ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Elogiul lașității

Asocierea eroului cu războiul și confruntarea violentă face ca poveștile eroice să fie ușor folosite ca instrumente de propagare a violenței și cruzimii. Am creionat acest lucru în articolele precedente ca una dintre principalele vulnerabilități ale rasei umane, în raport cu ea însăși, cu propria ei evoluție culturală. Este și greu să ne imaginăm un erou care nu se confruntă cu ceva sau cineva, eventual cu un erou negativ, și care, triumfând asupra adversității, să nu își confirme astfel statutul. Povestea eroinelor se desfășoară în mod similar, principala diferență fiind că statutul lor de eroine nu este atât de strâns legat de confruntare războinică, ci de maternitate și înfrângerea unor dificultăți (prin sacrificiu) legate de împlinirea sau depășirea rolului de gen al femeii din societățile tradiționaliste.

Presupun că este chiar mai greu (însă nu imposibil) să ne imaginăm vreo epopee centrată în jurul unui erou care îşi înfrânge pornirile sângeroase sau care se abate de la traseul stabilit cultural cu privire la tipologia sa. Putem astfel să ne imaginăm eroine războinice, dar cred că e un pic mai greu ori poate chiar hilar să vizualizăm eroi ai spațiului domestic, „bărbați de casă”, nu „oameni ai armelor”, ale căror  fapte de eroism să fie nespectaculoase și non-confruntaționale. De asemenea, cred că încă mai este neobișnuit să găsim modele de eroism feminin care în loc să se valideze prin forță și determinare, să exerseze o dominație gentilă, poate chiar neseducătoare, de a convinge (în mod preponderent) masculii (ca majoritate a celor care săvârșesc infracțiuni violente) să renunțe la brutalitate ca instrument și la eroismul războinic ca ideal.

Oricât de improbabile ar fi aceste variante de eroism, mai ales în raport cu modelele clasice (bazate pe sacrificiu și înfruntare), tocmai în asemenea modele „deviante” s-ar putea afla miza evoluției culturale în direcţia reducerii violenţei şi cruzimii. Trebuie menționat că dezvoltarea unor asemenea variante nu presupune excluderea celorlalte, cum, pe lângă reducerea cruzimii și a violenței, un alt obiectiv al liniei de dezvoltare culturală pe care îl aducem în discuţie este şi promovarea unui mod de viaţă bazat pe deschidere, dialog şi incluziune socială. Ceea ce încercam să subliniem totodată este că, actualmente, oamenii au un deficit major de oportunităţi eroice paşnice. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât violența şi războiul se pare că beneficiază de un discurs justificativ şi apologetic care este uşor de înţeles şi pare că epuizează subiectul în mod facil: oamenii sunt animale la bază, animalele se bat pentru acces la resurse şi reproducere, oamenii sunt animale care se pot organiza social în comunităţi foarte mari, de aceea confruntările între grupuri de oameni iau forme mult mai ample şi angajează în conflict numere mari de indivizi, lucru care explică, pe scurt, războiul.

Exact acelaşi discurs justificativ poate fi folosit şi ca reper esenţial pentru o problemă critică a umanităţii: auto-distructivitatea. Războiul e o formă foarte evidentă a acesteia. Alte manifestări ale auto-distructivității, mai puţin evidente, ar putea fi supra-alimentația, sedentarismul, adicţiile etc. Paradoxal este că, în epoca actuală, cel puţin în majoritatea societăţilor industrializate, bolile legate de afluenţă, cum ar fi obezitatea, cauzează mai multe victime decât conflictele militare. Însă există o diferenţă majoră: atrocitatea războiului are posibilitatea de a anihila vieţi omeneşti cât şi de a anula asumpţiile de bază care stau la baza civilizaţiei umane, reducându-ne în acest fel la statutul de animale superioare înzestrate cu mijloace vaste de distrugere. Chiar dacă auto-distructivitatea poate lua multe forme, iar unele dintre acestea cauzează actualmente pierderi de vieţi omeneşti mai mari decât războaiele, acest lucru se întâmplă doar pentru că umanitatea, în ansamblu ei, a evoluat către evitarea conflictelor, a violenţei în general şi implicit a războiului, şi a proiectat dezvoltarea sa către niveluri tot mai mari de integrare şi cooperare pentru a obţine prosperitate. Şi a reuşit acest lucru în pofida mitului eroului războinic.

