Amintiri conștiente
Conștiință, cunoștință și limbaj articulat
Un termen des utilizat este cel de „amintire conștientă”. La prima vedere destul de pleonastică, noțiunea rămâne susceptibilă să ofere surprize. Există, într-adevăr situații de amintiri inconștiente sau, cel puțin, căzute temporar într-o stare de virtualitate, dar nu o asemenea distincție vizează formula amintită. E vorba despre o altă situație cu mult mai problematică, a acelor amintiri scindate, ce par a fi „povestite” de un narator lăuntric sau văzute de un observator superior trăirii de primă instanță.
Nu știm exact când apare o asemenea memorie conștientă de sine, dacă ea este efectul apariției conștiinței (de sine) sau, dimpotrivă, conștiința urmează acestor „stări” mnezice conștiente (câtă vreme este greu de conceput o conștiință de sine amnezică sau formată din amintiri ne-conștiente). Și mai problematică este apariția acestor stări mnezice pe care le numim „amintiri conștiente”: reprezintă ele o ruptură în evoluția individului sau sunt, mai curând, fulgurații ce ajung, prin repetări la intervale neregulate de timp, să constituie un proces continuu (memoria conștientă / conștiința de sine)? Fenomenul ar putea fi comparat, la propriu și la figurat, cu pâlpâirile unui bec atunci când intensitatea curentului se ridică doar intermitent la nivelul aprinderii lui. E foarte probabil ca – la fel ca în cazul tuturor celorlalte capacități / facultăți psihice – să avem de a face și în acest caz, al constituirii memoriei conștiente / a conștiinței de sine, cu un proces ce are nevoie de timp pentru a se consolida și a-și atinge funcționalitatea optimă.
Ce se întâmplă înainte de apariția acestor „amintiri conștiente”? Ce tip de amintiri sau de memorie se activează în cazul copiilor mici, dat fiind că e de ordinul evidenței faptul că ei au amintiri și operează cu ele? Pentru a înțelege o asemenea categorie de amintiri se impune o distincție între starea de conștiență și conștiința de sine. Conștiența denumește un raport al unui subiect cu un obiect extern sau cu el însuși, în vreme ce conștiința este o stare de autoreflexivitate, înseamnă să fii conștient că ești conștient. Un copil mic sau un animal este conștient de lume și de el însuși fără a avea însă o conștiință de sine, adică fără a avea acea perspectivă superioară ce poate fi redată prin expresii precum: știu că știu sau văd că văd. Starea de conștiință este, spre deosebire de simpla conștiență sau cunoștință, autoreflexivă, ea este conștientă de sine.
Așadar, problema conștiinței este o problemă dificilă, poate una dintre cele mai dificile probleme filosofice. Conștiința pare să fie un lucru de la sine înțeles atunci când suntem conștienți de ceva exterior nouă, de un obiect, dar tema devine extrem de complicată atunci când obiectul conștiinței este conștiința însăși. În mod paradoxal, tocmai această dificultate ne dezvăluie trăsătura fundamentală a conștiinței, anume autoreflexivitatea. Există două stări sau moduri ale faptului de a fi conștient: conștiența sau cunoștința și conștiința. O anumită conștiență sau cunoștință o au, în diferite grade, toate ființele vii – pentru că altfel, pur și simplu nu ar putea supraviețui. Și animalele își pot pierde cunoștința, adică acea stare de conștiență, prin care iau act de ceea ce este în jurul lor și, într-un anumit sens, de ele însele. Dar nu spunem decât cu mari precauții despre unele dintre ele – sunt conștiente de sine. (Pentru a determina prezența conștiinței de sine la anumite animale și la copiii mici – testul recunoașterii în oglindă este, se pare, esențial).
