspăr deci cu aceste două direcții – una care-l considera pe Cioran un nefilosof și cu cealaltă care considera că gândirea trebuie să fie pozitivă – am redactat, cu o pasiune pe care mi-o pot aminti foarte bună, textele care alcătuiesc cartea despre care vă vorbesc și care se ocupă de opera românească a lui Cioran. Terapia prin Cioran a avut destul de mult succes – păstrând proporțiile succesului atunci când vine vorba despre o carte de filosofie și, mai mult decât atât, de o carte de exegeză filosofică. Cred că, prin această carte, mi-am adus și eu contribuția – alături de alți filosofi, dintre care unul dintre ei se află aici în sală și urmează să vă vorbească, e vorba de domnul Marius Dobre – în a atrage atenția asupra faptului că Cioran are o gândire serioasă, aproape sistematică, în ciuda formulării ei aforistice, metaforice, poetice, că nuanțele nu sunt străine rigorii, ci tocmai dimpotrivă, sunt cele mai bune prietene ale ei, de asemenea, că gândirea – gândirea în general – are o esență negativă, că gândirea pozitivă este o contradicție în termeni și că epoca gândirii pozitive nu doar că e o mare ipocrizie, dar este o ipocrizie periculoasă, din moment ce-i putem vedea efectele – în depresia care a lovit, ca un tsunami, bătrânul continent, dar deopotrivă și Lumea Nouă.
Înainte de a intra în amănuntele a ceea ce cred eu că poate fi numită terapeutica cioraniană, aș începe cu câteva amintiri personale. L-am descoperit pe Cioran la vârsta adolescenței, în primii ani de după revoluția din 1989, aveam atunci în jur de 14 ani, mai întâi într-un interviu la radio România când m-a frapat o frază în care acel domn aproape octogenar răspundea felicitărilor legate de aniversarea sa cu un franc: „orice aniversare este, în fond, o neaniversare.” I-am devorat apoi cărțile care clocoteau de o energie a contestării, a repulsiei, a mâhnirii, dar deopotrivă a entuziasmului, a setei de viață, a dorinței de afirmare. Am urmărit într-o stare de adorație cvasireligioasă documentarul artistic Exercițiu de admirație, realizat de Gabriel Liiceanu și Constantin Chelba, difuzat în 1992 la Televiziunea Română ca serial în patru sau cinci părți de câte o oră. În tot acest timp, părinții mei – în special mama mea – erau destul de îngrijorați de lecturile mele cioraniene și rețin și acum o vorbă pe care mi-a spus-o mama văzându-mă probabil influențat de cărțile citite: „Cioran ăsta v-a otrăvit sufletele” – vorbea la plural pentru că în cauză era și fratele meu, și el un adolescent – doar cu un an jumătate mai mare decât mine – admirator al lui Cioran. Trebuie să vă spun că, peste ani, mama se apropie acum de 80 de ani – lucrurile s-au schimbat dramatic: ea, mama, a devenit o cioraniană împătimită care nu uită de fiecare dată când o vizitez să-mi amintească de scurtimea vieții, de „praful și pulberea” care se aleg de toate, de moartea care zădărnicește orice efort, în vreme ce eu sunt ceva mai rezervat cu verdictele dure date vieții. Nu mă pot opri uneori să o tachinez: „vezi, Cioran avea dreptate.” Iar ea, resemnată, recunoaște: „da, avea dreptate.” Voi adăuga și această tardivă recunoaștere în șirul triumfurilor cu care un pesimist se poate mândri: mai devreme sau mai târziu tezele lui se adeveresc, fără nicio îndoială, indiferent de premisele de la care pleacă.
