Horia Cinteză
Psyche și spiritus în epoca tehno-punk
Conştiinţa e şi acum văzută ca un aspect eminamente uman, în mod tradiţional fiind privită drept ceva providenţial, sacru. Până foarte recent, discuţia despre conştiinţă s-ar fi întâlnit cu siguranţă cu discursul despre suflet. Însă odată cu dezvoltarea ştiinţifică, demarată de biologie, psihologie şi continuată de neuroștiințe și „computer science”, această discuţie a ajuns să se concentreze tot mai mult pe aspectele care pot să ateste conştiinţa de sine a altor specii sau chiar a maşinilor inteligente. Ea poate fi înţeleasă dialectic, ca un element de separare sau de apropiere, prin tonalitatea asociată termenului: una de legătură între toate lucrurile (vii sau conştiente) sau de distincţie, a anumitor lucruri vii drept conştiente, mai mult conştiente sau chiar conştiente de sine, cum ar fi cazul omului.
Holismul ar părea că se opune antropocentrismului exclusivist. Dar acest lucru e valabil doar în măsura în care se recunosc niveluri de manifestare a conştiinţei, cu diverse tipuri de vieţuitoare fiind mai mult sau mai puțin conştiente, iar omul (urmat poate de delfini şi unele primate superioare) ocupând poziţia superioară. Iar aici devine cu atât mai relevantă nuanţa terminologică despre care vorbeam mai devreme: dacă vedem în conştiinţă un element de legătură între toate lucrurile vii, atunci putem să intuim un plan în care acestea ar putea fi încadrate într-o schemă a respectului pentru viaţă în general. Însă dacă vedem în conştiinţă un element de ierarhizare valorică atunci ne vom raporta la celelalte vieţuitoare pornind de la un criteriu care se sprijină apodictic pe o superioritate a umanului în formele sale cele mai desăvârşite. Iar de aici implicaţiile sunt de aşa natură încât pot provoca grave discriminări chiar şi între oameni, în baza a ceea unii ar putea numi standard pentru recunoaşterea demnităţii umane, a conştiinţei umane, din fiecare om.
Reprezentarea graduală cu privire la conştiinţă, din cadrul holismului, ar putea fi pusă în acord şi cu conceptul de conştiinţă de sine, ca în cadrul reprezentării elitiste cu privire la respectivul concept. Poate că nici oamenii nu sunt în general, mereu sau cu toţii la fel de conştienţi, iar conştiinţa de sine ar putea fi augmentată sau chiar diminuată prin diverse exerciţii sau tratamente. Meditaţia și concentrarea sunt doar două tehnici ancestrale care au exact acest scop: de desprindere şi eliberare a conştiinţei de solicitările vieţii de zi cu zi, ca în cazul mediaţiei, sau de ațintire a ei către anumite subiecte sau situaţii, precum în cazul concentrării. Însă omul care ar practica asemenea exerciţii, sau cazul unui nou născut (ori pur şi simplu al cuiva care doarme profund) ar merita un nivel egal de recunoaştere, independent de situaţia în care s-ar afla întâmplător. De aceea ar trebui să subliniem că discursul despre această temă nu este niciodată unul strict filosofic sau bunăoară ştiinţific, ci unul cu profunde implicaţii sociale de interrelaţionare.
În formă sa ultra-modernă, ideea de conştiinţă cu potenţial reflexiv este, aşa cum spuneam şi mai devreme, asociată maşinilor dotate cu inteligenţă artificială. Însă cum ar putea fi acest lucru înţeles de către altcineva decât o persoană cu pregătire tehnică de specialitate – probabil că doar prin limbaj natural. Astfel, conştiinţa de sine la maşini computaţionale pare a fi mai degrabă o etichetă aplicată peste anumite aptitudini discursive, altminteri sistemele autoreplicative ar putea fi oricum bănuite de conştiinţă pornind încă de la aplicaţii matematice. Totuşi asta nu rezolvă problema recunoaşterii conştiinţei la “maşini inteligente”, cum conştiinţa nu este doar capacitatea de a formula fraze cu sens agregate într-un discurs coerent, ci şi capacitatea de a trăi şi experimenta lumea prin limbă şi limbaj, şi de a face parte din ea prin emoţie şi înţelegere.
Lărgirea sau îngustarea orizontului discursiv despre conştiinţă are drept efect paradoxal în ambele cazuri o diminuare a relevanței pe care o mai poate avea omul în reprezentarea sa cu caracter de generalitate. Fie că se recunoaşte o demnitate egală şi altor specii considerate superioare (drept urmare a caracterului lor auto-conștient) sau poate chiar unor programe de inteligenţă artificială, fie că doar anumitor indivizi consideraţi superiori graţie atributelor specifice li s-ar conferi “titlul” de “conştiinţă umană”, oamenii în general ar primi mai puțină recunoaştere. Pare cu adevărat contraintuitiv, însă fortifierea umanităţii întru tehnologie şi înţelegere ştiinţifică vine la pachet şi cu o depreciere a virtuţilor implicite asociate individului, mai ales în reprezentarea tradiţională, unde demnitatea sa derivă din atributul său de creaţie a lui Dumnezeu.
O întrebare copilărească pare că aşteaptă să redevină relevantă în actualul context “tehno-punk” : cum rămâne cu problema conştiinţei cu sensul de suflet ? Se întâmplă frecvent să dezbatem pe seama opoziţiei dintre “sufleţel” şi “spirit”, însă cred că ne amintim prea rar despre “suflarea vieţii” din fiecare termen, cum atât spiritus cât şi psyche fac trimitere, etimologic, la suflet. Merită să căutăm inspiraţie în acest detaliu, cum în acest fel putem pune în legătură ceea ce este grandios cu privire la realizările spiritului uman cu tot restul a ceea ce este omenescul conjunctural şi mundan. Şi în acest fel putem întregi conceptul de conştiinţă umană, făcându-l să cuprindă atât cele mai mari realizări culturale, din momentele sale de graţie, cât şi prinosul său de creativitate constantă care nu îşi reclamă vreun titlu de distincţie glorioasă însă ne ajută să distingem frumosul din momentele de zi cu zi.
INDICAȚII DE CITARE:
Horia Cinteză, „Psyche și spiritus în epoca tehno-punk” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 