ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Vicențiu Pătrașcu

Cine este adevăratul trickster: Sator sau Protagonistul?

(Tenet, Cristopher Nolan și Emma Thomas – 2020)

Reflecția asupra timpului conduce la cele mai insolubile paradoxuri. Fie că-l privim ca pe un mediu de desfășurare a evenimentelor ori ca relație a lor, fie că-l privim ca legat de spațiu ori independent de el, fie că-l privim ca pe o proiecție a minții noastre sau ca având o natură obiectivă – timpul pare să fie o noțiune autocontradictorie, asemănătoare cercului pătrat, o imposibilitate logică care însă contrazice chiar „definiția” noțiunilor contradictorii, căci spre deosebire de ele, ea nu este factual vidă. Așadar în timp găsim o noțiune autocontradictorie supremă și în același timp unică – întrucât ea este deopotrivă imposibilă și reală, logic-vidă și factual-nevidă. Dacă tot ce este rațional este și real (Hegel), timpul este o realitate irațională, manifestarea unei imposibilități. Gândirea intră în criză ori de câte ori încearcă să-l gândească fără să-l infirme, căci una dintre „soluțiile” cele mai simple de rezolvare a paradoxului timpului este negarea acestuia. O regăsim la unul dintre primii filosofi – Parmenide – care proclamă devenirea drept iluzie a simțurilor noastre, căci ceea ce există nu poate să nu (mai) fie, așadar eternitatea este condiția de necesitate a oricărui fapt de a fi. Spre deosebire de el, Heraclit acceptă existența devenirii, fiind astfel obligat să nege supremația principiului noncontradicției – la rândul lui condiție de posibilitate a gândirii „raționale”, adică filosofice și științifice. De aceea – Heraclit – a rămas în istoria filosofiei cu eponimul de „Obscurul”, eponim atribuit în diferite variante tuturor celor care urmează traseul deschis de el. Astfel, curentul intuiționist introdus de Henri Bergson pornind tot de la acceptarea devenirii ca „substanță” a timpului este sinonim cu iraționalismul. Știm că Bergson a intrat într-o dispută cu Albert Einstein asupra timpului tocmai pentru că refuza readucerea acestei contradictorialități la „ordinele” logicii și ale gândirii raționale – prin legarea timpului de spațiu, așa cum propunea Einstein. Pentru Henri Bergson spațializarea și matematizarea timpului este cea mai mare eroare pe care o face ființa umană. Noțiunea de durată la Bergson implică o evoluție creatoare în care așa numitele dimensiuni ale timpului, gândite – matematic – secvențial, discret se întrepătrund una cu cealaltă. Astfel „trecutul” și „viitorul” se amestecă în clipa de față, căci orice eveniment există și are sens exact în măsura în care anticipează momentul „ulterior” și deopotrivă în măsura în care exprimă și continuă momentele „anterioare” din „linia” sa de evoluție. Nu mai puțin adevărat este că odată petrecut un eveniment, acesta se repercutează nu doar asupra a ceea ce numim „viitor” ci și asupra a ceea ce numim „trecut”, orice clipă inducând o reinterpretare, o resemnificare a întregii istorii de până la el. Astfel evoluția este creatoare în ambele „sensuri” temporale. De aceea, după Bergson, trebuie să ieșim de sub paradigma liniară, secvențială, discretă a timpului și să adoptăm perspectiva unei continuități neîntrerupte, a duratei, a evoluției creatoare. Perspectivă care îndreptățește atribuirea etichetei de iraționalism bergsonianismului întrucât a raționa înseamnă tocmai a separa, a discrimina, a analiza. Dansul, muzica și vorbirea, dar și mișcarea în general sunt registrele din care Bergson își culege exemplele – pentru că toate acestea presupun o continuitate în care coexistă trecutul, prezentul și viitorul. De exemplu muzica are sens numai pentru că legăm sunetele prezente de sunetele auzite anterior și de sunetele pe care anticipăm să le auzim. La fel dansul și vorbirea. Într-un exercițiu de patinaj artistic de pildă catastrofa provocată de o cădere schimbă nu doar „impresia” exercițiului de până la acel moment, performat să spunem la nivel de perfecțiune, ci și continuarea numărului – oricât de desăvârșit s-ar desfășura. De unde reiese că ceea ce numim „timp” este creat și recreat continuu, așa cum spunea „străbunul” lui Bergson: timpul este un copil care se joacă, care construiește și demolează (Heraclit).

Spre deosebire de „iraționalismul” bergsonian, soluția paradoxului temporalității o reprezintă, conform raționalistului Einstein, spațiul, mai precis relativitatea pozițiilor observatorilor față de un obiect în mișcare. Prin această relativitate, Einstein rezolvă „contrarietatea” timpului, căci nu putem vorbi despre o contradicție decât în interiorul aceluiași sistem de referință.

Lucrurile se complică puțin dacă privim orice proces în paradigma continuității, legat permanent de sursa emițătoare (ca în proodos-ul plotinian), caz în care un vehicul s-ar afla simultan în toate punctele din spațiul traversat. O asemenea situație este ilustrată de paradoxul săgeții: analizat, zborul săgeții este compus din totalitatea pozițiilor pe care săgeata le ocupă în cursul mișcării sale, așa încât s-ar putea spune că mișcarea săgeții este suma „stărilor” ei, a pozițiilor ei statice, săgeata în zbor fiind simultan mobilă și imobilă. Extrapolând acest exemplu la nivelul întregului timp, se poate spune că dacă acceptăm legea cauzalității și a permanenței substanței – orice eveniment se află în legătură permanentă cu „începutul” și „sfârșitul” întregii lumi, idee pe care Nolan o speculează vizual în filmul său Tenet.