Puterea de fascinație pe care o exercita Cioran asupra unor adolescenți așa cum eram noi la vremea respectivă consta, din câte îmi dau seama, în autenticitatea scriiturii și gândirii sale în ciuda asperității ideilor și temelor atacate de el. În al doilea rând, Cioran aducea la lumină o zonă întunecată, vagă, ambiguă, refulată, umbroasă și o punea în ordine, o categoriza. Există o logică a coșmarurilor – un înțeles al lor, o semnificație – care, conștientizate, are darul de a dizolva puterea lor terifiantă, acesta este crezul psihanalizei și al oricărei psihoterapii și în această credință se întâlnește cu terapeutica cioraniană. Căci Cioran nu se ferește să aducă la suprafață partea nocturnă, tenebroasă, subterană a ființei umane – angoasele, temerile noastre, tristețile, fricile, regretele, melancoliile, disperările, nostalgiile, îndoielile, renunțările care ne hrănesc și, deopotrivă, ne subminează liniștea, siguranța, bucuria, încrederea, speranța, volupatea, elanul, extazul, certitudinea, entuziasmul. Ce văzusem până la Cioran, până la vârsta de 14 ani, era doar partea frumoasă a vieții, crescusem și eu, ca și prințul Sidharta Gautama, într-o grădină, departe de boală, bătrânețe și moarte. Cu Cioran ochii mi s-au deschis și am putut vedea nu dincolo de zidurile palatului în care crescusem, ci chiar în interiorul lui – cealaltă parte, partea negativă, interiorul bolnav, morbid al încântătoarelor lucruri care îmi alcătuiau existența. Am putut afla de pildă că ceea ce numim îndeobște rău se află chiar în miezul tuturor lucrurilor bune care ne înconjoară, că este chiar inima lor. Cine ar fi crezut, până să-l fi citit pe Cioran, că speranța este partea vizibilă a incertitudinii, a vulnerabilității, a fragilității umane? Cine ar fi crezut, înainte de a-l fi citit pe Cioran, că bucuria însăși se naște din gunoiul imperfecțiunii noastre native, a incompletitudinii, a lipsei noastre de desăvârșire, din moment ce orice împlinire presupune ca o condiție de posibilitate o fundamentală și mereu regenerată lipsă, că bietele adevăruri pe care le aflăm sunt în relație directă cu covârșitoarea ignoranță în care am fost aruncați, că însuși interiorul vieții este un gol mormântal, că iubirea evocă permanent, în chiar cele mai tandre gesturi și în cele mai voluptoase acte ale ei despărțirea ontologică a individuației și iremediabila noastră singurătate? Cu alte cuvinte am descoperit – așa cum aveam să o scriu mai târziu în Terapia prin Cioran – că a fi este a fi bolnav, că a ființa este deja o maladie. Amintesc în treacăt poantă extraordinară care s-a spus despre viață: „viața este o boală mortală cu transmisie sexuală.” Este pentru Cioran a fi într-adevăr sinonim cu a fi bolnav? Este ființa o boală? Sau este viața o boală? Dar sunt ființa și viața sinonime?
Cine îl citește pe Cioran are mereu senzația unui balans între o enormă vitalitate și un imens pesimism, între o poftă și dorință de viață și aproape o patimă a renunțării, a retragerii, a (auto)anihilării. Mulți s-au mulțumit să spună că acest balans se datorează unei dimensiuni contradictorii, paradoxale și ambivalente a personalității lui Cioran și în definitiv, după cum am văzut, a vieții înseși – străjuită de cele două capete ale neființei, cel de dinaintea nașterii și de după moarte. Nu ne învață chiar psihanaliza să vedem în ambivalență adevărata realitate a sentimentelor și atitudinilor noastre? Ei bine, din punctul meu de vedere, Cioran este mult mai coerent decât ar putea părea la prima vedere. Mai întâi că, pentru el, ființa (marea problemă a ființei și a neființei!) nu există decât pentru o conștiință, în vreme ce viața există pentru orice făptură, oricât de inconștientă sau inocentă. Viața este, pentru un vitalist precum Cioran, elementul primordial, fluxul atotcuprinzător, permanent novator, creator, substanță comună și unică a oricărei viețuitoare. Vitalismul cioranian este nu doar bergsonian, ci are și o puternică notă animistă – căci viața este „sufletul” unic, comun al oricărui individ, este dacă vreți mediul care ne permite să comunicăm și să intrăm în relație unii cu alții, oricărei specii i-am aparține. Viața este ipostaziată de Cioran dincolo sau, mai precis, dincoace de orice făptură vie, din care orice făptură vie s-a desprins. Or, acesta este, după Cioran, păcatul originar, păcatul individuației. Viața s-a separat, s-a fragmentat, s-a împărțit într-o multitudine nedefinită de indivizi care, fiecare în parte, revendică drepturi absolute, căci – și acesta este misterul faptului de a fi pe care Cioran îl sesizează în mai multe rânduri: viața se concentrează în fiecare individ în parte ca și cum el ar fi unicul sau cel mai de seamă exponent sau întrupare a ei. În termenii lui Martin Heidegger: ființa se dă întotdeauna ca a mea, ființa este întotdeauna a mea sau, mai exact, ființa se dă ca „eu sunt”.
