ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Identitate si alteriate – individualizarea ca oportunitate culturală

Vom încerca să abordăm în acest eseu posibilitățile pe care le are o persoană de a se clădi pe sine însăși, ca individualitate manifestată în interiorul unei culturi determinate, din punct de vedere hermeneutic și transdisciplinar. Sprijinindu-ne în mod implicit pe o parte din conceptele și metodele folosite de filosoful german H.G. Gadamer, vom sublinia cum biasurile, identificate de D. Khaneman, ne fac să întrebuintam într-o manieră predictibilă lucrurile pe care credem că le știm despre noi înșine și despre oricare altă persoană, în funcție de cât timp suntem dispuși să acordăm în mod onest reflecției aferente unei judecăți de valoare.

Din punct de vedere filosofic înțelegerea ființei umane se va realiza gradual, și ar trebui să depășească inerția de percepție a primei impresii, asemenea înțelegerii textuale descrise de metoda cercului hermeneutic. Însa din punct de vedere psihologic acest lucru se va produce doar atunci când există resurse suficiente pentru întrebuințarea Sistemului II de gândire (gândirea lentă, cu potențial superior de analiză și interpretare), iar din punct de vedere antropologic, așa cum subliniază Mary Douglas, resursele necesare pentru acceptare țin de starea de siguranță resimțită de membri unei comunități.

 Acest lucru îl vom pune în evidență prin interpretarea unei prejudecăți: în primul rând oamenii sunt afectați la nivel de percepție identitară de perspectiva care se referă la identitatea personală ca la o alterație a unei purități originare (pata de culoare sau forma tipică a ceva ce tine de ereditate) care nu poate fi remediată (dar ar trebui), și care este cea care permite aplicarea de etichete identitare. Această perspectivă asupra identității pare să fie îngreunată de un fel de „reziduu al ancestralității”. Partea substanțială mai individuată și personală a construcției identitare culturale poate fi totuși mai degrabă “restul identității”, și anume ceea ce poate fi construit, plămădit din structurile culturale simbolice accesibile omului la un moment dat, în ceea ce ar putea fi înțeles categorial drept o epoca, cu mijloace specifice ei pentru construirea identității indivizilor. Atât la Cassirer, precum și la Gadamer, mitul va juca un rol central în construirea identității colective și de grup. Prin mit, ceva esențial din trecut este readus la viață în prezent pentru a putea fi retrăit.

Dimensiunea reziduală a identității este într-un fel opusul mitului, sau mai degrabă falsul mit identitar: derizoriu, și nu esențial, face trimitere la ceva usor de reperat și de tratat drept un lucru definitoriu pentru persoană. Dacă nu e exact așa din varii motive (este ascunsă, greu observabilă, poate irelevantă într-un fel potrivit nerostirii), ar putea fi în continuare înțeleasă ca un “dat identitar”, ca pe un fel de identitate pe care o primești independent de aspirațiile individuale. De multe ori sunt lucruri cu care te naști, trăsături reale sau fictive, care îți sunt atribuite în sensul unei încadrări categoriale. Tocmai de aceea reprezintă cadrul instrumental esențial pentru aplicarea de etichete identitare.

Aplicarea de etichete identitare se referă la evidențierea acestui set de atribute „definitorii” (sau cel puțin considerate a fi definitorii) pentru om, set de trăsături identitare cu privire la care omul a avut cel mai mic cuvânt de spus, sau cu privire la care individul nu a exprimat o intenție de înfăptuire prealabilă, sau vreo preferință personală, concretă a actului a fi.

De multe ori acest set se referă la lucrurile cu care un individ “rămâne” în urma apartenenței sale la un context social, set de trăsături care deriva direct din participarea sa afectivă sau efectivă la o “epoca”. Nu este vorba doar despre superstiție și stereotip, la fel cum corectitudinea gramaticală cu privire la folosirea pronumelor de gen nu este doar o pedanterie arogantă care ar trebui să fie înlocuită de corectitudinea politică. Avem de a face aici cu o dimensiune ideologică a culturii care deriva din însăși înțelegerea categorială a realității, în contextul credinței în ideea de „corectitudine” ca specie a Binelui, dar și Adevărului.

Alchimia identitară este un sinonim metaforic pe care îl avansăm pentru procesul de fuziune a orizonturilor, descris de Gadamer, cu privire la raportul identitate-alteritate. Ea este ceea ce face posibil discursul dincolo de rezidualitate identitară, adică dincolo de ceea ce pare că este dat, „prezent”, imanent, inextricabil sau impus.

„Alchimia identitară” (fuziunea de orizonturi culturale și potențialul transformativ pe care il are asupra identității colective și individuale) face posibil începutul discursului despre alegere liberă.

