ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Outacast inovators

Este oare nostalgia ceva util sau plăcut? E un simptom al melancoliei, sau cum i se spune mai de la o vreme, al depresiei? E un avertisment cu privire la nevroză sau o amintire plăcută, care mai și doare un pic? Sensibil este să confirmăm legătura nostalgiei atât cu plăcerea cât și cu durerea, mai precis un fel de punct de întâlnire a bucuriei cu tristețea, a veseliei cu regretul.

Cred că nostalgia e ceva firesc. Vreau să îndrăznesc să afirm că este ceva util și plăcut, deși mai precis ar fi fost să fi formulat „nostalgia poate fi şi ceva util sau plăcut”. În felul acesta aserțiunea ar fi dat socoteală şi cu privire la potențialul vast al nostalgiei, atât acela agreabil, cât şi cel depresiv. Da, într-adevăr, poate fi ceva util, cum un grad de melancolie este necesar pentru a putea experimenta viața în complexitatea ei, care depășește uneori limitele agreabilului. Atunci când amintirile sunt greu încărcate de regrete, rememorarea, chiar şi a clipelor frumoase, vine cu un tip de durere care nu este anulată de frumusețea pe care o invoca respectiva amintire. Prin nostalgie este conservată în acest fel o dimensiune a firescului, anume că, amintindu-ne „trecutul”, şi mai ales momentele frumoase, vom fi încercați şi de o senzație de regret, cu privire la lucrurile pe care le-am făcut sau am fi putut să le facem. Chiar şi încercările de cosmetizare autobiografică nu pot exclude nostalgia, ca raportare de bază a individului la amintirile despre sine, altfel decât ignorând acel potențial de complexitate despre care vorbeam mai devreme.

Uneori este frumos, aproape înălțător, să ne amintim despre trecut ca despre un spațiu sacru al gloriei trecute, care mai dăinuie prin amintire ca o promisiune sau ca un standard cu privire la identitate. De fapt, aceasta este baza care ne face să ne dorim să ne reamintim o grămadă de lucruri care altminteri ne și dor. Toți şi fiecare simțim un anumit tip de atașament față de unele imagini, mai ales cele din copilărie și tinerețe, amintiri despre lucrurile şi oamenii dragi, pe care le conservăm drept reperele esențiale despre cine am fost şi cine am ajuns să fim. Sinteza acestor două dimensiuni se face prin amintirile iconice care ajung să producă imaginea despre cine suntem. Însă unde ar trebui să impunem, cu maxim artificiu, o limită care să ne permită să fim cine vrem să fim? Dacă nostalgia este ceva care poate fi și bun și firesc, avem oare dreptul (poate și obligația) de a pune capăt nostalgiei?

Aș îndrăzni să răspund „Daa!”, și să sugerez câteva situații în care nostalgia ar trebui mai degrabă combătuta:

-daca nostalgia ascunde de fapt dezamăgire, și e parte a unei experiențe negative care este retrăita constant în virtutea unei păcăleli pe care „nostalgicul” o cunoaște, dar pe care nu o recunoaște în mod explicit ci doar implicit, prin deprimararea nostalgică pe care o încearcă

-daca debilitează prea mult individul, sub apăsarea vinovăției pe care ar resimți-o în cazul în care nu și-ar asuma repercusiunile referitoare la suferința asociată retrăirii unei amintiri din repertoriul sacru, identitar al individului

-dacă împiedică individul să trăiască un viitor liber ales și incongruent cu un trecut glorificat și impus

Acestea sunt doar trei cazuri dintr-o multitudine de probabilități, probabil uriașă. Însă sunt trei cazuri relevante, cum pot fi reduse la teme majore ale nostalgiei, adică la cele negative. Deziluzia, vinovăția și ancorarea în trecut  sunt forțe care pot distruge orice om, sau cel puțin îi pot distruge viitorul, capacitatea de a produce în mod conștient scenarii dezirabile pe care să le urmărească în mod voluntar, dedicând efort și pricepere.

Dezrobirea față de nostalgie se face ca o specie de renunțare, chiar un tip de renunțare la sine. E renunțarea la o povară cu care te-ai obișnuit și fără de care te simți dezechilibrat, un gust rău care a ajuns să fie identificat cu (gustul rău) de acasă. Aptitudinea acestei renunțări nu trebuie confundată cu capacitatea de a te reinventa, ci cu a renunța la o utilitate impusă, la o etichetă care nu te definește însă nu lasă loc de alte explicații. Să poți renunța la vinovăție și la iluzii, să poți să alegi o cale nouă, mai ales dacă este una lipsită de glorie, sunt lucruri care pun în dezacord individul cu comunitatea  și caracterizează mai degrabă profilul eroului inovator și proscris. Însă aceasta pare a fi singurul capabil să abandoneze calea bătută și să o apuce pe un drum neîncercat către o destinație incertă. Probabil de aceea unii dintre cei mai mari exploratori ai istoriei au fost deopotrivă și niște rătăcitori…

Horia Cinteză, „Outacast inovators”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.