De aici rezultă o dialectică extraordinară căci, odată individuația produsă, fiecare formă de viață va lupta împotriva alteia în numele Vieții înseși, viața se opune ei înseși prin indivizii prin care se manifestă. De aici – tremurul originar, frica primordială de care suntem cuprinși fiecare în parte, pentru că instinctiv simțim că am fost aruncați, prin nașterea noastră, într-o arenă de gladiatori, unde afirmarea unuia înseamnă anihilarea celuilalt.
Tot de aici un sentiment de culpă metafizică – pentru că, pe de o parte, ne simțim vinovați să ne fi separat, prin însuși faptul întrupării noastre, de unitatea vieții – primordial nediferențiată, iar pe de altă parte pentru că prin existența noastră negăm esența însăși a vieții din moment ce a respira înseamnă a pârjoli, din moment ce semănăm moarte în jurul nostru. Ceea ce înseamnă pentru noi a trăi pentru altul, pentru alții, pentru sute de mii sau chiar milioane de ființe vii, văzute ori nevăzute înseamnă moarte. Trăind, noi suntem moartea a milioane de alte făpturi. Aceasta înseamnă încă o trădare colosală a Vieții, căci viața nu se poate nega pe sine însăși. Iată că restricția pe care o formulează John Stuardt Mill în privința libertății – anume că libertatea mea se întinde până acolo unde începe libertatea celuilalt – nu poate fi formulată în privința vieții, câtă vreme a trăi tocmai aceasta înseamnă: a trăi împotriva vieții (altuia). Există în jainism o practică care constă în măturarea din calea pașilor ascetului a oricărei viețuitoare, oricât de mică, pe care acesta ar putea-o strivi-o în deplasarea sa și tot jainiștii își acoperă gura și nasul pentru a nu inspira miliardele de invizibile entități care populează aerul.
Din conștientizarea acestui fapt se naște un alt sentiment – foarte important la Cioran – mila. Oricine își dă seama de această teribilă luptă a tuturor împotriva tuturor, ca să cităm un alt filosof, va fi cuprins de un infinit sentiment de milă, de compasiune care, invariabil, va sfârși într-o dorință de retragere, de renunțare, de asceză, de post total, de sfințenie, de auto-extincție. Știm bine că budismul a împins până la ultimele sale consecințe compasiunea: nirvana, extincția, expirul fără inspir, aneantizarea! Or, de această tentație este bântuit și Cioran însuși, dar își dă seama că trebuie să-i reziste pentru că a-i da curs nu înseamnă nimic altceva decât a părăsi viața, a întoarce din nou – în cel mai perfid mod – viața împotriva ei înseși, a trăda din nou esența vieții. Or, aceasta este marea iluzie căreia trebuie să-i rezistăm, opunându-i principiul următor: individul nu trebuie, sub nicio formă, să trădeze viața, nici măcar în cele mai aparent generoase versiuni ale ei, nici măcar sub forma sacrificiului de sine, a penitenței extreme, a autoanihilării.
