ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Potenţialul transformativ al mitului şi metamorfoza

Metamorfoza îşi are originea, aşa cum se ştie, în termenul din greaca veche pentru transformare. În mod mai precis, este format din “meta”, însemând “după”, şi “morphe”, adică formă. Probabil că cea mai utilizată întrebuinţare a termenului este cea care vine din biologie şi se referă la transformările multiple prin care trec insectele, precum fluturii, sau peştii, precum tiparii, precum şi amfibienele. Mamiferele nu trec prin acest proces în mod natural, de aceea probabil suntem şi atât de interesaţi de potenţialul transformativ pe care îl observăm la alte specii, pe care până nu demult le-am fi considerat inferioare. Pentru om, în mod particular, o asemenea transformare a fost mereu o tentaţie a intuiţiei culturale.

Câteva elemente de context ar putea fi de ajutor. Pe lângă interpretarea în sens biologic, trebuie să subliniem că o altă valență esenţială a termenului este cea simbolică: metamorfoza este o schimbare radicală care nu reprezintă degenerare, ci dimpotrivă, regenerare, renaştere într-o altă formă. Cicadia , spre exemplu, are unul dintre cele mai interesante cicluri metamorfice, petrecând 17 ani sub pământ în stare de nimfa şi câteva luni după ce evoluează la suprafaţă în formă de adult. Pe mulţi, asemenea transformări i-au inspirat să facă asocieri cu  ideea de renaştere, rămânând un mister cum de reuşesc aceste mici vietăţi să se sincronizene şi să se reunească, într-o nouă formă la fiecare 17 ani.

Un caz particular care speculează veleităţile alienării umane este cel al nuvelei lui Kafka în care protagonistul, transformat într-o insectă mostruoasă, se vede respins de toţi cei pe care îi iubise şi servise până atunci. Însă deşi nuvela poartă numele de “Metamorfoza”, ea păstrează sensul termenului doar în mod aparent, cum alienarea despre care se discută, chiar dacă exacerbată de respectiva situaţie, descrie un fenomen general de respingere a ceea ce este diferit de către oameni în general. În aceeaşi situaţie au fost, de-a lungul secolelor, persoanele cu diverse afecțiuni fizice sau mentale, văzute drept o povară şi o ruşine, respinse şi marginalizate, iar uneori tratate mai rău decât animalele sau chiar ucise (cum a fost în cazul programului nazist Euthanasia). Dar contextul cultural abia începe de la aceste fascinaţii simbolice – arta şi literatura fiind abundente de încercări de a vedea asemenea spectaculoase transformări în rândul oamenilor, sau, mai bine zis, al divinităţilor cu chip de om.

O menţiune din lumea artistică, mai aproape de direcţia de reprezentare a metaforei uzuale a metamorfozei (aceea de înţelegere a termenului în sens cultural şi nu biologic), este Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, denumită în greacă metamorfoza, prin care slava sa divină este revelată şi apostolilor, devenind o schimbare vizibilă, prin chipul său strălucitor ca soarele şi hainele care s-au albit precum lumina. Aici totuşi, iar nu este vorba despre o transformare de esenţă, ci doar despre o manifestare a ceva pre-existent revelării sale şi esenţial.

Mai există şi un alt set de texte, deosebit de importante, despre originea zeilor din mitologia greco-romană, şi anume poemul lui Ovidiu intitulat Metamorfozele. Lucrarea deosebit de influentă a poetului roman este considerată şi opera sa de căpătâi. În ea este prezentată istoria creaţiei lumii, a zeilor, până la originile divine ale lui Iulius Cezar. Sunt multe lucruri care o fac o lucrare de prim rang a literaturii universale, fiind greu de încadrat într-un gen anume, deşi cele mai multe încercări o descriu drept un poem epic. Motivul pentru care cred că este deosebit de relevantă în contextul discuţiei despre simbolul metamorfozei e că începe cu o abordare cosmogonică şi teurgica, pentru a se concluziona cu justificarea unui glorios personaj istoric, politic şi militar, şi din punct de vedere mitologic, adică o confirmare a faptului că trăiau o epocă sacră, prin sacralitatea figurii lui Iulius Cezar.

