Ce sens face viața?
„Sărac e Dracul!” – această vorbă auzită pe vremea când eram copil mi-a rămas mult timp în minte. Îmi răsună încă de fiecare dată când mă gândesc la sărăcie deși în primă instanță nu am găsit o legătură explicită între sărăcie și cele diavolești, nici în mitologia românească, nici în teologie unde sărăcia are chiar un statut… privilegiat (cei săraci, inclusiv cei săraci cu duhul sunt binecuvântați de Iisus, în vreme ce bogații, inclusiv bogații în duh, învățații, sunt mai curând ponegriți în Evanghelii: „mai ușor îi este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăția cerurilor” ori „înțelepciunea lumii este nebunie pentru Dumnezeu” Pavel, I Corinteni: 3, 19). Poate numai în graiul moldovenesc termenul sărăcie păstrează o conotație profund negativă care sugerează că ea intră sub jurisdicția celui Rău.
Totuși, e foarte probabil că această vorbă să transmită o cunoaștere venită din cine știe ce străfunduri ale înțelepciunii poporului. Într-adevăr, privind mai atent chestiunea, nu e Diavolul cel mai lipsit din toată creația, înzestrat cu un orgoliu care nu face decât să-i adâncească și mai mult lipsa, golul, căci vrând să fie ca Dumnezeu el nu poate face nimic din sine însuși, nici măcar atât cât ar fi putut dacă i-ar fi lipsit această vrere? Trufia, orgoliul – adică „excelența” lui Lucifer – este, ne-o spun sfinții părinți, un atribut sărăcitor, un „ceva” nimicitor, o „calitate” care te îndepărtează și mai mult de ființă, care te face să nu fii într-o și mai mare măsură, este o posesie care te deposedează, una care te des-ființează. Tot Diavolul îl simbolizează pe cel care sărăcește în modul absolut – luându-ți sufletul, este cel care, neavând nimic al său, se hrănește de pe urma altora.
Ideea unei calități aneantizatoare, a unei posesii ce te desființează, a unui atribut care te destramă e o schemă de gândire prezentă în filosofia mai recentă în dihotomia a fi – a avea, unde nu atât bogăția în sine, cât posesia inertă și inerțială este însărăcitoare în ordinea ființei. De altfel Evangheliile nu condamnă bogăția ca atare (dimpotrivă, îi fac elogiul în parabola talantului îngropat și chiar în parabola fiului risipitor, sărăcia fiind văzută uneori drept un simbol al prezenței sau intervenției Diavolului în viața unui om – precum în Cartea lui Iov).[1] Sărăcia este la fel de condamnabilă și diabolică precum bogăția câtă vreme este sterilă, necreatoare, neproductivă. Sărăcia – ca și bogăția – poate fi un „a (nu) avea” la fel de „putred”, de mort și de ucigătoare, de „necrofil” câtă vreme te oprește de la a face. Erich Fromm arată că pentru ca a avea să-și mai păstreze „sensul de ființă” trebuie să-și mențină legătura cu un alt verb: „a face”. Câtă vreme ceea ce ai nu are legătură cu a face – a avea se îndreaptă împotriva lui a fi, îl devoră, îl consumă pe posesor, îl deposedează de o altă însușire fundamentală, aceea de a fi. Dar sărăcia însăși poate fi „moartă” și ucigătoare câtă vreme te folosești de ea pentru a „nu face” și pentru a… nu fi! Nu doar bogăția, dar și sărăcia sărăcește în ordinea ființei – câtă vreme te oprește de la a face!
Este valabil lucrul acesta și pentru vremurile noastre?
Nu trăim oare tocmai astăzi în epoca lui a face, a productivității și consumului nestăvilite, a afacerilor și a tehnologiilor performante a căror primă finalitate este obținerea unei eficacități tot mai sporite? Nu suntem fiecare în parte prinși în activități interminabile, nu ne raportăm la noi înșine în termenii raportului și ai raportărilor, nu suntem considerați resurse umane, specializate în a produce tot mai multe acțiuni și activități? Nu trăim astăzi în epoca cea mai propice bogăției – chiar în sensul ei umanist, subliniat de Fromm, acela în care a face este prezent în chiar miezul vieții noastre? De ce ne-am plânge de o lume în care sărăcia este eradicată în chiar fundamentul ei? De dimineața până seara facem câte ceva important, chiar și viața contemplativă a devenit producție de idei, iar noaptea – creierul nostru are o producție onirică.