Spuneam că pentru Cioran a fi, ființa nu este egală cu viața întrucât problema ființei este o problemă a conștiinței. Și aici intervine o altă ruptură pe care Cioran o sesizează și o deplânge ori de câte ori are ocazia: apariția conștiinței. Cu conștiința, individul se mai separă odată – și încă în cel mai radical mod cu putință – de viață. Omul conștient este cel mai alienat de viața întrucât el se plasează – prin chiar fenomenul conștiinței – împotriva ei, în afara ei, o transformă în obiect al unui subiect – care este el însuși. Relația subiect-obiect, constitutivă pentru conștiință – ne îndepărtează la cele mai mari distanțe de viață pe care, de acum înainte, nu o mai putem trăi în forma spontană, inocentă, naturală în care reușesc să o trăiască celelalte animale, așa divizate și înfricate cum sunt. Cu omul, cu ființa conștientă, se pășește dincolo de viață – căci viața nu-i va mai fi dată niciodată altfel decât ca obiect, adică ca ceva aflat în afară, împotrivă, în fața lui. Ființa conștientă este deci cel mai mare trădător al vieții, iar Cioran știe să alcătuiască o scală a acestor ființe, unde – de la mijlocul ei în jos – valoarea individului crește invers proporțional cu gradul de conștiință, ființele ingenue, naive, inocente fiind cele mai apropiate de sursele prime ale vieții, de unitatea ei primordială, nediferențiată, iar de la mijlocul scării în sus valoarea individului conștient crește direct proporțional cu gradul său de conștiință, cele mai de sus fiind acele făpturi unde conștientizarea a atins pragul disperării. Cei mai detestabili indivizi sunt cei situați la mijlocul scării – oamenii cumsecade, indiferenți la problema morții, imuni la existența suferinței în lume, sceptici într-o versiune moderată și lucrativă, adică atâta doar cât să nu fie înșelați, să nu se lase pradă unor atașamente acaparatoare și să-și poată prezerva esența calculatoare a rațiunii. În prima perioadă de creație, perioada românească, Cioran îi detestă la modul absolut pe sceptici, ironia sorții făcând ca mai târziu să fie considerat el însuși un sceptic. Așadar, în partea superioară a scării conștiinței, Cioran îl apreciază pe individul pe care propria lui conștiință amenință să-l strivească, pe acel individ care în disperarea lui aspiră – zadarnic – să revină la statutul ființelor inocente, naive, spontane de la baza scării. „Între un om cu conștiința morții și un om fără conștiința morții este aceeași distanță ca de la o stea la un scuipat”, scrie Cioran în Tratat de descompunere. Însă cum extremele se ating, omul aflat pe culmile disperării reușește să găsească o trecătoare spre versantul beatitudinii, ne lasă să credem Cioran în Pe culmile disperării. Împinsă până la ultimele ei consecințe, dusă până la extrem, împingând-o până la exces lupta omului disperat, adică agonia, se transfigurează (dacă preferați, sublimează) în opusul ei și anume beatitudinea.
Cioran se adresează acestei ființe conștiente – aflată deci în afara vieții, încercând să formuleze câteva soluții rezonabile. Voi aminti câteva din ele, dar nu înainte de a schița planul general al terapeuticii cioraniene. Acest plan se referă la, ca să spun astfel, o transcendentalizare a perspectivei. (Pentru cei mai puțin obișnuiți cu terminologia filosofică trebuie precizat că transcendentalul se referă la acele structuri aflate dincoace de fenomenul percepției, adică acele structuri și condiții cognitive care fac posibilă percepția ca atare, fenomenul însuși.) Ce înseamnă aceasta? Înseamnă a fi conștient de înseși premisele și fundamentele conștiinței înseși, unele dintre ele deja amintite: individuația, separarea de viață ca unitate originară și primordială, contradicția implicată în desfășurarea vieții individuate (pe care am denumit-o cu formula lui Hobbes: războiul tuturor împotriva tuturor / bellum omnium contra omnes), accidentalitatea și contingența faptului de a fi, prezența răului în chiar germenele facerii și al oricărei fapte, dar în egală măsură și conștientizarea condiționării culturale ori religioase a sentimentelor și atitudinilor noastre față de viață (în Demiurgul cel rău întâlnim, în acest sens, o critică a creștinismului și o deconstruire a atitudinilor omului contemporan în sensul fundamentelor lor religioase: neliniștea, anxietatea privitoare la viitor este, conform lui Cioran, generată de cultul viitorului introdus de creștinism prin ideea cele de-a doua veniri ș.a.m.d.).
