ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

În stil axiomatic şi ridicol, despre profeţie şi reformă

Coordonate interpretative:

Așteptare-disperare; revoltă-resemnare

Profeţia şi reforma sunt fețele aceleiaşi monede. Profeţia vorbeşte despre reformă, iar reforma, înainte de punerea în efect a prevederilor sale despre transformare, este doar o profeţie. În aceeași etapă, unii ar putea vorbi despre teoria conspiraţiei: nu toţi ştiu profeţia, iar dintre cei care o ştiu, nu toţi sunt de acord cu reforma. Aşa că se pune problema în termeni de strategii adaptative: fac cei care ştiu, în comparaţie cu cei care nu ştiu (?încă), şi cum se comportă cei care ştiu, în funcţie de contrastul de opinie cu predicţia.

Trebuie notat că la nivelul istoriei este vorba, poate, de parcurgerea unui timp îndestulător pentru însuşirea unor transformări culturale ample.

Marile transformări sociale sunt vestite, în avans, de încercări, reușite parțiale, și, nu de puține ori, de teoretizări extensive menite să anticipeze în detaliu cum s-ar putea desfășura evenimentele şi ce ar trebui făcut mai bine. Şi chiar dacă sunt  privite dinspre „acum” către „atunci”, se poate vedea cum stadiile intermediare prefigurează marile realizări, poate și într-un fel caricatural, însă negreșit sunt acolo, oriunde sunt și marile preschimbări socio-culturale.

O asemenea caricatură trebuie să fi fost şi profeția, oriunde o poveste despre reformă a putut circula înainte de înfăptuirea ei. Fie că a fost vorba despre zvonul unei noi religii revelate sau snoava unei libertăţi care nu se îndrăznea a fi visată decât de către unii, chiar şi profeţiile despre Mesia divin şi dezrobirea popoarelor a fost cândva un SF, o bârfă şi, la nivel tehnic de proiectare, o viziune  a unei mari îndreptări. De aici şi funcţia multiplă a profeţiei: de a vorbi despre ceea ce poate fi în locul a ceea ce este, evidența binelui superior al transformării, cât şi explicaţia implicită a duratei – lucrurile măreţe necesită timp, şi merită să aştepţi pentru ele. Să lupţi pentru ele este prea puţin, pentru că nu presupune atâta conştientizare a idealului. Totuşi, să aştepţi nu este destul, iar disperarea este doar punctul în care asteptările nu mai pot fi ţinute în frâu, iar acţiunile irump, în mod necontrolat, dezordonate şi necoordonate către atingerea idealurilor profeţite. Această etapă nu este trăită uniform de către toţi cei care iau parte la profeţie, fiind experimentată în mod exacerbat de către cei lipsiţi de pragmatism, cei pentru care etapele intermediare sunt strofele unei incantaţii pe care nu au răbdarea să o intoneze: speranţa lor mare în reparaţie, promisă de profeţie, este combustibilul disperării lor şi ceea ce pune în funcţiune motorul existenţial al revoltei. „Nu se mai poate, trebuie să se schimbe ceva!”

Însă nu este nevoie de evenimente cu latură mistică pentru a avea profeţii, credincioşi şi zeloţi, uneori profeţiile au un caracter simplu şi implacabil, şi nici măcar nu e nevoie să fie vorba despre ceva cu potenţial violent sau care să anvizajeze vreo fatalitate iminentă. Nu ai nevoie să intri într-o sectă sau să vezi insuficiențele societăţii umane în general, pentru a înţelege, măcar în jurul vârstei mijlocii, că  foarte probabil, trebuie să introduci o schimbare în stilul de viaţă, asta dacă ai avut şansa să te bucuri de binecuvântările societăţii de consum occidentale, şi nu ai fost în situaţia (tristă bunăoară!) de a te confrunta cu foametea, deficit caloric involuntar şi extenuarea fizică epuizantă în mod conjunctural şi constant. Se pare că fix aceste evenimente neplăcute, atunci când sunt planificate pro-activ, sunt asociate cu o reducere semnificativă a bolilor cardio-vasculare, a multor tipuri de cancer cât şi a unor afecţiuni neuro-degenerative. Consensul ştiinţific cu privire la eventualităţile acestea, este precum tăcerea de dinaintea concertului: ştii că vine ceva important, se simte şi se ştie, însă întotdeauna mai e câte un nesimţit care să deranjeze cu câte ceva. Totuşi, orice om de bun simţ ştie ce  trebuie să facă, află rapid sau i se spune de către ceilalţi.

Nu e nevoie de schimbări mari, iar promisiunea nu e „nemurirea”. Câştigul pare sigur şi evident, doctorii spun clar că este vorba despre viaţă şi sănătate, lucruri considerate aproape unanim dezirabile, însă, totuşi, cei mai mulţi se lasă purtaţi de inerţia delăsării şi refuză să lupte, la orice nivel, lupta pe care, ştiu în avans, că o vor pierde, cu moartea şi cu bătrâneţea. Pare atât de ciudat!

Disperarea este în acest caz semnul curajului, pentru că este preambulul revoltei, poate ridicole şi inutile, contra a ceea ce se va întâmpla oricum. Aşteptarea este transformată în acest caz într-un alt fel de poveste despre durată, şi anume în speranță şi disperare, în revoltă contra a ceva ce se opune vieţii și bucuriei. Şansele de succes cresc cu cât mai mulţi oameni iau parte la schimbare. De aceea trebuie menţionat că aici întâlneşti două categorii de oameni „care ştiu”: cei care vor schimbarea, şi care vorbesc despre „se poate”, şi cei care nu o vor şi care se specializează în a construi un discurs, de multe ori mult mai bine articulat şi racordat la preconcepţiile fundamentale ale unei epoci, despre „cum nu se poate” un lucru care altminteri s-ar putea ivi și în mod natural, încă nu suficient de des sau de bine fără ajutorul unei organizări sociale specializate.

