Cercul vicios (și sacru) al binelui
Înainte de a desemna construcția care-i poartă astăzi numele, templum desemna un spațiu al cerului sau al pământului delimitat ritual de augur, în interiorul căruia erau observate și interpretate semnele ivite. Legătura dintre actul de „tăiere”, de în-cadrare și construirea unei incinte sacre ține, de asemenea, de un comportament ancestral, arhaic al ființei umane. Pare că, încă de la început, indeterminatul a produs repulsie, cu toată concesia, destul de stranie pentru timpul său, pe care i-a făcut-o Anaximandru și cu toată aparenta familiaritate recentă a omului modern, mijlocită de noii fizicieni, cu ideea de infinit.
Este și astăzi de înțeles un asemenea comportament: în condițiile în care nu am avea absolut niciun criteriu de discriminare, de alegere între o direcție și alta, într-o situație în care însăși noțiunea de direcție s-ar evapora, să zicem într-un deșert sau într-o pădure sălbatică, este aproape sigur că, dacă nu am fi anihilați de spaimă, am supraviețui numai prin reactivarea acestui „instinct” aberant de „orientare”. Alegând, așa-zicând, „la întâmplare”, „aleator” un anumit loc, o anumită direcție, un anumit sens de urmat și încredințându-ne lui. Spațialitatea ființei umane este conferită de actul de a locui. Pentru a locui este nevoie, de la bun început, să desființezi, printr-un act inaugural, indiferența zdrobitoare a vastității abisale a universului înconjurător și să stabilești un loc – în care să te așezi ori înspre care să te îndrepți. Cercul se înfățișează, ca și în alte acte fundamentale ale omului, cu neasemuita-i putere autoîntemeietoare: nu se poate stabili un loc în absența consacrării lui (Eliade), dar consacrarea depinde de prealabila lui stabilire, de pre-stabilirea lui. Pare să existe, prin definiție, un spirit al locului, un geniu care-l stăpânește și care ți se revelează de îndată ce l-ai desprins, printr-un act de voință absolut suveran și absolut contingent, de „restul” uniformizant și deopotrivă amorf. Trebuie înțeles însă că cercul ne urmărește în continuare: „restul”, „uniformitatea” și „amorful” nu ar exista fără acest act inițiator în sens absolut. Locul nu este „decupat” dintr-un orizont preexistent, ci prin însăși stabilirea locului ia naștere dihotomia în care de acum înainte va trăi ființa umană: sacru-profan, ordine-haos, bine-rău. De asemenea, semnificația cuvântului „întâmplător” sau „aleator” este prinsă și ea într-o anumită circularitate: actul în-tâmplător prin care am ales ceva devine unul „întâmplător” abia odată cu alegerea făcută și numai în raport cu ea, odată instaurată o ordine în care noțiunile de „întâmplător” și de „necesar” capătă sens. Privind retrospectiv, orice alegere este fatalmente atinsă de un hazard absolut pentru că diferitele ei „rațiuni” sunt judecate în funcție de criteriile pe care însuși actul alegerii le înființează.
Dar ce înseamnă a alege și ce înseamnă întâmplare? Etimologic, ambele cuvinte trimit la ideea unui act instaurator. A alege vine din latinescul allĕgĕre. A alege înseamnă originar a selecta, a desprinde ceva dintr-o mulțime, a separa o posibilitate de celelalte. Potrivit unei ipoteze etimologice seducătoare, deși controversate, verbul „a se întâmpla” ar proveni dintr-un latin popular *(in)templare, derivat din templum. Dacă acceptăm fie și numai ca sugestie această ipoteză, atunci întâmplător este, la origine, ceea ce se petrece într-un spațiu de-limitat – și prin aceasta sacru, adică profund semnificativ și cu adevărat real, în templum. Cu alte cuvinte, orice alegere este, în sensul ei originar, profund în-tâmplătoare, adică deopotrivă profund semnificativă și absolut aleatorie! Aleatoriul – de la latinescul alea, jocul de zaruri și, prin extensie, hazardul sau riscul – poartă el însuși o încărcătură spirituală importantă din moment ce jocul cu zaruri este unul dintre cele mai vechi simboluri ale deciziei. Cu mult înainte să desemneze rezultatul unei vieți ordonate și calculate, echilibrate și înțelepte, fericirea a însemnat rezultatul conjuncturii, al norocului, al șansei – postulate ca fiind hierophore / aghiofore!