Altfel spus des-compunerea este nu doar titlul primei cărți publicate de Cioran în limba franceză, ci o veritabilă metodă terapeutică propusă de el, căci deconstruirea fenomenului înspre condițiile sale de posibilitate se dovedește a fi salutară. Să dau doar un exemplu. În „Filosofia vestimentației”, un subcapitol din Tratat de descompunere, Cioran argumentează că ceea ce ne face să ne îmbrăcăm este o ascunsă conștiință terifiată a morții: un costum și o cravată pun o invizibilă barieră între noi și moarte, căci hainele noastre ascund carnea muritoare din care suntem făcuți, așa cum carnea la rândul ei ascunde scheletul care vom deveni. Un om la cravată este un om care asumă că nu poate muri. Ordinea socială se întemeiază pe această convenție, pe aceste convenții care exclud mortalitatea noastră din câmpul imediat perceptibil, din câmpul vizibilității ființei conștiente. Or, a reuși să treci în câmpul de posibilitate al fenomenului este deja un act cu o mare valoare terapeutică care poate schimba felul profund în care ne raportăm la cei din jurul nostru. Când conștientizez că acest act banal de a te îmbrăca trimite la o conștiință metafizică a vulnerabilității, că prin veșmintele sale omul revendică o demnitate – socială! – care să-l facă să uite completa indignitate ontologică din fața neantului – voi reuși să mă raportez mult mai comprehensiv la semenii față de care în primă instanță – deseori datorită felului în care sunt „îmbrăcați” – resimt o puternică adversitate.
Psihoterapia, în special psihanaliza încurajează această revenire la „originar”, la transcendental, la condiția de posibilitate a experienței – fie prin retrăirea traumei care declanșează simptomul, fie prin deconstruirea complexului afectiv în părțile din care este constituit. Or, în acest sens, Cioran are foarte multe în comun cu actul psihoterapeutic întrucât el recomandă conștientizarea traumei metafizice la care individul a fost supus prin nașterea sa: părăsirea unității nediferențiate, originare, a Vieții.
Promiteam să amintesc câteva dintre soluțiile „practice” indicate de Cioran pentru a ieși din acest cerc vicios al vieții individuate, din Samsara:
Antinatalismul. O soluție este oprirea pe cât posibil a proliferării „cărnii”, a generării în neștire a oamenilor. Obiecției că în felul acesta specia umană ar dispărea, Cioran îi răspunde prin aceea că nu trebuie să ne facem prea multe griji întrucât oricând se va găsi un „cuplu hidos” care să se dedea la reproducere. De altfel, ne-am putea gândi să păstrăm câteva eșantioane – la fel cum procedăm cu animalele pe cale de dispariție. În orice caz, cea mai sigură metodă este să combatem cauza pentru a anula sau a reduce efectul, în speță „lățirea indecentă a cărnii”. Or cauza acesteia este ignoranța, necunoașterea. Oamenii se reproduc într-o stare de inconștiență, de totală ignorare a consecințelor funeste pe care le au actele lor generative. Dacă ar fi conștienți nu s-ar mai grăbi să înmulțească numărul celor condamnați la moarte, să sporească numărul nefericiților de pe scoarța pământului. Amintesc cu această ocazie vorba pe care un filosof antic a spus-o la un moment dat când a fost anunțat că i-a murit copilul. Întrebat fiind de ce a reacționat atât de liniștit și aproape indiferent la tragica veste primită acesta a răspuns: „știam că va muri încă de când i-am dat viață”. Sau, tot un filosof antic întrebat de ce nu face copii a răspuns: „pentru că iubesc copiii”. Iată deci că nu nașterea este problema, ci generarea în stare de inconștiență. Un copil ar trebui să fie nu „dorit”, ci „știut”. Să mai adăugăm faptul că Cioran se dovedește un adevărat vizionar deschizând o perspectivă antinatalistă, perspectivă îmbrățișate tot mai mult în epoca actuală – copleșită de atâtea probleme legate de mediu, de excesul demografic, de poluare ș.a.m.d.
