ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Înnobilarea rătăcirilor, obnubilarea permanențelor (isprăvirea ca ispravă)

[ax metodologic în terapia prin filosofie, exprimat succint şi sec]

Neisprăvirea este sinonimă defectului, o imperfecţiune evidenta, cauzată de lipsa în raport cu un standard. Acel standard este, de jure, stindardul binelui şi al normalităţii. Neisprăvitul este un neghiob, un anormal, o fiinţă ale cărei lipsuri fac normalitatea ceva imposibil, sau extrem de dificil. Evoluţia umană este parcursul fiinţelor, cu toate imperfecţiunile lor, către un standard superior de dezvoltare, care reflectă pretenţiile de dezvoltare individuală şi colectivă ale oamenilor cu privire la ei înşişi, la un moment dat. Perspectiva obţinută este o reprezentare valorică ierarhică a transformărilor omului şi oamenilor în contextul adaptării la mediu într-un sistem de coordonate spaţio-temporale. Eu personal am fost obişnuit şi chiar îndoctrinat cu privire la teoria care asertează un crescendo evolutiv al unei specii de hominizi care pe parcursul a câteva sute de mii de ani avansează cătinel de la stadiul arboreal la o forţă planetară cu relevanță de epoca geologică, care efectiv poate remodela global sistemul natural din care face parte. Ba unde mai pui că isprăvile mult mai recente (considerate a avea nu mai mult de şase-şapte mii de ani până să se fi descoperit vestigiile de la Gobelki Tepe) fac ca mijloacele de generare şi manipulare energetică să împingă aspiraţiile umanităţii să se extindă la nivel galactic (proiecte spaţiale). Povestea care a ajuns la mine descrie o traiectorie progresivă a unei specii fragile, care prin organizare colectivă şi coordonare psihocomportamentală ajunge un prădător de top, cu vaste capacităţi de distrugere prin care se poate impune, care izbuteşte aparent să subjuge întreg mediul din care face parte, într-un mod pe care eu îl găsesc cel puţin paradoxal. A izbuti aşa ceva pare într-adevăr o ispravă. Privind înapoi şi în jos, către toate greutăţile pe care umanitatea trebuia să le depăşească, pare într-adevăr admirabil şi bine că am ajuns aici. Pare normal.

Totuşi, normalitatea aceasta se sprijină cumva pe acceptarea nechestionată a unor perspective care nu au nimic absolut în ele, însă nu este vorba despre Absolutul scris cu majusculă, ci despre orice formă de consens unanim sau rezistență la o şarjă a bunului simţ de pe o poziţie de luciditate mentală. Orice evoluţie a umanităţii poate avea o multitudine de scări interpretative cu o varietate de factori KPI (key performance indicators). Mulţi sunt foarte importanţi, cum ar fi: evoluţia limbajului verbal; dezvoltările proiectelor locative şi organizaţionale colective cum ar fi orasul-statul; aptitudinile computaţionale disponibile, atât biologice cât şi artificiale (intel); disponibilităţile energetice cum ar fi necesarul caloric alimentar, “descoperirea focului” prometeic, încununată de posibilităţile descrise de folosirea energiei nucleare şi (actualmente în faze incipiente, mai degrabă SF) manipularea câmpurilor cuantice. Toate acestea sunt lucruri uriaşe, demne de stimă şi respect. Însă toate au cu totul alt sens dacă încercăm să le interpretăm, mai ales pe cele care descriu înălțimea “nemaiîntâlnită” a actualului nivel de dezvoltare, din perspectiva contextului descris beneficiul global adus omenirii la ora aceasta. Salturile evolutive ale umanităţii par uriaşe, mai ales când le desprinzi de contextul care descrie ce simt oamenii care ar trebui să fie “beneficiarii” acestor câştiguri evolutive.

În primul rând, “oamenii” care sunt beneficiarii nu ar trebui să fie o elită, o ocultă şi nici o majoritate tiranică care să subjuge restul “neisprăviţilor”. Nivelul actual al dezvoltării, mai ales în epoca telecomunicaţiilor planetare, ar trebui să se facă simţit la nivelul întregii umanităţii, în general măcar. Dacă acest principiu nu este respectat, poate că nu e o mare problemă, însă ar fi evident că umanitatea, în ansamblul ei, nu a evoluat dincolo de sau nu a vrut să renunţe la comportamentele legate de autofagie. Şi chiar dacă antropofagia a devenit un tabu unanim recunoscut, cu excepţii irelevante statistic, autofagia socială păstrează de fapt acelaşi standard comportamental, în care un om sau unii oameni, sunt trataţi care resurse de consum, adică sunt pradă.