Când credem că sensul definirii și al raționării este dat de prezența unor reguli clare de definire și a unor criterii ferme de judecată este bine să ne amintim de acest sens originar al delimitării (definitio): acela de revelator al unei sacralități pe care însuși actul delimitării o face posibilă. Regăsim în primele acte serioase ale gândirii filosofice această alăturare dintre definiție, judecată și prezența sacrului (Parmenide, Pitagora). Legile, inclusiv și mai ales legile gândirii, au, la începuturile lor, un caracter sacru. Ca atare, ele nu au un alt fundament în afara lor înșile, așa cum ne-o arată existența postulatelor, axiomelor și a principiilor logice. Ele sunt sacre nu pentru că sunt raționale, după cum nu sunt nici raționale pentru că sunt sacre, ci sunt sacre și raționale pentru că sunt, pentru că stau la temelia oricărui act de judecată, fiind astfel autosuficiente.
Se pot spune aceleași lucruri și în privința binelui? Căci nu este binele rezultanta, epifenomenul facerii, alegerii, instituirii, delimitării, înființării unui anumit domeniu sau loc, tocmai aceasta făcându-l atât de insondabil, atât de indefinibil și atât de… suprem? „Și a văzut Dumnezeu că este bine.” – propoziția cheie a Genezei, unde proclamarea binelui făcut este ulterioară facerii înseși, ne arată că binele ține în mod fundamental de alcătuire, de așezare laolaltă, de con-figurare și com-punere. Imposibilitatea unei științe morale unice atrage atenția asupra acestui act primordial și incomensurabil de fundare a fiecărei morale în parte: criteriile de judecată specifice uneia, perfect coerente în interiorul ei, devin incompatibile până la ridicol atunci când au pretenția de a evalua îndreptățirea altor sisteme morale. Această situație a fost suficient de bine explicată și… speculată de Nietzsche care încearcă totuși să găsească un numitor comun, dincolo de bine și de rău, al tuturor moralelor, de factură antropo(onto)logică, în voința de putere. De altminteri, morala – așa cum i-o spune și numele (mos, moris, obicei, datină; plural mores) – nu întreține cu binele decât un raport secundar, originară fiind în cazul ei instituirea, configurarea, delimitarea, definirea, alegerea, legea. Este natural ca, în absența oricărui reper, să ne orientăm așa cum am descris la începutul acestui text: prin stabilirea aleatorie – unde aleatoriului îi este încredințat un sens divin, sacru – a unor principii, adică prin configurarea unui domeniu, prin delimitarea unui loc, deci, prin instituirea spațialității proprii omului: locuirea. Este moral, potrivit și bine ceea ce este consistent cu acest sistem deja creat – în virtutea faptului de a fi fost creat. Este imoral, nepotrivit, inadecvat și rău – tot ceea ce nu se încadrează în sistemul respectiv, tot ceea ce e strident și contrar, literalmente tot ceea ce este nelalocul lui, tot ceea ce reprezintă o fisură a sistemului și amenință să-l fractureze. De aici apare și acea tentație – atât de familiară nouă – de a crede că există o logică inerentă moralei, în care principiile și regulile derivă more geometrico unele din altele conform unei rațiuni universale, identificată cu Binele absolut. În realitate, impresia de raționalitate morală este dată de conformarea regulilor și normelor la un cadru deja stabilit, de înscrierea lor în templum-ul delimitat printr-o instituire conjuncturală. Legile cu care Moise coboară de pe munte sunt bune pentru că sunt date, poruncite, postulate, în virtutea faptului că înființează o lume care ține, care se leagă, se articulează prin ele. De fapt, a crede că legile sunt bune în sine pare să fie o iluzie retrospectivă: doar faptele, conforme sau neconforme lor, sunt bune sau rele. Prin extensie, se poate afirma că legile sunt „bune” în măsura în care asigură existența lumii pe care o propun, ceea ce implică o anumită consistență și armonie, o „bună” îmbinare a lor, o minimă sistematicitate. Însă și acesta este doar un mod de a le evalua post factum (petitio principii) pentru că se presupune că existența lumii (comunității) întemeiate de ele este bună. Pe aceste temeiuri se poate constitui și o etică canibală, o etică sclavagistă (a și existat), o etică a genocidului. Este întristător să vezi de câte ori este invocat argumentul persistenței unei anumite comunități în sensul legitimării practicilor, moralei sau religiei acelei comunități. Acest sofism este extrem de prezent pentru că e tangent cu un principiu al gândirii, principiul rațiunii suficiente: orice există are un temei, o rațiune pentru care există; deci longevitatea unei entități demonstrează prezența unei rațiuni de a fi mult mai puternice în raport cu entitățile mai puțin viabile sau efemere. Viabilitatea unei entități o legitimează moral – într-un perfect cerc vicios.