Tocmai confuzia dintre cunoștință și conștiință ne blochează accesul la o adecvată aprofundare a problemei conștiinței. În sens tare, conștiința presupune, cum spuneam, nu doar a fi conștient de ceva exterior ție însuți sau chiar de „sine” (adică de corpul tău, de nevoile tale), ci a fi conștient de faptul de a fi conștient. Conștiința este, așadar, o conștiență – superioară – a conștienței, o metaconștiență, pe scurt trăsătura fundamentala a conștiinței este autoreflexivitatea.
O pisică este conștientă de lume și de sine însăși, de corpul ei, de nevoile ei, de pericolele în care se află, de ceea ce-i produce plăcere, dar, cel mai probabil, nu este conștientă de însăși această stare de conștiență pe care o are, nu este conștientă că este conștientă. Dar este conștiința o calitate exclusiv umană? Răspunsul reiese din cele anterioare: conștiința pare, într-adevăr, să fie un atribut al ființei umane. Doar pentru că ne naștem oameni dezvoltăm conștiință? Ar putea și animalele, în anumite condiții, să dobândească conștiință? Evident, conștiința nu este un atribut înnăscut al omului, nu suntem conștienți de noi înșine – de fapt nu suntem conștienți că suntem conștienți – din momentul nașterii, fapt ușor observabil. Copiii mici se comportă ca și cum ar fi conștienți, dar de fapt au doar o stare de conștiență / cunoștință – pe care o au și animalele.
După toate aparențele, conștiința apare odată cu achiziția limbajului, mai precis a limbajului articulat. Conștiința este indisociabilă de exercitarea unui monolog interior, care evident nu poate avea loc decât după ce dobândim limbajul. Tocmai de aceea primele amintiri – pe care nu întâmplător le numim conștiente – aparțin vârstei de la care începem să achiziționăm limbajul în așa fel încât să putem avea un monolog interior. Desigur și copilul mic, prelingvistic (așa numitul infant, lipsit de vorbire) își amintește părinții sau casa – precum își amintește un câine sau o pisică locul de reședință sau „stăpânii”.
Problema apariției limbajului articulat este una extrem de complicată, nelămurită pe deplin până în zilele noastre. Nu este cazul să ne ocupăm acum de toate teroriile privitoare la limbaj, nici măcar de cele mai importante. Apariția limbajului rămâne un mister și probabil că lămurirea acestui mister va duce și la explicitarea conștiinței. Până atunci nu avem încotro și trebuie să pornim de la acest punct orb în chestionarea problemelor filosofice pe care le ridică acest termen, aparent atât de banal: conștiința.
Conștiința: materie sau spirit?
Chiar acceptând că achiziția limbajului și a monologului interior produc finalmente conștiința, se ridică următoarele întrebări: cum poate ca ceva material să producă ceva imaterial, așa cum sunt conceptele și ideile cu care operează conștiința? Cum e posibil ca din ceva să se nască altceva, opus lui? Aceasta este, într-adevăr, o chestiune extrem de spinoasă: cum ajungem de la un anumit obiect la ideea acelui obiect, care este relația dintre nume și lucru? Și, evident, care este legătura dintre creier și conștiință?
Deși nu este nouă, perspectiva materialistă este larg îmbrățișată de specialiștii în neuroștiințe: conștiința este reductibilă la procesele neurologice, neurofiziologice, deci la creier. Lucrurile nu sunt însă deloc simple pentru că în ciuda progreselor extraordinare la care a ajuns tehnologia scanării și cartografierii creierului nu s-a putut stabili nici un punct sau centru al conștiinței, nici un „loc” sau sediu al conștiinței. Cortexul prefrontal este amintit de unii specialiși în neuroștiințe că ar fi zona în care au loc acele procese care declanșează conștiința de sine. Pe lângă faptul că nu putem delimita care sunt acele procese neurologice și psihice esențiale în apariția conștiinței (în mod obișnuit ea apare destul de devreme, odată cu achiziția limbajului verbal), există și o obiecție „metafizică” la adresa concepției materialiste: ceva inferior nu poate genera ceva superior (or, materia este, într-o viziune idealistă, inferioară ideii, spiritului)! Din ceva material – poate rezulta ceva de aceeași speță, respectiv ceva tot material. Ceva ideal nu poate să se nască din ceva material conform principiului „inferiorul nu poate genera superiorul” la care se adaugă și principiul „ceva nu poate genera opusul său.” (De aceea nici materia nu se poate naște din Idee, în majoritatea lor concepțiile idealiste, oricât de moniste ar încerca să fie, rămânând, în această privință, profund dualiste.)