Eu, personal, cred că dacă umanitatea în ansamblul ei nu a depăşit cel puţin la nivel principial acest obstacol descris de indiferența, cruzimea şi violența faţă de oameni, mereu calificaţi sec ca “alţii” şi nu ca semeni, atunci toată această evoluţie nu este decât o poveste despre rafinament în destructivitate şi subjugare. Şi atunci, aceeaşi poveste, cu aceleaşi date şi personaje, ajunge să însemne altceva.

Astfel, reluând câteva din exemplele de isprăvi uluitoare de mai devreme, obţinem altceva decât bornele evoluţiei umane descriind performanța relativă la indicatori cheie. Atunci vom vedea mai degrabă vulnerabilităţi critice care afectează la nivel global societatea, oriunde evoluţia socio-culturală şi tehnologică s-a produs în cel mai înalt grad (cultural occidentală şi modul în care ea a fost exportată şi adaptată la nivel global).

Să luăm limbajul verbal, care într-adevăr a evoluat spectaculos, mai ales recent, prin reglementări lingvistice cu caracter gramatical. Ca urmare a acestui fapt, oamenii care învaţă o limbă ar avea la dispoziţia lor un instrument complex prin care să exprime în mod structurat emoţii şi înţelesuri, date precise şi nedumeriri, şi să îşi regleze atitudinile unii faţă de ceilalţi prin comunicare şi dialog. Însă o analiză a comunicării umane actuale, cel puţin în zonele înzestrate cu tehnologii ample de comunicare avansată IT, vor indica ceea ce probabil şi observaţiile de bun simţ ar putea să indice (pentru generaţiile născute înainte de era smartphone-ului): oamenii comunică într-un mod tot mai simplificat, vorbesc mai puţin între ei, înlocuind dialogul direct şi exprimarea verbală în toate formele ei cu mesaje suprasimplificate prin prescurtări şi emoticoane. În comunicarea uzuală dintre oameni, chiar şi oameni cu educaţie superioară, nu se mai foloseşte o mare parte a spectrului lingvistic, de la o bogăţie a vocabularului la moduri verbale şi nuanţe stilistice pe cale de dispariție. Limbajul există şi, teoretic, educaţia îl poate face accesibil aproape tuturor, însă oamenii preferă să folosească o fracţiune deosebit de modestă a lui şi se însingurează în spatele iluziei de conectivitate pe care tehnologiile de comunicare şi reţelele social-media o întreţin.

Oraşele şi modul de convieţuire citadină al oamenilor şi-a arătat vulnerabilităţile cu predilecţie în pandemie: aglomeraţia este un factor de risc cu creştere exponenţială. Oriunde oamenii îşi duceau vieţile înghesuiţi unii în alţii, oricât de eficient ar fi încercat autorităţile să gestioneze criza sanitară nu au putut împiedica un număr mare de victime umane şi uriaşe pierderi materiale. De cealaltă parte a acestei situaţii s-a aflat Africa în ansamblul său, la nivel continental. Şi asta nu pentru că măsurile lor ar fi fost mai eficiente decât în occident, sau pentru că populaţia lor ar fi fost mai disciplinată în răspunsul colectiv dat la criza sanitară. Ci pur şi simplu pentru că dezvoltarea socială, chiar şi în marile aglomeraţii urbane, tinde să urmeze un alt model, din păcate dictat de nevoi şi sărăcie, al unei dezvoltări pe orizontală sub formă de cocioabe şi căsuţe, mergând până la nivel de colibe și cătune. Şi asta, într-un fel paradoxal, în pofida sărăciei şi a tuturor celorlalte probleme legate de instabilitate politică şi socială, i-a salvat, atunci.