Este, așadar, liberul arbitru ceva complet arbitrar? Aici trebuie să distingem între două semnificații ale arbitrariului, întâmplătorului și aleatoriului – cea asupra căreia am insistat, unde în-tâmplarea, alegerea contingentă a unui loc reprezenta o manifestare a sacrului, căpăta prin pura ei survenire o valență transcendentă și uzul modern al termenului unde denotă conjunctura haotică și lipsită de sens ori voința aflată sub domnia bunului plac. Ținând cont de această diferență putem înțelege cum liberul arbitru întemeiază în epoca noastră un relativism moral radical care susține perfecta legitimitate și îndreptățire a tuturor sistemelor de valori, pe când, în alte vremuri, aleatoriul, hazardul, întâmplătorul (zborul unor păsări în spațiul – templum – delimitat de auguri, un vis, zarurile, o apariție oarecare, o piatră cu o formă mai ciudată ieșită în cale) puteau determina o ordine strictă, riguroasă, în acest caz aleatoriul fiind învestit a priori cu o semnificație sacră.
Există oare o ieșire din acest cerc vicios – și sacru – al binelui? Un anumit sens al familiei lexicale „bine – bun – bunătate” poate deschide o asemenea posibilitate. Este vorba despre acel sens care e redat de cuvinte precum îngăduitor, blând sau blajin. Când nu vizăm un sens moral tare și când nu avem în vedere o capacitate, abilitate sau competență („este un foarte bun matematician, medic, profesor”), caracterizăm un om ca fiind bun sau dovedind bunătate atunci când iese, firesc, din spațiul binelui strict normativ – riguros, sacru și, vai!, de atâtea ori pedepsitor și vitregitor – în acela al înțelegerii cuprinzătoare și al prezenței mângâietoare. Vor fi fost și în vremurile îndepărtate în care o bună educație era asociată cu duritatea și coerciția fizică dascăli plini de bunătate, îngăduitori și blânzi care se impuneau tocmai prin această autoritate a indulgenței, printr-o tărie a gingășiei și delicateței sufletești, printr-o răbdare „de fier”.
Suntem tentați să împărțim lumea în oameni drepți și oameni corupți (ne obligă binele, morala, etica), uitând că există oameni care, în întâlnirea lor cu alți oameni și tocmai pentru ca o asemenea întâlnire să fie posibilă, suspendă aplicarea neînduplecată a propriilor principii și a regulilor comunității din care fac parte – nu pentru a obține beneficii imorale, nu din lașitate sau interes, ci pentru a face loc alterității, pentru a se deschide către celălalt, pentru a-l lăsa să fie. O asemenea atitudine, a cărei larghețe și generozitate excede criteriile și principiile morale, introduce o alternativă la dihotomia bine-rău, corect-greșit, alternativă exprimată lingvistic prin semnificația morală a cuvântului „mare”. Un „suflet mare” (magnanim) este un suflet care pare să interiorizeze ceea ce Karl Jaspers considera că este principiul metafizic al lumii înseși: Cuprinzătorul. Așa cum lumea poate conține ființe și lucruri atât de variate, elemente opuse până la contradicție, fără să le reducă la un numitor comun, un suflet mare strălucește, asemenea soarelui evanghelic, și peste cei buni și peste cei răi, și peste cei drepți, și peste cei nedrepți (Matei, 5:45)
O atare bunătate, o asemenea măreție sufletească, constituie, din câte îmi dau seama, o experiență umană cu adevărat universală, independentă de orice morală particulară și care traversează toate comunitățile, toate moravurile și obiceiurile lumii, impunându-și, când și când, legea sa de dincolo de lege. Sunt convins că un Alioșa Karamazov sau un prinț Mîșkin au existat și continuă să existe, dintotdeauna și în orice colț al lumii, din epoca de piatră până azi, din jungla amazoniană până în Japonia, într-o comunitate creștină ca și într-una canibală…
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Cercul vicios (și sacru) al binelui” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