Materialismul caută să răspundă acestor obiecții logico-metafizice indicând sursele biologice și sordide ale celor mai „idealiste” idei, ale celor mai nobile și sublime valori: instinctul sexual, nevoile adaptive / adaptative ș.a.m.d. Astfel, există un „instinct al frumosului” care poate fi redus la sexualitate, morala poate fi redusă la interesele supraviețuirii grupului, filosofia la interesele luptei de clasă, creația la o luptă pentru prestigiu și putere etc.
Problema rămâne însă intactă: cum este posibil saltul de la realități materiale la expresia lor simbolică, ideatică, abstractă? Un cuvânt este decisiv: abstractizarea! Prin limbaj se produce o esențializare a calităților percepute prin simțuri la noțiuni tot mai schematice, tot mai abstracte, tot mai îndepărtate de realitatea sensibilă de la care plecăm (empirism). Conștiința nu ar fi posibilă fără această operație de abstractizare făcută posibilă de limbaj.
Pe de altă parte, nici idealismul nu este scutit de obiecții, cel puțin la fel de dure. El scapă, evident, de obiecția pe care o formulează la adresa materialiștilor, anume că din ceva nu se poate naște contrariul lui și că inferiorul nu poate genera superiorul. Idealismul postulează o consubstanțialitate între ideile conștiinței și sursa lor: ceea ce numim lume materială nu este decât o aparență, o manifestare fenomenală a unor idei, a unei lumi, în esența ei, ideale.
Obiecția fundamentală care se aduce de obicei teoriei idealiste privește dependența conștiinței față de corporalitate, față de un suport material. Cum nu s-au văzut încă fenomene ale conștiinței lipsite de un asemenea suport, ideea conform căreia conștiința are o sursă nonmaterială rămâne o simplă presupunere neacoperită și lipsită de credibilitate. Cei care vor să găsească un substrat spiritual al realității fizice apelează la noțiuni cât mai eterice posibile: vocea (lui Dumnezeu), lumina absolută (lipsită de un corp generator), energia, informația…
Un prim răspuns este unul ontologic. Altfel spus, unii dintre cei care îmbrățișează teoria idealistă încearcă să dovedească existența unor fenomene ale conștiinței fără suport material, devin adepți ai spiritualismului și chiar ai spiritismului, adevărați vânători de fantome. Ei sunt obligați să adopte o viziune spiritualistă ce se întinde de la proclamarea existenței lui Dumnezeu, a îngerilor, în general a entităților conștiente non-materiale până la încercarea de a dovedi existența „spectrelor”, a fantomelor, a sufletelor lipsite de corp. Prin indicarea unor asemenea fenomene ale conștiinței noncorporale se intenționează demonstrarea independenței conștiinței față de corp, a ideii față de materie. Doar că o asemenea încercare este, după cum ne putem da seama, extrem de dificilă, aproape imposibilă pentru simplul motiv că există întotdeauna un intermediar între presupusa conștiință imaterială și manifestarea sa fizică (mediumul). Chiar atunci când se vorbește despre fantome, spectre care apar anumitor oameni ele se exprimă tot printr-un suport fizic, oricât de eteric ar fi el (un abur, un miros, o voce). Această linie de argumentație idealistă este, după cum se vede, prinsă într-un cerc vicios din care nu prea poate ieși.