Gândiţi-vă câte rostiri nu s-au făcut, de pe postamentul ştiinţei vremilor trecute, că femeile nu pot ocupa anumite  anumite poziţii înalte ale societăţii, şi cât de eficient s-a consolidat mecanismul social de confirmare a acestei prejudecăţi, prin excluderea lor milenară de la educaţie, proprietate, drepturi politice, şi condamnarea lor la o robie faţă de biologicul gestațional, isteţ camuflat în bucuriile unui suflet de mamă. Şi asta ca să evităm să ne uităm la societăţile care operează şi în prezent asemenea nerozii asupra populaţiilor din care se compun. Sigur a ajuns şi la ei profeţia.

Însă demagogia funcţionează în aşa fel încât să maximizeze toate formele de ipocrizie pe care le întâlneşte. În toate societăţile există aşteptări şi idealuri, disperarea poate aduce revoltă, iar resemnarea şi pericolul pasivităţii sunt ingredientele multor reţete ale eşecului. Nu orice profeţie ar trebui îndeplinită, iar fantasmele apocaliptice nu ar trebui cultivate drept repere călăuzitoare. Poate una dintre cele mai importante lecţii ale istoriei ar trebui să fie cum să evităm împlinirea profeţiilor, mai ales atunci când acestea sunt tot reiterări ale unor poveşti istorice, înțesate de cruzime și nedreptate. Sau poate, zis cu alte cuvinte, ar trebui să preluăm selectiv elementele de predicţie, în acest fel putând selecta beneficiul transformaţional de balastul poetic care le înfăşoară şi le face mai plăcute, comunicabile.

Spre exemplu, în egalitatea socială nu e vorba despre construcţia unei societăţi perfecte, ci despre rectificarea unor nedreptati care fac rău, până la urmă, şi aparenţilor săi beneficiari: o societate întemeiată pe sclavi, e o societate în care nici stăpânii nu pot fi cu adevărat liberi, iar statutul de obediență maritală camuflează insuficient servitutea implicită ierarhizării rolurilor în căsnicie. Privind din interiorul societăţii occidentale, din perspectiva mecanismelor instituţionale specifice secolului 21, este evident cât de mult se pierdea, în orice logică economică, prin excluderea anumitor pături sociale de la educaţie, la fel cum e evident că anumite practici, cum ar fi cele dietetice şi cele sportive, contribuie la menţinerea unei sănătăţi bune un timp mai îndelungat şi la creşterea speranţei de viaţă. Nu e ca şi cum nu s-ar putea şi alt fel, însă aşa e mai bine. Ştim. Uneori putem face ce e mai bine, alteori e mai greu, însă şi într-un caz şi în celălalt, tot ştim cum e mai bine. Şi cu mult înainte ca această cunoaştere să fi fost atât de răspândită şi sistemul de referinţă să fi avut reperele atât de bine trasate, aceste proiecte arhi-cunoscute acum,  erau subiectul proiecţiilor vizionare şi ale speculaţiei, ale conspiraţiilor şi dezbaterilor. În acea vreme s-au creionat aşteptările, unele poate puerile, altele poate exagerate. Cuprinşi de disperare unii poate au acţionat pripit, poate au greşit, aţii poate au avut noroc sau au planificat mai chibzuit ce trebuiau să facă. Ceea ce a fost să fie revolta unora a ajuns să fie crezul tuturor. Chiar şi a celor care se resemnaseră, cum aceştia sunt de fapt cei care vor fi convinşi cel mai greu: cei care au crezut cândva în profeţie şi au fost dezamăgiţi, sau pur şi simplu s-au săturat să mai creadă ori au obosit de la prea multă disperare. Totuşi şi aceştia pot fi urniţi din starea de amorţeală, prin încadrarea lor în mişcări sociale de tipul modelor: modă de a fi politicos, modă de a fi cumpătat, modă de a fi blând şi generos, şi altele similare.

Actualmente predicțiile nu mai sunt lucrătura profeților, cum și meteorologia e o știință precisă, iar instrumentele ei nu mai sunt jucăriile șamanului. Trăim într-o societate în care predicțiile abundă, certitudinea lor este mare, accesibilitatea e un bun câștigat, și totuși cei mai mulți se poartă de parcă nu ar ști sau nu ar fi afectați de lucrurile acelea imense care, de fapt, îi afectează și pe care și ei le generează, cum ar fi schimbările climatice cauzate de poluare, inegalitățile sociale sau bolile de afluență care predomină chiar și în cele mai evoluate societăți ale momentului. Iar comportamentele lor sunt strategiile dezadaptative ale momentului actual. Problema nu e că le lipsește informația, că la ei nu a ajuns „profeția”, ci că degeaba a ajuns, că încă mai durează, că așteptările care îi fac pe unii să dispere şi să se revolte, pe cei mai mulți îi fac să se resemneze, și că e nevoie  de un etos distinct, de tipul preocupărilor superficiale pentru modă, pentru a putea pune în mișcare uriașele schimbări despre care e nevoie, pentru viață și sănătate, atât la nivel biologic cât şi social, ecoclimatic şi cultural.

Următorul „tigru revoluționar”, dacă avem noroc, nu va mai fi de tipul Robespierre, ci Kardashian. (Să sperăm?)

INDICAȚII DE CITARE:

Horia Cinteză, „În stil axiomatic şi ridicol, despre profeţie şi reformă”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.