ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Tribalism si filosofie

Animalele folosesc tot soiul de mijloace pentru a se putea identifica unele pe altele. Efectele unei identificări corecte vor conduce către comportamente care variază de la confruntare şi respingere, la acceptare-toleranță, distribuire a altruismului şi resurselor, şi preferințe reproductive. Mijloacele de identificare pot fi şi ele felurite: detecția unor markeri bio-chimici (miros, gust), forma şi textura, vibraţie ritmică, un anumit tip de semnal sonor, prezenta într-un anumit loc (a oului în cuib spre exemplu) şi altele.

În cazul omului avem de a face cu o deviație de la aceste mijloace general specifice animalelor înzestrate cu anumite simțuri. Pentru ființa umană, pentru a detecta pe un semen ca făcând parte dintr-o aceeași specificitate identitară sau pe un altul ca fiind diferit şi totuși asemănător, în baza faptului că este om, pe lângă setul bazal de indicatori izvorât din aplicarea simțurilor peste datele concrete ale unui individ, se folosește o poveste.

Povestea identitara este esențială pentru oameni, aşa cum se prezintă oamenii de când avem civilizație și limbaj structurat. Această poveste este expresia unei existențe ce se sprijină pe verbalizare, ce este trăită prin cuvinte, și este descrierea care face ca subzistenta unui animal inteligent în mediul ambiental să devină povestea despre viață și lume a umanității.

Fiecare dintre noi învățăm o astfel de poveste de când învățăm să vorbim şi să conștientizăm existența noastră într-o lume care există deja, o lume cu oameni care ne învață cine suntem și ce este lumea. În prima fază acesta este un proces de absorbție a cunoașterii, de asimilare şi de integrare a informației, în ceea ce va deveni, de la un punct încolo, povestea identitara. În sălbăticie sau în absența însușirii limbajului verbal, omul rămâne tributar reperelor biologice pe care le are la dispoziție pentru a se simți parte dintr-un trib, dintr-o haită sau, pur şi simplu, dintr-un mediu înconjurător.

Pentru cei care încep să învețe povestea despre lume şi viață, identitatea lor personală va dobândi o dimensiune istorică şi culturală, care o va îngloba şi regulariza pe cea biologică. Cu cât societatea în care evoluează individul va fi mai sofisticată, cu atât povestea, aşa cum putem vedea studiind parcursul evolutiv al omului, se va îndepărta progresiv de dimensiunea biologică (fără a putea să renunțe cu totul la tribalismul care evoluează, culturalicește vorbind, direct din aceasta).

Această reprezentare simplă este indicativă pentru un prim nivel de înțelegere a sinelui şi a etosului ca matrice în care se plăsmuiește identitatea personală într-un sistem de relații interpersonale caracterizat de o disparitate a autorității: individul este “dator” comunității, în mod particular celei care l-a învățat cum să fie om. Chiar şi în cel mai paradoxal caz, cel al tiraniei absolute, acest raport de autoritate primă rămâne valabil, cum chiar şi un tiran are nevoie să verbalizeze mai întâi povestea despre drepturile şi puterile sale, înnăscute sau dobândite, pentru ca mai apoi să le poată pune în efect.

O consecință a acestui nivel prim de înțelegere a dimensiunii culturale umane, anume tribalismul, este un tip particular de devotament față de cei percepuți a fi în interiorul grupului, şi o neîncredere în alții percepuți ca străini, ciudați, nedemni sau irelevanți/inferiori. Competiția cu “ceilalți”, în acest caz, poate lua forme brutale, care să ignore normele de protecție convenite cu privire la cei care ar aparține grupului de proveniență. Iar în cazul în care este vorba despre competiție  pentru teritoriu şi resurse, aceasta se poate repede transforma în adversitate, conflict şi violenta organizată de grup. Forma exacerbată a acestor confruntări este războiul.

Ce e deosebit de important să subliniem este faptul că această dimensiune nu poate să dispară cu totul niciodată, cum ea izvorăşte tocmai din caracterul prim pe care îl are o anumită poveste identitară, o anumită viziune despre viaţă şi lume, asupra individului care îşi trăieşte istoria proprie într-un context al unei istorii mai mari. Cel mult pot să fie diminuate efectele destructive pe care tribalismul le va exercita atât asupra comunităţilor cât şi asupra indivizilor în parte. Vom încerca să propunem în continuare câteva posibile abordări care pot facilitata un anumit nivel de eliberare de sub forţa constrictiva şi de modelare coercitivă a acelor prejudecăţi constitutive care stau la baza oricărei viziuni culturale: pentru ce merită să trăieşti, să lupţi şi să mori? Cum trebuie sau pot fi văzute viaţa, strădania şi lupta, cât şi destinul final al omului în lume?