Descreștinarea minții. Mintea europenilor – religioși sau nu – este condiționată de creștinism într-o măsură extrem de gravă, cu atât mai gravă cu cât e mai ascunsă. De pildă cea mai perversă condiționare creștină a minții noastre este orientarea ei spre viitor. Or, cum am văzut, direcția corectă este în urmă, înapoi, înspre recuperarea stării originare a Vieții nediferențiate. În mod curios, creștinismul introduce o temporalitate liniară – considerând că finalitatea actelor și intențiilor ființei umane este „sfârșitul” lumii, și nu „începutul” lumii, chiar dacă, într-o formă sau alta, se vorbește despre împărăția cerurilor ca despre o refacere a condiției primordiale și despre Iisus ca despre Noul Adam. Oricum ar fi Noul Adam nu este vechiul Adam iar împărăția cerurilor nu dizolvă, nu anulează, ci păstrează ceea ce s-a produs în decursul timpului, în timpul istoric, „salvează” cumva ireversibilitatea timpului istoric – eternizându-i formele produse în cursul ei. Or, civilizația occidentală a menținut, chiar în versiunea ei seculară, această direcție liniară și ascendentă imprimată de creștinism (timpul-havuz, cum îi spune Blaga). Omul occidental își pune speranțele înainte, în viitor, este cuprins de o agitație continuă, este fascinat de ideea proiectului și a acțiunii neîncetate. Salvatoare însă este pentru Cioran tocmai direcția inversă: spre origini. Am putea spune că Cioran este un antidarwinist pur sânge, un „involuționist”, el remarcând de altfel – în Paleontologie – prezența unei forțe opuse evoluției care oprește cimpanzeii să-și definitiveze bipedalismul iar pe oameni să se gârbovească întru refacerea stării de maimuță. (E foarte interesant că o asemenea mișcare chiar există în natură – în situații excepționale anumite animale reîntorcându-se la starea incipientă, e cazul anumitor meduze de pildă; oare „nostalgia originilor” nu este glasul cultural al unei asemenea tendințe naturale de prezervare a vieții printr-o mișcare regresivă, printr-o reîntoarcere la stadiul juvenil – fenomen cunoscut sub numele de regresie ontogenetică sau regresie evolutivă, așa cum este cazul meduzei Turritopsis dohrnii?).
Tot dezcreștinarea minții ne aduce la resădirea în noi a unui sentiment… poate originar, care este mila, compasiunea. În ciuda a ceea ce se crede, creștinismul inoculează în oameni – prin ideea de întrupare – un orgoliu total, căci fiecare om în parte se va considera, într-un fel sau altul, o existență absolută, ceea ce-l oprește de la o comunicare și o comuniune reală – în primul rând cu alte specii de animale, apoi chiar cu semenii săi. Antropocentrismul și egocentrismul sunt consecințele funeste ale acestei viziuni creștine conform căreia persoana umană, unică și irepetabilă, îl concentrează în ea pe Dumnezeu însuși. Or, pentru Cioran, la fel ca pentru Buddha și Schopenhauer – și spre deosebire de stoici, de Nietzsche și Kant – mila, compasiunea este o adevărată cale de salvare, de vindecare. De altfel, în creștinism nu mila, ci iubirea este valoarea fundamentală. Or, în numele iubirii poți ucide – o dovedește însăși religia iubirii care a ucis în atâtea rânduri, în vreme ce mila nu tolerează, nu se împacă cu suferința celuilalt. Cel care iubește poate ucide, cel milos nu. Cel care iubește îl face să sufere pe cel pe care-l iubește. Cel milos nu suportă să vadă suferința celui de care i-e milă și va face totul să o înlocuiască cu bucuria. Iar ura se naște din iubire, căci nu-i urâm cu adevărat decât pe cei pe care-i