Horia Cinteză
Jocuri de cuvinte
Lumină și întuneric. Just.
Dar poate: lumină sau întuneric? Și să fie, oare, disjuncție exclusivă sau neexclusivă ? Adică e ori-ori, sau cel puțin una. Suspiciunea mea e că noi nu avem acces decât cel mult la una dintre ele: lumina reflectată de substanța agregată sub formă de obiecte ale percepției. Întunericul cred că e mai degrabă o intuiție meontologică, ceva ce înțelegem doar la modul negativ, anume ca o absență ori drept o diminuare a luminii. Întunericul total nu îl putem nici percepe, nici observa. Cea mai apropiată intuiție a omului de acest „tip” este dimensiunea abisală, fie că este vorba despre adâncimea oceanelor sau de vastitatea spațiului cosmic. Dar și acolo, cumva, ne închipuim că este un pic de lumină, cum ar fi bioluminescența organismelor abisale, sau că ar putea fi chiar mai multă strălucire decât pe Pământ, cum ar fi cea a stelelor, care sunt de fapt… sori!
Așadar, aș zice eu, că, pentru oameni, dihotomia asta între lumină și întuneric este de fapt una falsă. Este mereu vorba despre lumină. Întunericul rămâne o intuiție negativă. Însă, aș mai zice, tot așa, ca o bănuială, că lumina asta nu e și nici nu trebuie să fie cine știe ce, ci ,doar așa, o licărire. Orice ar fi în plus ar fi prea mult, de pildă să privim soarele ne-ar orbi, ori chiar și numai reflecția sa pe apă, zăpadă sau orice ar putea să o trimită spre noi cu forță needulcorată. Lumina palidă probabil că ne-ar prii cel mai mult.
Bezna nu este cu adevărat Întunericul, ci doar lipsa luminii în cantitatea suficientă producerii percepției uzuale a văzului. Chiar și animalele „oarbe”, dacă au creiere suficient de evoluate, pot produce un fel de imagini mentale, folosind regiuni corticale similare celor pentru decodarea datelor obținute prin simțul vederii, însă prin alte mijloace decât cele oculare (ecolocația cred că este cel mai cunoscut). Bezna este, cred eu, o metaforă pentru frică și pentru prostie, o intuiție temătoare a faptului că undeva, dincolo de orizontul percepției noaste, pot fi lucruri pe care nu le putem simți ci doar presimți, pe care nu le putem distinge și nici înțelege. Dar cu puțină lumină, mai ales dacă avem puterea să o focalizăm pe ce ne interesează, acest „pseudo-întuneric” încetează să ne mai înfricoșeze? Sau abia atunci începe? Totuși, ar trebui să subliniem că bezna nu este doar o sursă de spaimă, poate fi și un izvor de speranță. Spre exemplu să fugi în noapte și să scapi de hăitași, să ataci din întuneric și să biruiești ce altminteri nu poți înfrânge.
Dar oare există întuneric independent de absența luminii? Mărturisesc că eu cred că da, deși, așa cum ar putea fi transpusă în cuvinte intuiția mea ar suna stupid și contradictoriu, în cel mai bun caz, și absurd, în cel mai probabil. Acest tip de întuneric aș crede eu că este „matca” luminii, dar și albia de vărsare a ei. Aș bănui că funcționează ca un fel de garant al luminii, că nu încetează să fie nici măcar în prezența celei mai puternice lumini. Metafora acestui lucru misterios, primordial dar și definitiv/finalist, ontologic dar şi teleologic, este speranța (iluzia?) întunericului că poate să înceteze să fie.
Horia Cinteză, „Jocuri de cuvinte”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 