Înainte de a încerca să răspundem la aceste întrebări, să zăbovim cu privire la modul în care am putea vreodată să cădem de acord asupra a ceva. Lucrul acesta este cu atât mai important cu cât am putea constata că există mai multe puncte de vedere ce ar putea fi luate în calcul şi că, dacă ne putem regla perspectiva la nivelul cuprinderii unui întreg orizont istoric cunoscut, oricare metodă ar fi fost vreodată  considerată deasupra celorlalte, acest triumf a avut vremelnicia sa, nefiind decât o nălucă a unei absolute înţelegeri a faptelor și oamenilor. De aceea, şi acum, nu doar în trecut, orice ştiinţă care pretinde a fi descoperit cunoaştere neschimbătoare şi absolută, da dovadă doar de arogantă şi de fanatism.

Există totuşi în interiorul comunităţilor, poate în strânsă legătură cu tribalismul, dar şi independent de el, o anumită negociere culturală a sensurilor morale ale acţiunilor. Acest lucru este esenţial pentru a se produce o perspectivă oarecum omogenă asupra „binelui” la nivelul colectivitatii. Hermeneutica modernă denumeşte acest mod de a produce o înţelegere comună a binelui „sensus comunis”,  adăugând ceea ce este o dimensiune istorică culturală peste conceptul similar al iluminismului german, care avea o natură mai abstractă şi impersonală. Astfel se poate explica maniera în care evoluează şi se transformă perspectiva asupra moralei, precum şi felul în care aceasta poate diferi de la o cultură sau epocă la alta, fără ca această variaţie asupra înţelegerii moralei să fie doar expresia raţionalităţii relative. Am putea totuşi specula că, dacă există o evoluţie istorică a acestui mod de a opera judecaţi morale la nivel colectiv, obârşia sa s-ar afla tot într-o formă de tribalism, adică mai întâi comunităţile ar presupune că varianta lor personală de morală este fie universală, fie superioară celorlalte, cu care s-ar putea compara. Ar fi nevoie să treacă timp, pentru ca iluzia uniperspectivală asupra binelui să facă loc reflecţiei filosofice, iar interogaţia şi dialogul deschis asupra moralei, să ia locul convingerilor implicite, sprijinite pe consensul comunitar. Putem nota drept exemplu pentru o asemenea evoluţie, trecerea, în anumite culturi, de la concepte de drept cum ar fi drepturile cetăţeneşti, la conceptul de drepturi ale omului, sau chiar la conceptul de drepturi ale fiinţelor conştiente (în interiorul teoriilor transumaniste) sau drepturi ale fiinţelor sentiente (cum ar fi dreptul animalelor de a nu fi ucise pe scară largă pentru hrană, în afara oricărui orizont de culpă morală pentru umanitate).

Aşadar trebuie să subliniem faptul că această semnificaţie morală comună poate să beneficieze de pe urma deschiderii faţă de alte culturi, cât şi de pe urma apropierii pe baze de empatie faţă de orice fiinţă sau entitate, cu care am putea identifica puncte comune în termeni de conştiinţă şi sentiență. Pe de altă parte, trebuie să observăm faptul că în multe situaţii tradiţia şi tribalismul vor fi mai puternice decât empatia şi umanismul, iar culturile particulare pot dezvolta ideologii ostensive şi violente, care să reducă la nivel individual sentimentul de comuniune cu cei percepuţi drept străini, ciudaţi sau diferiţi.

Pentru moment credem că este benefic să ne concentrăm pe posibilităţile de creştere pe care le aduce căutarea acestui sens comun al acţiunilor morale. Această evoluţie poate fi descrisă ca o fuziune de orizonturi, unde un orizont este totalitatea cunoaşterii care poate fi obţinută dintr-o anumită perspectivă culturală, iar fuziunea mai multora se referă la posibilitatea deschiderii fiecăruia în parte către oportunităţile oferite de diversitate, prin dialog liber, şi prin chestionarea sinceră a presupoziţiilor (prejudecăţilor) fundamentale ale fiecărei perspective în parte, şi a modului în care acestea modelează (şi limitează) înţelegerea la nivel individual.

Chiar şi în acest caz, la nivel individual, evoluţia despre care vorbeam mai devreme discutând despre posibilitatea dezvoltării ca urmare a procesului de fuziune a orizonturilor, este în strânsă legătură cu povestea identitară. Aceasta readuce în prim plan problematica înţelegerii de sine prin limbaj, ca textualitate. Identificarea cu o comunitate sau cu tine însuţi, nu se realizează exclusiv prin simţuri, pe baze biologice, ci mai ales prin discurs, pe baze filosofico-culturale. Povestea despre identitatea personală, atât individuală cât şi de grup, este în primul rând un text despre cine suntem în lume, o istorie faţă de care ne apropiem cu prejudecăţi implicite despre ce ar putea însemna pentru noi respectiva poveste şi cum ne-ar putea influenţa. În prima instanţă, aşa cum ziceam, aceasta este o relatare pe care o dobândim în societatea în care ne formăm şi pe care o credem, însă nu neapărat pentru că este adevărată sau credibilă, ci în funcţie de cât de multă încredere ne-a inspirat până la un anumit moment dat cultura care ne învaţă respectiva poveste despre noi înşine.