Însă această evoluţie nu este uniformă, iar pericolul legat de ameninţarea discursului beligerant este mereu prezentă în oricare reiterare culturală a glorificării violenţei. Vulnerabilitatea discursului pacifist în faţa celui ideologic beligerant este foarte evidentă atunci când se pune problema apărării faţă de violenţă, în mod particular a războiului ca răspuns la agresiune militară. A te opune violenţei nu se poate echivala cu a te expune pericolului ameninţării violenţei, prin incapacitatea de a apăra. Rezistenţa în faţa unor asemenea pericole presupune în sine capabilităţi de exersare a violenţei, inclusiv a violenţei organizate de grup, cum ar fi conflictele armate şi războiul. Putem oare să ne imaginăm utopii în care conflictele violente sau agresivitatea războinică să nu mai existe? Aș îndrăzni să sper că, poate cândva, așa ceva ar fi mai ușor imaginabil decât acum, însă momentan cred că nu am putea răspunde afirmativ, într-un mod plauzibil, la o asemenea întrebare.

Mitul eroului apărător va rămâne constant un reper identitar. Însă trebuie să nu fie singurul şi nici principalul. Situaţia în care eroul războinic, chiar şi în ipostaza defensivă, ar fi centrală într-o anumită cultură, ar reflecta preocuparea predilectă a respectivei societăţi cu activităţi violente: fie destinul ei istoric, faptul că a trebuit să reziste vicisitudinilor prin agresivitate, fie procuparea de asertare şi expansiune prin forţă. În sine, acest tip de discurs nu ar fi atât de rău, mai ales dacă serveşte sporirii coeziunii de grup, însă devine problematic dacă rămâne pe o poziţie dominantă, excluzând alte tipologii eroice. Un asemenea caz ar reflecta o stagnare culturală, faptul că în comunităţile respective nu au putut răsări eroul creator, demiurgic, învăţător, eroii pacifişti, care se opun ideii de confruntare şi cultivă virtuţi asociate cu vulnerabilitatea, eroi apărători ai drepturilor civile şi libertăţii de exprimare divergentă, în general orice fel de tipologii umane care pot insufla în oameni un sens al vieţii care nu se sprijină pe exersarea forţei coercitive.

Dificultatea principală de a atinge asemenea modele inspiraționale este legată de timp şi resurse care ar putea fi alocate: trecerea de la starea de „rezistenţă eroică” la faza de evoluţie paşnică şi stabilă presupune timp, intenţie şi cost. Oamenii evoluează încet, dacă nu există o preocupare dedicată pentru educarea lor. Modelele trecutului tind să se perpetueze, mai ales cele care reflectă protecţie şi dominanță. Însă mai e ceva care ţine de caracterul particular al eroului războinic: acesta operează drept garant al celorlalte tipologii. Pentru ca acestea să poată exista, de la a apărea până la a lua amploare şi a se dezvolta, este nevoie, într-un fel metaforic, de „acordul” său. Acest lucru presupune în primul rând exersarea protecţiei, în raport cu violenţa, dar şi recunoaşterea tipologiilor eroice alternative drept legitime şi cultivarea lor. În mod organic acest lucru se întâmplă când figuri legendare, distinse cu merite militare sau militantiste, aleg să recunoască şi să valideze, uneori chiar prin forţa propriului exemplu, şi alte căi de a obţine recunoaştere şi stimă, pe care le invită să i se substituie. Un criteriu simplu pentru a evidenţia acest fenomen ar putea fi numărul şi volumul monumentelor dedicate diverselor modele umane, cultivate într-o societate: câte reprezintă figuri confruntaționale (războinici, militanţi sau dizidenţi) şi câte reprezintă oricare alte modele, cum ar fi mame care s-au chinuit ca să îşi crească copiii fără a-i inocula cu vreun scop mai sfânt decât să încerce să fie fericiţi, sau oameni care au încercat să evite conflictul şi violența din cele mai nelăudabile motive, cum ar fi laşitatea sau repulsia faţă de confruntare.

