ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Schița unei vindecări miraculoase fictive

Vorbeam într-un articol precedent, din suita celor dedicate terapiei prin filosofie, despre limitele și orizonturile  unor asemenea încercări. La momentul respectiv am considerat că este important să proiectez unele impedimente evidente, și chiar imposibilități descurajante. Bunăoară, am discutat despre neatractivitate și zădărnicie, defalcând zădărnicia în trei specii ale acestui gen: sterilitate, incertitudine și non-iluminare. Acest lucru am considerat că este important tocmai pentru că filosofia poate fi și ea instrumentalizata în scopul șarlataniei, și poate oferi mijloacele unor escroci carismatici de a păcăli mai ales pe cei care doresc să fie impresionați. Limbajul filosofic, experiența sapiențială acumulată și exercițiul în dialog argumentativ și dezbatere oferă, acum mai mult decât pe vremea sofiștilor, posibilitatea ca unii să pozeze în salvatori şi profeți. Însă eficiența tehnică a șiretlicurilor este augmentată tocmai de promisiunea unor rezultate sigure care pot fi atinse urmărind un anumit parcurs. În contrast, ceea ce numeam la momentul respectiv terapie prin filosofie, trebuia să poată recupera omul dintr-o înregimentare ideologică și să îl readucă într-un orizont de însemnătate în care să se poată reconstrui pe sine însuși într-un mod în care consensul implicit cu privire la datele existențiale să devină explicit. Iar această transformare să fie cât mai ferită de tentația absolutului și a universalismului.

În așa fel încât lumea omului care a îndrăznit să îi și să își chestioneze rostul să nu fie o rezervație identitară de indigeni ingenui, un lagăr de concentrare al sinelui redescoperit și poleit în lumina autenticității trucate, și nici o cetate sub asediu care să se simtă îndreptățită să pornească, în spirit de conservare, război total, pentru că “Hannibal ante portes!”. Cumva, asemenea politici, la orice nivel ar fi aplicate, chiar și la cel individual, sunt mai degrabă produsul unei încrederi deșănțate în adevărul propriu, într-un merit deosebit personal sau colectiv, al unui anumit tip de înțelegere a lumii, care nu mai lasă loc și pentru altceva, celălalt om și adevărul său. Speranța în acest caz era că filosofia, practicată astfel, nepretențios dar dedicat, să aibă șansa să evite o capcană general umană: ura, ca emoție identitară. De aceea am și încheiat acel articol într-un mod anticlimactic referindu-ne la ceva care încă mai are o alură religioasă, sau măcar un iz de tămâie: deschiderea sufletească.

Dar totuși, dincolo de orice capcane ale slavei deșarte care derivă din practicarea unui discurs menit să aducă o înțelegere mai profundă şi mai personală a sinelui și a lumii, care ar putea fi speranțele, oricât de slabe ar fi ele, pentru un om care ar reuși să se obișnuiască să facă constant acest efort de deschidere sufletească? Poate fi cu adevărat ura, ca emoție identitară, edulcorată suficient prin hermeneutica ? Cumva, un asemenea rezultat ar putea fi acea vindecare miraculoasă a unei boli a spiritului, care a fost glorificata mereu sub chipul eroului războinic și al gloriei ucigașe.

Așa că vom încerca să creionăm un foarte scurt exemplu al unei fictive vindecări miraculoase prin filosofie aplicată. Însă, avertizăm din nou, orice rezultat obținut ar trebui tratat cu deosebită suspiciune dacă nu întrunește cel puţin acele caracteristici descurajante despre care vorbeam mai demult în articolul precedent şi le-am reluat şi la începutul acestuia de faţă: neatractiv, implauzibil, ireplicabil sau greu replicabil, incert şi fără pretenţii ostensive către absolut sau universalitate.

Aşadar, să ocupăm poziţiile de luptă: opoziţia dintre bine şi rău, şi militantismul beligerant care decurge de aici. Chestiunea este de o importanţă majoră cum discriminarea între bine şi rău este o condiţie necesară funcţionării individului într-o societate aflată pe oricare dintre palierele de dezvoltare a civilizaţiei. Fără această capacitate corelativă de evaluare morală, omul nu poate oferi şi nici pretinde nimic de la cei pe care îi consideră semeni. Poate că cel mai evident este când asemenea obiecţie se referă la cele mai elementare drepturi şi libertăţi pe care o societate le recunoaşte individului, şi, în mod corelativ, a sancţionării de orice chip a încălcării acestora. De aici şi militantismul inerent unei asemenea deosebiri esenţiale între ceea ce e bine (bun, drept şi adevărat) şi ceea ce contravine binelui (rău, incorect şi mincinos). În sine, această cale, a asumării binelui şi a respingerii raului, pare să fie calea firească pentru un om normal, iar opusul, exact motivul pentru luptă şi conflict. Întrebarea care se impune mai întâi în acest context: este aceasta luare de poziţie elementară -opozitia faţă de rău- ceva care ar trebui tratat? Cum ar putea ceva care în sine apără binele prin a se opune raului, să fie o maladie a spiritului? Şi cum ar putea filosofia să “vindece” omul de “lupta binelui contra răului” ?