Lucrurile sunt chiar mai complicate atunci când vorbim despre identitatea de grup a individului, cum comunităţile au o istorie mult mai lungă, care îşi exercită efectul asupra indivizilor, şi care reclamă un efort mai mare de cuprindere. Pe parcursul acestui exerciţiu de înţelegere a istoriei colective şi individuale ca textualitate, prejudecăţile interpretative sunt puse la încercare. O apropiere deschisă faţă de oportunitatea înţelegerii şi a transformării va putea schimba prejudecăţile iniţiale şi povestea identitară. Astfel, din modul cum se prefigura ea înainte, ca preînțelegere implicită, va evolua către un nou orizont interpretativ, care va reuni interpretarea izvorâtă din cunoașterea întregului text identitar, cu toate variațiile prealabile, pentru a se putea transforma într-un nou orizont de semnificație. Acesta este cercul hermeneutic, iar posibilităţile transformative oferite de acest demers descriu procesul dinamic de fuziune a orizonturilor.

Prin el se pot depăşi obstacolele identitare legate de prejudecăţi şi prejudicii cum ar fi rasismul, etnofobia şi xenofobia. Toate acestea au la baza istorisiri despre identitate, în baza unor diferenţe între grupuri şi indivizi, diferenţe care poate au avut relevanța lor la un anumit moment dat. Acesta este cel mai probabil momentul princeps al definirii de sine, operaţiune care are nevoie de diferenţiere specifică pentru a circumscrie sfera termenului identitar. Însă în virtutea evoluţiei temporale şi la nivel individual, şi la nivel de comunitate culturală, orizontul de definire ar putea beneficia de pe urma creşterii şi a dezvoltării identitare dincolo de limitările iniţiale, necesare în mod constitutiv. Aceste limitări poate că sunt definitorii, însă ele nu trebuie să fie şi definitive. Posibilităţile de supravieţuire şi evoluţie depind în fapt chiar de reuşita în transcenderea lor.

Spre exemplu rasismul, în formele sale primare, bazat pe diverse caracteristici biologice observabile, reprezintă expresia necunoaşterii modului în care materialul genetic tinde să degenereze printr-o conservare strictă a genealogiilor privilegiate, expunând indivizii respectivelor grupuri la tot felul de patologii, de la maladii generate de endogamie la nivel de cohorte, la vulnerabilităţi faţă de patogeni şi afecţiuni degenerative la care alte genealogii au dezvoltat deja un anumit tip de rezistenţă genetică. Aceste cunoştinţe au fost descoperite şi studiate abia recent, şi nu existau în momentul în care „marile teorii rasiste” asertau superioritatea anumitor comunităţi, în baza unor criterii care, poate cândva, se profilau drept adevăruri evidente. Poate cel mai anecdotic exemplu este cel referitor la hibridizarea ancestrală a genului homo sapiens cu alte specii de hominizi, încă de la începutul expansiunii „speciei noastre” din Africa înspre toate regiunile pe care le-a colonizat încă din vechime. În procesul de părăsire a climatului african întâlnirea cu patogeni diferiţi, specifici unor regiuni mai reci, precum gripa, a avantajat supravieţuirea selectivă a indivizilor care erau rezultatul hibridizării cu homo neanderthaliensis, care era deja adaptat la bolile climatului rece.

Însă nu utilitatea ar trebui să fie ultimul argument pentru renunţarea la respingerea celor consideraţi diferiţi sau inferiori, ci deprinderea cunoaşterii că superioritatea pe criterii rasiale, naţionale, biologice, culturale, este doar expresia unui nivel mai modest de dezvoltare socio-culturală, în care modestia virtuoasă este uzurpată de îngâmfare, iar cruzimea impostorizează puterea. Acest tip de discurs este uşor de exploatat de către demagogi, pentru că speculează slăbiciunile grupurilor marginale, care în general sunt mai puţin educate. Este suficient să se trâmbiţeze o poveste glorioasă despre un trecut triumfător pentru ca lipsurile prezentului să fie instrumentalizate ideologic în deliruri revendicative. De aceea şi este necesar, pentru o societate sănătoasă, să se pună în mod periodic la îndoială pe sine. Asta înseamnă să se readucă în dialog liber şi deschis acele principii care stau la baza oricărei judecăţi considerate a fi corecte. Prin procesul de educaţie continuă a indivizilor, de introducere în scrutin şi reflecţie filosofică a presupoziţiilor identitare fundamentale, o comunitate culturală poate să evolueze şi să se dezvolte.

Printr-un asemenea efort de reîntemeiere a construcţiei identitare culturale pe baze hermeneutice se poate împlini o legitimare a identităţii unitare a intregii comunităţi, cât şi o construire de sine mai autentică a individului în interiorul comunităţii. Aici facem apel la conceptul de bildung şi la modul în care persoana, din punct de hedere hermeneutic, poate să evolueze prin exersarea circularităţii interpretative în povestea sa identitară şi de asemenea prin fuzionarea orizonturilor sale individuale ca urmare a deschiderii dialogale către ceilalți oameni, din componenţa aceleiaşi culturi , precum şi către alţii din culturi diferite.

INDICAȚII DE CITARE

Horia Cinteză, „Tribalism si filosofie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.