Disponibilităţile energetice, aşa cum spuneam mai devreme, par şi ele să nu fie doar o formă de triumf al umanităţii asupra nevolniciei, ci o vulnerabilitate sistemica a cărei evidență este dată de epidemia de obezitate care afectează umanitatea în ansamblul ei, atât în statele şi regiunile avansate tehnologic şi economic, cât şi în societăţile în care foametea încă mai face ravagii: chiar şi acolo unde încă se mai moare de foame sau există epidemii de boli cauzate de deficit de nutrienţi, cine nu moare de foame şi are posibilitatea de a accesa discreţionar un număr nelimitat de calorii alimentare, chiar şi acolo oamenii tind să se îngraşe într-un mod care le pune viaţa şi sănătatea în pericol. Este probabil o crudă ironie că singurul loc de pe tot pământul, la vremea la care scriu acest articol, unde nu există o epidemie de obezitate la nivelul unei întregi şi vaste comunităţi, este locul de exersare a uneia dintre cele mai cumplite tiranii contemporane. Da, este vorba de… Şi asta e doar ce se poate vedea şi ştii de către orice neghiob, că lumea se îngraşă şi că obezitatea este strict corelată cu morbiditatea şi invers corelată cu speranţa de viaţă. Problema “focului prometeic” e mai puţin evidenta, criza ecologică agravata de o economie globală bazată pe hidrocarburi şi ameninţarea nucleară la adresa civilizaţiei umane necesită un pic de educaţie. Dar se ştie…

Readuse în dezbatere, bornele KPI ale evoluţiei umane descriu o perspectivă arogantă asupra realităţii, a vieţii şi a ideii de sens existenţial – exprimată într-un mod naiv:  a ideii de speranţă în lume. Cel puţin unii dintre noi ar trebui să privească cu suspiciune şi neîncredere această istorie a unui parcurs glorios şi admirabil al omunlui, oamenilor ca societate şi civilizaţiei umane prin spaţiu şi timp. Este posibil ca nivelul actual să fie într-adevăr magnific, dar asta nu exclude  din păcate posibilitatea ca aceeaşi măreţie să fie doar un traseu marcat de repere “istorice” prin sălbăticie şi dezolare, edulcorate oarecum de organizarea socială progresivă. Însă acest traseu trebuie să aibă o semnificaţie personală, pe care povestea colectivă a oamenilor o poate împlini doar în parte, dar nu o poate niciodată isprăvi…

Postulat/regulă circulară:

Sensurile pot fi construite căutându-le, asemenea unei cărări bătătorite de către cei care au rătăcit drumul. Statornicirea, ca încetare a căutării, este constant o perspectivă asupra acceptării unui anumit tip de  “absurd” drept “normalitate”.

Terapia prin filosofie, ca practica de vindecare a singurătăţii, şi de sentimentul copleşitor al absurdului (al neregulii, dezordinii şi haosului), este recunoaşterea paşilor, a urmelor de sens în existenţă, şi înţelegerea faptului că aceştia duc “undeva”, şi că “acolo” e ceva suficient ca să justifice strădania şi să exculpe rătăcitorul de orice eşec de a nu fi ajuns “la destinaţie”. E suficient să mergi spre acest tărâm. Este ceva suficient de măreț, încât să nici nu te copleşească şi să nu fie nevoie să îl atingi ca să te simţi şi să te pretinzi (în faţa lumii) atins de acesta şi o parte a sa.

Aceasta înnobilare a rătăcirilor şi obnubilare a permanenței nu suportă conversie în obnubilarea statorniciei şi înnobilarea efemerităţii. Călătoria existenţială, odată ce este asumată drept rătăcire în căutarea sensului, sub îndrumarea astrului zădărniciei, nu este o impostură menită să camufleze pierzania şi să glorifice nimicul trecător. Heraclit ar fi putut observa că paşii făcuţi nu mai pot fi refăcuţi înapoi, cum chiar dacă păşeşti în aceleaşi urme nu te mai poţi întoarce în acelaşi moment, chiar și călătorind prin timp. Pierzania ontologică. La fel cum, urmând paşii altora, nu vei putea ajunge “tot acolo” ca ei, oricât de fidel le-ai fi călcat pe urme. Nici măcar pe urmele tale nu poţi să contezi, pentru a te putea întoarce “pe drumul cel bun”, cel pe care ştii sigur că l-ai pierdut, şi pe care îţi aminteşti cum păşeai cu nesiguranţa, atunci când atunci când ai început sa te întrebi cine ești tu-însuti. Aceasta incertitudine identitară, dincolo de a fi însemnul unei probleme, al unei crize, este şi indicatorul unei oportunităţi de a evolua în cine ai putea să fii, nu neapărat în oricine ai vrea şi nu orişicum, însă, totuşi, de a te transforma într-un fel în care tu să alegi, pe care tu îl poţi înţelege şi care să te reprezinte într-un mod intim. Este şansa de a te dezvălui pe tine (ca pe o nălucă): un spectru de potenţial discursiv existenţial.

INDICAȚII DE CITARE

Horia Cinteză, „Înnobilarea rătăcirilor, obnubilarea permanențelor (isprăvirea ca ispravă)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.