Denumirea filmului face o trimitere evidentă la pătratul magic Sator, unde cuvântul Tenet reprezintă o cruce palindromă.

R O T A S
O P E R A
T E N E T
A R E P O
S A T O R

După cum se poate observa, toate cuvintele prezente în pătratul magic Sator se regăsesc în filmul lui Nolan cu diferite sensuri. Opera, locul unde debutează acțiunea filmului, o sală în care se face muzică, nu este deloc întâmplător ales. Muzica este, așa cum s-a spus, o artă a timpului, o artă a cărei substanță sau materie primă o reprezintă timpul, așa cum materialul specific arhitecturii este piatra sau a picturii culoarea. Ce poate fi deci mai potrivit pentru a opera asupra timpului – văzut ca ordine de succesiune – decât o sală în care se face muzică, a cărei fenomenalitate ține, cum am văzut, de o cu totul altă „ordine”, una în care viitorul este prezent în chiar clipa de față, iar sunetul auzit continuă și deopotrivă schimbă de fiecare dată întreaga istorie de până la el. De asemenea, armoniile muzicale sunt obținute prin repetiții, prin reveniri la aceeași temă, prin repetări ale aceleiași fraze, repetiții care trec dincolo de simpla clasificare a fenomenelor în reversibile și ireversibile: repetiția muzicală nu este una mecanică, ci este constructivă și novatoare. De altfel un alt cuvânt lămuritor în această privință este ROTAS – roată, timpul este „rotitor” exact în sensul în care „revin” temele într-o operă muzicală: o zi repetă aceleași „mișcări” ca ale zilei precedente dar este o altă zi, un an conține același număr de zile, aceleași anotimpuri ca cel anterior, dar este un alt an. ROTAS este și agenția de securitate a lui SATOR – un trickster, înzestrat cu o cunoaștere și o putere aflate dincolo de marginile înțelegerii obișnuite, care reușește să intre în contact și să stăpânească înseși principiile lumii: TENET. Sator este o ipostază a „demiurgului” de tip gnostic – principiu deopotrivă creator și destructiv, cel care deopotrivă creează și distruge lumea. Sator înțelege pe deplin natura ambivalentă și contradictorie a timpului, forța lui generator-degenerativă și semnificația existențială a principiului al doilea al termodinamicii, a entropiei. Astfel, cel mai mare păcat al lui Sator este acela „de a fi dat naștere unui copil într-o lume pe sfârșite”. Sator este „demiurgul” gnostic ajuns la conștiința păcatului său fundamental – creația – căci în orice început se află deja sfârșitul, începutul este sfârșitul, alfa este omega: A(REP)O. În definitiv, acțiunea lui Sator este, împinsă la extrem, imaginea ontologică, „inversată”, a acțiunilor Protagonistului și a grupării TENET: inversiunea temporală, regresiunea. Sator face ca ceea ce a fost să nu fi existat, a des-face, a reveni la punctul de dinaintea Facerii, a reinstaura pre-existența. Putem spune, urmând această cheie de interpretare, că Protagonistul nu este altceva decât cealaltă „tendință” prezentă în Sator, autonomizată, desprinsă de el, „scăpată” din el: tendința de a menține lumea în existență. Or, o asemenea posibilitate de interpretare „răstoarnă” din nou perspectivele, pentru că, conform perspectivei gnostice, tocmai potența creatoare este malefică, existența fiind, prin definiție, elementul negativ, în vreme ce neființa sau mai curând pre-ființa este elementul pozitiv. Astfel Protagonistul devine adevăratul trickster, adevăratul demiurg rău – care-l deposedează pe SATOR, cu ajutorul fostei lui soții, de puterile sale „creatoare”. Fosta lui soție, simbol al fecundității și fertilității, îl ucide pe SATOR, în complicitate cu Protagonistul și cu gruparea TENET, revendicându-și astfel statutul de salvatori ai lumii. Statut pe care Sator însuși și-l asumă, căci și el dorește – în sens invers – să salveze lumea, adică să o „elibereze” de povara propriei ei existențe, în mod esențial corupte și malefice. Apa în care imersează Sator după ce este ucis – este simbolul „haosului” de dinaintea Facerii, a preexistenței, a acelui „otium” a divinității non-creatoare.

Cu toate acestea, finalul filmului ne lasă să înțelegem că Protagonistul știe toate acestea și știe și ce rol îi revine în acest joc: anume că existența presupune tocmai negarea acestui sfârșit (legitim? salvator?), că existența ei este o negație continuă a inexistenței sale: „Suntem cei care salvează lumea de ce ar fi putut să fie. Lumea nu va ști niciodată ce s-ar fi putut întâmpla. Și chiar dacă ar ști, nu i-ar păsa. Pentru că nimănui nu-i pasă de explozia care nu a avut loc. Doar de cea care a avut loc. E bomba care n-a explodat. E pericolul pe care nimeni nu l-a crezut real. Aia e bomba cu adevărata putere de a schimba lumea.”

INDICAȚII DE CITARE

Horia Vicențiu Pătrașcu, „Cine este adevăratul trickster: Sator sau Protagonistul?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.