Dacă tot am intrat într-un registru psihanalitic, am putea porni în analizarea situației noastre actuale de la o expresie, preluată din limba engleză, de o stranietate care o face și mai interesantă hermeneutic: a face sens. Deși blamată ca o calchiere barbară a unei sintagme englezești, mi se pare cu atât mai semnificativă. Se spune că ceva face sau nu face sens. De ce nu mai spunem astăzi, așa cum spuneam până mai ieri: ceva are sau nu are sens? Nu oare pentru că simțim într-un mod pe cât de profund pe atât de nedeterminat că putem face lucruri la care strămoșii noștri apropiați nici măcar nu au visat, atât cantitativ, cât și calitativ – dar că așteptăm de la lucrurile însele să facă un sens la care noi nu mai putem avea acces decât prin ele? Nu arată expresia a face sens că am externalizat semnificarea acțiunilor noastre, că ne așteptăm de la lucrurile produse de noi să producă la rândul lor – printr-o forță magică, deja independentă de noi – un sens față de care noi înșine devenim receptori ca într-un joc de zaruri, ca altădată ghicitul în cafea sau în bobi? Nu ne arată tocmai dispariția acestor activități care înainte ocupau doar o anumită parte a vieții oamenilor (datul în cărți, în bobi, deschiderea cărții, ghicitul în stele – și câte altele) – că mantica s-a generalizat, că ea a devenit însăși esența activității noastre, că noi ghicim în chiar lucrurile pe care le facem și de la care ne așteptăm să obținem sens, un sens însă pe care nu noi îl punem în ele – ci ele, lucrurile însele, par să-l producă printr-o forță aproape magică, cuantică, browniană, a hazardului, a întâmplării, a norocului, a șansei? Omul de astăzi nu mai ghicește în cafea, în cărți sau în bobi, ghicește în chiar lucrurile pe care le face. Omul de azi se așteaptă ca „lucrurile” pe care le face, lucrările pe care le realizează să-l răsplătească cu un sens pe care-l fac chiar lucrurile însele. Însăși afirmațiile pe care le emite un om nu mai au un sens prealabil, obiectiv, ci ele „fac” sau „nu fac” sens în funcție de un milion de conjuncturi – din care atenția, inteligența, bunăvoința și cultura interlocutorului reprezintă doar o parte. Sensul lor este dat de „rating”, audiență, bani sau de o mie de alte lucruri (impredictibile!). Imensa productivitate a lumii de astăzi se explică tocmai prin această așteptare pe care o avem de la lucrurile pe care le facem: acela de a conferi – ele, lucrurile! – sens acțiunilor pe care le întreprindem și prin care le înființăm. Altfel spus imensa productivitate a lumii de azi (și deci bogăția ei) au drept condiție generativă tocmai absența unui sens prealabil, a unei intenții prealabile, a unui plan sau proiect ori program. Istoria acestei situații este mai veche și am încercat să o schițez într-un alt text.[2] Utilitarismul, psihanaliza, dadaismul, suprarealismul cu dicteul său automat, arta experimentală – toate acestea au pregătit epoca „omului-zar” – titlul romanului lui Luke Rhinehart.
O carte recent apărută în limba română, Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei (Contramundum, 2023), scrisă în anii 90 ai secolului trecut de către Neil Postman ne vorbește și ea despre această epocă a sensului post-factum, a sensului ca epifenomen al acțiunii umane. Autorul vorbește despre trei epoci, o epocă a uneltelor, o epocă a tehnocrației, în sfârșit de un Tehnopolis în miezul căruia se află omul zilelor noastre. În Tehnopolis, spre deosebire de epoca uneltelor unde lucrurile și activitățile oamenilor se așezau într-o ordine cu sens, mai exact spus, într-o ordine cu sens prealabil și spre deosebire de tehnocrație, unde încă tehnologia este pusă în slujba omului, a unor idealuri care, fie ele non-religioase, laice, își păstrează valoarea de transcendență: progresul, bunăstarea umanității, viitorul, dezvoltarea omului, în Tehnopolis – tehnologia domină în totalitate ființa umană, iar persoana umană este văzută ea însăși ca o tehnologie. Mai exact a face a devenit valoarea supremă – căci nimeni nu se mai întreabă azi de ce face un lucru sau altul, cui îi folosește, în ce scop sau pentru ce ar fi bine să existe mai curând decât să nu existe: orice poate să existe trebuie să existe, iată principiul plenitudinii care, transpus în inventică, a dus la supra-umplerea pământului de monstruozități inutile dintre care unele nu apucă nici măcar să vadă lumina scanerului casei de marcat.
În secolul XX s-a putut vorbi despre o intenție a operei separată de intenția autorului, o intenție pe care lectorul o putea descifra sau proiecta după bunul său plac în text. Constatăm că această viziune asupra unei autonome intentio operis s-a generalizat și definește astăzi modul în care ne raportăm la propria noastră viață. Nu ne mai întrebăm ce sens are viața noastră ci, să o recunoaștem, ce sens face viața noastră. Trei exemple din domenii diferite – știință, religie și literatură – ne pot ajuta să înțelegem modul în care raționează omul de astăzi privitor la sensul celor existente. Răspunsul la întrebarea dacă există viață extraterestră primește două răspunsuri opuse dar bazate pe aceeași idee, a inexistenței oricărui sens prealabil, a oricărui proiect „inteligent”: fie că se va spune că e mai mult decât probabil să existe viață dată fiind infinitatea ciocnirilor atomilor din mulțimea nesfârșită de galaxii și sori din univers, fie că se va spune că – dată fiind complexitatea vieții pe pământ – ea constituie un fapt singular și deci este imposibil ca alte ciocniri absolut aleatorii să producă încă o dată aceeași organizare complexă a materiei – temeiul ambelor raționamente este același: indeterminismul, inexistența oricărei intenții prealabile, a oricărui sens preexistent. Existența sau inexistența vieții extraterestre este rezultatul unui calcul probabilistic.