O altă încercare de a dovedi independența conștiinței față de materie (suntem, deci, tot în cadrul teoriei idealiste) este de ordin epistemologic sau gnoseologic. Să ne amintim modul în care materialiștii dovedeau – în cheia epistemologiei empiriste – dependența ideilor față de realitatea sensibilă, așadar, extrapolând, a conștiinței față de materie: toate ideile sunt abstractizări ale unor senzații fizice, mai precis ale unor calități pe care senzațiile fizice le dezvăluie cu privire la lucruri. Evident, tabăra idealistă va încerca să dovedească contrariul, anume că există cel puțin o idee care nu poate (subliniez, nu poate) proveni din realitatea sensibilă, ci dintr-o realitate de aceeași „substanță” cu ea, o realitate ideală. Iar aceste idei există și sunt de două tipuri: ideile matematice și ideile metafizice și morale.
Primele sunt cele mai ușor accesibile minții noastre, cele mai vizibil independente de realitatea sensibilă – sunt pure creații ale minții, de la numere până la figuri geometrice. Acestea sunt universale și par să fie înnăscute în sensul că se poate ajunge la descoperirea matematicii (a legilor fundamentale ale matematicii) și de unul singur, fără să fii învățat de nimeni, prin simpla analiză logică, conceptuală.
Ideile matematice nu sunt însă singurele idei care par să nu-și aibă sursa în experiența sensibilă. Există și alte idei, față de care ideile matematice par să joace rolul unei interfețe, al unui simbol, al unui portal. Aceste idei sunt ideile metafizice și morale. Ce legătură există între matematică și metafizică sau morală? Pitagora sesizează încă de la începuturile filosofiei o asemenea legătură, motiv pentru care este un mare matematician, dar deopotrivă un mare metafizician și chiar un întemeietor de credință religioasă și, ca să folosim termenii lui Nietzsche, un creator de morală. Prima idee non-matematică față de care matematica ne deschide mințile într-un mod direct este ideea de eternitate. Legile matematice sunt eterne, neschimbătoare, imuabile. Ele sunt de asemenea nenăscute și nepieritoare. Independente față de schimbările fizice. Independente chiar de orice suport material. Dacă lume ar pieri cu totul, dacă întregul univers material ar dispărea, legile matematice încă ar fi în vigoare.
Există, iată, o dovadă „concretă” a existenței unor „entități” noncorporale, imateriale, complet independente de suportul material – anume legile matematice. O altă idee spre care matematica deschidea mintea umană este ideea de perfecțiune. Perfecțiunea nu există în natură, în realitatea sensibilă, unde totul este relativ și, de obicei, strâmb. Dimpotrivă, matematica operează în mod curent cu perfecțiunea – de aceea descoperirea numerelor iraționale a produs atâtea dureri de cap înainte de a fi acceptate. Cercul, pătratul, numărul zece – toate acestea sunt figuri sau numere „perfecte” pe care le invocă Pitagora în scopuri non-epistemice, ci soteriologice. Dar toate acestea trimit la o altă idee, la ideea de Bine, căci Binele este expresia morală a perfecțiunii despre care vorbește matematica. Eternitatea trimite de asemenea la imortalitatea ființei umane, la nemurirea ei și la preexistența sufletului. Toate aceste idei sunt idei metafizice pitagoreice derivate din ideile matematice.
Nu este cazul să urmăresc acum toate avatarurile acestei viziuni la Platon, Descartes sau Hegel. Important este, cred, să mai semnalez această trăsătură fundamentală a conștiinței: odată apărută ea nu-și (mai) poate concepe inexistența, motiv pentru care ne este aproape imposibil să concepem că a existat o perioadă în viața noastră din care lipsesc amintirile… conștiente, o perioadă lipsită de conștiință. Într-un anumit fel, e mai ușor de conceput moartea – când nu vom mai exista deloc – decât copilăria timpurie când existam fără să știm că existăm.
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Amintiri conștiente” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 