iubim sau pe care am putea sau ar trebui să-i iubim. Mila – fără să iubească, nu va urî niciodată, și va face întotdeauna binele, iar în primul rând nu va face niciodată răul. Mila e absolut dezinteresată și perfect autonomă. Spre deosebire de iubire în care cerem celui iubit să ne răspundă cu iubire, mila nu cere milă de la cel de care i-e milă. În egală măsură, mila nu e îndatorată nici unei alte valori: nici frumosului, nici înțelepciunii, nici cinstei, nici onoarei, nici bogăției. Căci milă îmi e și de cel urât, de ignorant, de omul lipsit de cinste, de umil, de sărac. În plus, mila nu e exclusivistă, precum iubirea. Mila poate fi universală, în timp ce, în sens propriu, iubirea exclude, alege, absolutizează o persoană sau un grup, cu prețul tuturor celorlalți. Numai în mod forțat și prin extrapolare se poate vorbi despre iubire universală, pe când mila este cu adevărat universală – căci nu-și consumă substanța dăruindu-se, se poate dărui multora, la limită tuturora în egală măsură. Nu-i putem iubi pe toți în egală măsură, dar ne poate fi milă de toți – în egală măsură, milă pentru că toți suferă și mor. Iată deci că mila este în legătură cu cunoașterea, spre deosebire de iubire – care poate fi oarbă, ignorantă, pradă iluziei și înșelăciunii. Mila are un temei sigur: suferința, căci orice trăiește suferă și moare! Dimpotrivă, de iubit iubim în tinerețe și iubim tinerețea celui iubit, când suntem prosperi și sănătoși, încântați unul de celălalt prin aparenta noastră nemurire și invulnerabilitate. De aceea, mila e un sentiment superior iubirii, și este un sentiment rațional. Căci de iubit se iubesc și animalele, dar mila nu poate fi resimțită decât de om sau de Dumnezeu, în orice caz de o ființă înzestrată cu rațiune. Mila ne deschide spre lume, inclusiv spre sălbăticiunile hidoase, pe când iubirea ne închide în case, laolaltă cu animalele care ne produc plăcere. În Prima Epistolă către Corinteni Apostolul Pavel dedică un întreg imn dragostei, unde, între toate lucrurile minunate atribuite iubirii (rabdă, nu se mânie, nu gândește răul, nu pizmuiește, nu se trufește…) unul lipsește în modul cel mai strident: „iubirea nu ucide”, deși „să nu ucizi” e una dintre cele mai importante porunci date de Dumnezeu. Și probabil nu vom ști niciodată care va fi fost cuvântul folosit de Iisus atunci când Evangheliile consemnează: „iubește-l pe vrăjmașul tău”, dar avem toate motivele să credem că acel cuvânt se referea la milă. Căci îți poate fi milă de dușmanul tău – chiar atunci când te dușmănește, și mila este implorată de vrăjmașul înfrânt, și din milă îi poți cruța viața – atunci când, înfrânt, ți se aruncă la picioare. Pe când Agamemnon o ucide pe Ifigenia – în ciuda iubirii pentru ea și din iubire pentru cetate, iubindu-l pe Isaac este gata Avraam să-l ucidă în numele iubirii de Dumnezeu, iubindu-i pe eretici, Inchiziția i-a ars pe rug, iubind-o pe Desdemona Othello o omoară! Dacă viața a creat o valoare prin care să se pună la adăpost de propriile ei acte, de terifianta forță autodevoratoare rezultată din manifestarea ei prin individuație, această valoare este mila!
Prin valoarea supremă pe care o acordă persoanei, creștinismul nu face decât să întărească consecințele individuației, în loc să afirme resorbirea înspre originar, înspre Viața primordială și nediferențiată! Iată, așadar tot atâtea motive pentru care dezcreștinarea se impune ca fiind una dintre cele mai necesare și eficiente metode terapeutice în viziunea lui Cioran.