Deopotrivă, emblematică pentru viața religioasă a omului actual este rugăciunea neoprotestantă. Cel care spune rugăciunea improvizează, cuprins de frenezie, cu ochii închiși, un jazz evlavios unde o temă sonoră simplă (Doa-mne) este învârtită în jurul liberei inspirații a rugătorului. Acest mod de rugăciune s-a răspândit și în religiile tradiționale nevoite să se adapteze noii sensibilități incompatibilă cu rigoarea unei forme fixe, canonice, ritualice.
Poezia cu vers alb a fost prima care a introdus în literatură „gândirea stocastică” unde sensul era așteptat să apară, să străfulgere – ca un epifenomen al înșiruirii de cuvinte fără sens (adică fără intenție prealabilă, fără plan). Romanul s-a lăsat o vreme așteptat dată fiind discursivitatea sa și inevitabila dependență de structurile logico-lingvistice – dar în sfârșit a apărut și arta, tehnica romanului lipsit de orice plan și de orice idee sau miză. Romanele lui Mircea Cărtărescu sunt cele mai elocvente exemple în acest sens: scrise, cum mărturisește autorul, fără nicio ștersătură, dintr-o răsuflare – în ciuda întinderii lor magnifice – ca sub un rapt automat, aceste romane sunt jocuri literare complexe, extrem de rafinate, față de care a te întreba care este ideea sau ce vrea să spună autorul constituie un păcat capital: simplificarea, reducerea romanului la un cadru preexistent. Sensul este cu atât mai bogat, mai infinit cu cât nu este limitat de niciun prealabil, este obținut post factum – după ce mă apuc de scris (chiar dacă nu am nimic de spus), iar în calitate de produs finit după lansarea lui pe piața editorială, unde se va mișca după legi complet autonome.
Trebuie să acceptăm, vrem nu vrem, că înfloritoarea viață a omului actual se datorează tocmai „sărăciei” de sens, de înțeles – dacă punem problema în termenii unei viziuni și a unei mentalități valabile ieri. Dacă omul actual se simte dezorientat în această lume – și are toate motivele să se simtă – este pentru că încearcă să răspundă la o întrebare pusă greșit. El vrea să afle ce sens are viața lui în loc să întrebe ce sens face viața lui? Într-adevăr viața omului de astăzi nu mai are nici un sens, dar ea face sau poate face mereu sens. Constantin Noica aparținea încă lumii de ieri când spunea: „ce bine că viața nu are sens, pot să-i dau eu unul”. Astăzi viața nu doar că nu are sens, dar nici nu mai există un subiect uman care să i-l dea, ci doar unul care primește, descifrează, interpretează sensul pe care însăși viața lui îl face – la care trebuie să rămână permanent deschis, receptiv, „treaz” tocmai prin eliminarea oricărei pre-viziuni, a oricărei intenții, a oricărui… scop. Căci viața actuală face cu atât mai mult sens cu cât nu are nici unul!
Iar dacă dracul e într-adevăr sărac, nu mai puțin adevărat e că din cele mai vechi timpuri el a fost considerat co-autor la creație. Chiar și în mitul biblic al Genezei fără intervenția Diavolului creația lui Dumnezeu s-ar fi oprit la o grădină și doi oameni. În mitologia românească, diavolul – sărăcia absolută! – este părtaș la crearea lumii prin trucurile lui, prin încercările lui de a fura, prin dorința lui de a-și umple golul. Böhme și, pe urmele lui, Hegel nu s-au ferit să afirme puterea negativului. Să însemne aceasta că, după o îndelungată anticipare a puterii demoniacului, umanitatea este astăzi suficient de coaptă pentru a o exercita? Trăim oare vremurile în care să fim, așa cum prevedea Berdiaev, coautori la creația divină dar nu prin teandrism, ci prin demonie, prin „pierderea sufletului”?
[1] De altfel, în limba română bogăție vine din slavul bogatьstvo a cărui rădăcină, bogъ înseamnă „dumnezeu”. Interesant de văzut și că un sens al lui bogъ este acela de dărnicie, de împărțire. Dar și în limbile germanice bogat provine dintr-un cuvânt care înseamnă rege, în timp ce în latină cuvântul dives trimite în mod clar la divin. Sărac – în limba română vine din bulgarul sirak care înseamnă orfan.
[2] https://anthropos.ro/2023/08/07/nevoia-de-libertate-si-adictia-digitala-o-istorie-a-omului-in-opt-pagini-1-2/
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Ce sens face viața?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 