 În sine aceasta este poate cea mai interesantă metamorfoza expusă prin grandioasa operă a poetului latin, şi anume cum de la încercarea de a explica lucruri măreţe, cum ar fi facerea lumii, sau originea zeilor, care erau efectiv veneraţi la acea epocă, se ajunge la justificarea divină a unui conducător, aşadar a unui moment istoric. Adică la finalul expozeului despre cele mai importante lucruri, cel puţin în înţelegerea de la momentul respectiv a lumii, apare justificarea prezentului ca fiind ceva esenţial şi sacru.

Şi alţi mari conducători au făcut acelaşi lucru, sau mai degrabă şi ei au fost deificați într-un fel, spre exemplu Alexandru cel Mare  a beneficiat de o genealogie care îi trasa originile pornind de la Zeus.  Ceea ce face Metamorfozele lui Ovid, un exemplu atât de relevant despre metamorfoză în sens cultural este că arată cât de uşor preschimbă contextul istoric înţelegerea asupra istoriei în general, chiar şi asupra Creaţiei şi Divinităţii ca atare. Un filosof german numea acest lucru conştiinţa eficacităţii istorice. Aceasta este metamorfoza pe care putem să o observăm, să o analizăm şi să o interpretăm. Iar asta doar dacă dorim să fim atenţi şi să recunoaştem existenţa ei, ca un fapt care ne afectează chiar şi în timp ce încercam să o descoperim şi să îi surprindem efectele asupra propriei noastre conştiinţe.

Această metamorfoză, care a afectat şi opera marelui poet latin, este schimbarea de formă în care se cuprinde conţinutul a tot ce poate fi înţelegerea umană într-un context cultural: uneori, oamenii măreţi, puternici şi poate înfricoşători ai vremurilor noastre ne pot părea nişte zei. Alteori, uităm de originea umană a unor poveşti despre trecut şi le denumim sacre, iar când revizuim şi acest proiect în contextul preschimbărilor culturale, aungem să le denumim şi pe acestea la rândul lor, mitologie. Asemenea situaţiei (până nu demult acutale) în care oamenii se raportau la speciile capabile de metamorfoză ca la nişte interesante animale de rang inferior, mitologia este privită cu un aer de neîncredere atât de ştiinţa istoriei, cât şi de teologie, ca disciplina riguroasă de studiu a spiritului. „E doar un mit, nu e ceva real”.

Totuși miturile condensează în ele ceva esenţial, acesta fiind şi motivul pentru care ele pot fi şi atât de lesne speculate din punct de vedere psihanalitic. Ele fac legătura între ipostaze ale realităţii, încercând să aducă în prezent ceva care părea sau fusese esenţial în trecut, şi pot conecta prezentul reprezentat obiectual, în substanţialitatea sa, la dimensiunea imaterială a unor vremuri care au în egală măsură şi ceva revolut, dar şi ceva repetabil.

Acest parcurs e ușor de reprezental atunci când încercam să ne imaginăm cum anumite personaje istorice au devenit legendare. Însă consider că este mult mai interesant să observăm şi în sens invers această “metamorfoză”, şi anume cum încercăm să recuperăm anumite mituri din subconştientul colectiv, să le asociem unor persoane reale din prezentul actual, pentru ca, mai apoi, să îi putem glorifica pe aceştia ca pe nişte adevăraţi zei, mai mult decât am putea vreodată respecta simpli oameni.

De aceea cred eu că pentru a corecta uriaşe derapaje pe care le putem constata în prezent, înclinaţii către violență şi distrugere autojustificativă, ar trebui să încercăm în primul rând să ajustăm  miturile esenţiale la care ne raportăm, pentru ca metamorfoza pe care o presupune „ecoluția” („ecolution” en.-termen hibrid referitor la „evoluție ecologică”) istorica actuală, să nu fie doar o reiterare a unor motive, ci un act creativ bazat pe o glorificare selectivă a unui trecut ce îşi poate trage seva din adâncurile timpului mitologic.

INDICAȚII DE CITARE:

Horia Cinteză, „Potenţialul transformativ al mitului şi metamorfoza” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.