Defenomenalizarea Demiurgului rău. Dacă ne imaginăm că „demiurgul rău” nu este nimic altceva decât un fenomen al conștiinței, atunci soluția este de-fenomenalizarea lui, deconstruirea, imersiunea spre condițiile sale de posibilitate. Dacă, într-adevăr, viața și cunoașterea sunt incompatibile, atunci este necesar să se reconstituie genealogia conștiinței pentru a putea reface drumul înapoi spre „pre-ființă”. Or, originea cunoașterii este o anumită neliniște – o anxietate care-l face să pășească în afara infinității primordiale, adică înspre determinare și limită, căci a dori ceva – chiar dacă acel ceva este infinitul însuși sau un avatar al acestuia (cum este cunoștința binelui și răului) – îl transformă într-un obiect (al dorinței) iar pe cel care dorește într-un subiect (al dorinței). Dorința este deci originea acestei separări produse în sânul lui Dumnezeu căci a-l dori pe Dumnezeu te separă pentru totdeauna de Dumnezeu! Înainte de a fi ispitiți de Diavol – primii oameni nu-l doreau, ci-l trăiau pe Dumnezeu sau întru Dumnezeu. Cum esența temporalității umane căzute este viitorul, cu această mișcare de dorință-separare se naște și timpul, căci prin dorință împingem obiectul dorinței în afara clipei de față, într-un nu-acum / nu încă, în viitor. Budismul a recunoscut de mult în dorință originea însăși a suferinței. Or, pentru a ne reiniția în starea incipientă nu e suficientă negarea – căci negația este deja o operație a intelectului, de același ordin cu afirmația, ci îndoiala, o îndoială totală, universală, îndreptată asupra a orice și în special asupra ei înseși. Dacă îndoiala carteziană trimitea la subiect, la ego, îndoiala cioraniană dizolvă subiectul, ego-ul. Deviza terapeuticii lui Cioran ar fi atunci: mă îndoiesc că mă îndoiesc, deci nu mai sunt eu. Dubito me dubitare, ergo non sum ego. Acest paradox ne readuce mintea într-o stare de coincidentia oppositorum, în acea identitate originare, în prealabilul oricărei diferențieri și separări.
O altă soluție terapeutică subsumată defenomenalizării demiurgului rău constă în uitarea omului. Învecinată auto-dubitației, uitarea omului este o soluție la frica ce apare odată cu neliniștea originară, odată cu actul dorinței. Nu întâmplător, frica de Dumnezeu apare odată cu dorința care-l transformă într-un obiect (cunoștință a binelui și răului), căci primii părinți, în momentul ispitirii, se tem de consecințe, iar ulterior, se ascund înfricoșați de ceea au făcut. Cum abolirea dorinței este destul de problematică, important este să găsim un obiect al dorinței – după exemplul misticilor – în care obiectul dorit să permită dizolvarea în el a eului doritor, astfel încât sciziunea amintită să fie abolită. Dumnezeul misticilor este acel „ceva” în care „eu nu mai sunt eu” sau pur și simplu „nu mai sunt”, în care nu eu, ci Dumnezeu este în mine.
Omul este o ființă articulată – nu doar în ceea ce privește limbajul, ci în toate privințele – de la uneltele pe care le întrebuințează până la viața pe care o trăiește, o viață compusă din asamblarea multor elemente. Însăși ființa lui psihică este un ansamblu de trei facultăți psihice: voința, afectivitatea și intelectul. Aceasta este consecința și deopotrivă pedeapsa dezintegrării din unitatea primordială a Vieții pe care am amintit-o. Încât soluția firească este dez-articularea, des-compunerea, dez-agregarea întru regăsirea unității primordiale. De aceea o metodă eficientă este analizarea fenomenelor aparent simple, elementare: iubirea, credința, speranța, viața însăși – pentru a revela elementele din care sunt compuse (un exemplu: „sărutul este unirea a două salive”), pentru a le reduce la simplitatea deseori penibilă sau absurdă din care provin. Astfel în clipele de mare disperare, spune Cioran este suficient să te gândești la momentul în care ai fost conceput, la faptul că acest aparent monolit care este eul nostru, faptul nostru de a fi nu este decât unirea dintre un spermatozoid și un ovul. Astfel exersată, gândirea se transfigurează în meditație, iar voința în… renunțare.
Dezarticularea propusă de Cioran atinge astfel ultimele consecințe întrucât, consideră el, adevărul nu ține de limbaj, de cuvinte și de raționamente, ci de o intuiție tăcută a esenței.
Iată, așadar, doar câteva dintre „soluțiile” propuse de Cioran într-o posibilă terapeutică filosofică. Rămâne de văzut câte dintre acestea pot prezenta un interes real pentru distinsul public de specialiști în psihoterapia centrată pe persoană căruia am avut onoarea să mă adresez și căruia îi mulțumesc pentru atenție!
[1]INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Cioran pentru psihoterapeuți” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 