Răspunsul neatractiv: nu poate decât într-un plan spiritual care nu corespunde şi se poate chiar opune condiţiilor de posibilitate proprii. Mai explicit, dacă cumva o asemenea situaţie ar avea o traducere strictă în practică, am obţine situaţia în care comportamentele deviante, rele, nedrepte sau de-a dreptul infame, să nu mai fie contracarate deloc, până în punctul în care ar acumula destulă masa critică pentru a se impune ca stare de fapt, şi, ulterior, prin sincronizarea discursivă a ceea ce într-un moment cultural va fi fost injust, rău şi infam, să devină stare de drept, care să anuleze permisivitatea, înţelegerea şi chiar toleranța faţă de orice altceva. Cu alte cuvinte, chiar dacă Binele nu va triumfa asupra Răului, ba chiar va renunţa la lupta contra lui, în mod paradoxal, “aşa-zis-ul rău” nu va omologa pasivitatea “asa-zis-ului bine”, şi va triumfa în definitiv asupra acestuia, înscăunându-se în locul său şi preluând în mod contraintuitiv tot titulatura de Bine. Încetarea luptei contra răului este un non-sens imbecil (neputincios, pentru că nu duce de fapt la încetarea definitivă a conflictului),  însă regulile acestei lupte sunt însăşi miza luptei şi legitimitatea ei. Mai precis, pretenţiile “asa-zis-ului bine” de a eradica răul căruia i se opune cu temei justeţe şi curaj, îl vor transforma pe acesta propiu-zis în rău, aşa cum spre exemplu a fost cazul folosirii armelor de distrugere în masă şi al războiului total care se disculpa de genocid în numele Binelui (WWII).

Singurul câştig posibil ține de posibilitatea menţinerii conştiinţei lucide cu privirea la gravitatea răului săvârşit în numele binelui, şi, poate, la reducerea cruzimii cu care se manifestă “aşa-zis-ul bine”: să ne amintim că naziştii, cu mult înainte de a-şi concentra operaţiunile de eradicare a oponenţilor (prizonieri de război şi populaţii pe care le considerau inferioare sau rele) au demarat operaţiunile de ucidere contra celor mai vulnerabili şi debili membri ai propriei populaţii numind acţiunile de ucidere ale programului Eutanasia, igiena socială.  Şi de aici, răspunsul implauzibil: prin reducerea intensităţii afective a convingerii ideologice, unii oameni vor reuşi totuşi să renunţe la ura faţă de cei răi, suficient de mult cât să se simtă vinovaţi de răul săvârşit în numele binelui, pentru ca ei, măcar ei, să păstreze o rezervă de omenie care să se poată distribui discreţionar, către tot restul umanităţii, în mod nediscriminativ valoric.

Deschiderea sufletească pe care poate să o realizeze terapia prin filosofie nu credem că poate fi absolută şi nici practicată constant cu rezultate egale sau progresive. Este mai degrabă un exerciţiu care trebuie efectuat frecvent pentru a evista închistarea într-o perspectivă auto-justificativă şi de auto-glorificare. Legătura dialogală (înţelegerea) într-o manieră onestă pe care o putem avea unii cu ceilalţi, cât şi cu alte culturi este ceea ce am numit deschidere sufletească, într-un limbaj mai comun, poate desuet deja acum. Dar şi aceasta luminiţă scăparătoare a unui amnar hermeneutic într-un întuneric impresurator este mai mult decât ar putea oferi o lumină orbitoare a unui adevăr ce se pretinde absolut, precum ar fi şi mai mult decât o beznă fără de sfârşit. De aceea, în lupta binelui contra răului, filosofia hermeneutică are un rol straniu, diferit de cel al moralei, ca filosofie aplicată: acela de a tempera elanul vindicativ care abundă în expresii precum: “a stârpi răul în faşă”, expresie ce aminteşte de practica pruncuciderii (săvârşite istoric mai întâi de asirieni în campaniile lor militare de cucerire prin teroare), sau de “a stârpi răul o dată pentru totdeauna”, expresie folosită ca invitaţie sau scuză pentru genocid.

INDICAȚII DE CITARE

Horia Cinteză, „Schița unei vindecări miraculoase fictive” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.