Fără posibilitatea de transmutare identitară, nu este posibilă alegerea liberă, cel puțin nu în modelul care neagă existența sau relevanța alchimiei identitare. Acest lucru presupune că acele judecăți elementare care stau în pretenția de înțelegere categorială corectă să fie considerate altceva decât principii absolute și reexaminate, pentru a permite reabilitarea unor situații de viată în care oamenii se simt deposedați de dreptul de a alege cine vor să fie. Biasul de confirmare și cel de ancorare, din păcate, reduc mijloacele de conectare la celălalt prin cultură și limbaj, cu alte cuvinte din nevoia de a ne confirma opinii aparent logice, ratăm observarea unei lumi mai mari decât propria noastră reprezentare despre aceasta.

Trebuie notat faptul că, și urmărit cum, conceptul de bildung a suferit o serie de mutații de-a lungul vremurilor, deși rădăcinile sale se pierd în negura timpului, în ritualurile de discipolat esoteric practicate de multe școli de misterii care promiteau inițierea în anumite taine, care odată revelate au darul de a construi și a transforma omul. Poate una dintre cele mai hidoase mutații este asociată “centrelor de reeducare” folosite de statele totalitariste în scopul spălării pe creier a celor care nu se aliniază valorilor și comportamentelor impuse în respectiva societate și cultura. Însa exista și în statele democratice anumite practici de reconversie a unor indivizi de la practici ce țin de orizontul lor de preferințe personale, pentru a se alinia cu doctrina promovata de comunitatea lor ca „singura corectă”.

Din acest punct de vedere poate cel mai important aspect este ceea ce vom numi aici raportul de forțe dintre individ și colectivitate, adică cât poate individul să se individualizeze de restul membrilor comunității, ai societății în general, și cât poate societatea să exercite modelare asupra individului în mod legitim, și anume fără a folosi forța coercitivă (cel puțin nu în mod preponderent, drept instrument pentru atingerea unor comportamente dezirabile coordonate).

De asemenea un alt aspect cheie se referă la dreptul sau abilitatea, educate în individ de către societate de a se opune și de a cere mai degrabă recunoaștere individuală decât apartenență/stranietate în raport cu un grup (recunoaștere colectivă, categorială). Această putere antrenată în om va produce societăți umane vast diferite de cele unde este antrenată obediența și pedepsită diversitatea drept deviantă.

Nu e nevoie de opoziție contra progresului pentru ca acesta să nu se producă vreodată. Este suficient să nu educi omul despre posibilitățile sale, bunăoară, să nu persiști suficient de mult în fața aparentului deficit pe care îl are inovația propusă față de tradiția confirmată de experienţă. Dezordinea și indisciplina sunt suficient pentru a aduce stagnarea și regresul către etape anterioare actualului nivel de dezvoltare culturală, care ar putea părea mai atrăgătoare, cum ele presupun doar mentenanța adusa anumitor valori, și nu plămădirea altora noi.

Întrebările ce decurg de aici ar putea fi:

– Câtă putere are individul să se diferențieze de ceilalți ? [caracteristici autonome ale omului];

– Cât drept i se acordă individului, independent de puterea sa de autoexersare identitară;

– Câtă stimulare vine dinspre societate către o mai puternică sau mai slabă individuație a omului în comunitate și societate;

–  Câtă putere are o societate de a forma indivizi cu intenția de a le plămădi identitatea ;

–  Cât drept își acorda respectiva societate de a promova sau pedepsi anumite proiecte identitare.

Din răspunsurile la aceste întrebări se poate confecționa o machetă a structurilor culturale identitare, cu statul arhetipal în orice cultură ce pune la dispoziția membrilor săi palmaresul de variație identitară expus. De asemenea, modelul obținut va descrie și posibilitățile de evoluție (a unei culturi) bazată pe inițiativa individuală în domeniul proiectelor culturale publice. Intimitatea, în mod paradoxal, se clădește în public, și anume prin retragere din public “în ascundere”. Adevărul, ca “ieșire din ascundere”, este tocmai această redescoperire a sinelui in relatie cu celelalt, înțeles ca semen, nu doar ca diferit.

Bibliografie:

CASSIRER, Ernst, Filosofia formelor simbolice, traducere Mihaela Bereschi, Editura Paralela 45, București, 2008.

DERRIDA, V. Jaques, Communication, intimacy, and close relationships, Elsevier, 2013.

DOUGLAS, Mary, Purity and danger, Routledge, London, 1993.

GADAMER, H. Georg., Adevăr și metodă, Editura Teora, București, 2001.

KHANEMAN, Daniel, Gândirea rapidă, gândirea lentă, Editura Publica, București, 2012.

INDICAȚII DE CITARE:

Horia Cinteză, „Identitate si alteriate – individualizarea ca oportunitate culturală” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.