Importanța generării unor idealuri aspiraţionale non-violente şi pro-civice nu trebuie înţeleasă doar prin prisma potenţialului de reducere a conflictului militar. Beneficiile principale vin, de fapt, de pe urma eficientizării relațiilor sociale interne ca urmare a detensionării culturale prin promovarea unor sisteme relaţii care nu se întemeiază pe exersarea forței și a dominației. Cooperarea în condiţii paşnice, coeziunea şi solidaritatea, atunci când nu sunt motivate de opoziția față de un inamic comun, sunt aptitudini care trebuie antrenate şi perfecționate.

Problema e că acest antrenament trebuie făcut la adăpost faţă de ameninţare şi forţă coercitivă. Asta înseamnă în primul rând că, pentru a evolua către denunţarea violenţei, trebuie să beneficiezi de un nivel superior de securitate (care în sine presupune un potenţial activ de reversare a violenţei contra violenţei), în al doilea rând că, pentru a atinge un asemenea scop, nu ai dreptul să foloseşti nici un fel de alte instrumente decât persuasiunea (cu cine doreşte să asculte şi poate să înţeleagă, deci nu mulţi) şi seducţia (adică păcăleala agreabilă, cu cei mulţi) şi în al treilea rând că va rămâne mereu o facţiune opozantă care va refuza să se dezică de violenţă şi se va erija în potenţială ameninţare (măcar simbolic vorbind) la adresa celor care ar renunţa la „virtuţile” violenţei.

În ansamblu, pentru că ar devia resursele şi energia de la activităţi distructive, o asemenea manevră ideologică, dacă ar reuşi, ar genera o prosperitate mult mai mare decât oricare sistem pe care îl avem la ora actuală. Însă la nivel redus, dacă facţiunea violentă se va organiza foarte eficient, chiar şi ca o minoritate capabilă şi interesată de maximizarea utilităţii individuale, un asemenea sistem ar fi prea neproductiv în raport cu mijloacele şi motivaţia. Scopul acestora nu ar fi doar înfrângerea şi dominarea „laşilor pacifişti” prin „curaj, disciplină şi onoare”. Asta ar însemna doar răsturnarea „războinicului” pacifist, cel care permite cultivarea unor virtuţi care îl umbresc în oricare dintre momentele sale de autentică glorie, anume cele în care nu este provocat să triumfe asupra ameninţărilor violente. O răsturnare a unei asemenea stabilităţi nu ar înlocui-o cu o alta de acelaşi tip. Uzurparea sistemului paxoidal (cuvânt inventat, da) de către adepţii violenţei ca „instrument sfânt de implementare a ordinii” ar presupune cel puțin într-o anumită măsură reintegrarea societăţii într-o ordine naturală bazată pe dominaţie şi monopol al violenţei (autoindemnizat ca legitim). Însă chiar dacă motivaţia pentru așa ceva ar putea fi teribil de mare, mijloacele totuşi ar trebui să fie proporţionale cu nivelul de prosperitate pe care îl generează o societate care, altminteri, nu ar fi interesată de prosperitate, ci de dominaţie. Astfel încât, atâta timp cât sistemul dedicat păcii nu va uita că acea forţă care garantează pacea şi prosperitatea e capacitatea de a reversa violența, probabil tot violent, şi nu va contesta temeinicia violenţei până la capăt, ei bine, atunci ar avea o şansă  să reziste şi să prospere în pofida şi chiar datorită provocărilor cărora le poate face faţă. O societate de oameni laşi şi lucizi ar trebui să aibă cea mai cumpătată preţuire pentru curaj, nu ca pentru o virtute supremă, ci ca pentru o capacitate care trebuie cultivată mereu, dimpreună cu virtuţile absenţei ei, tocmai pentru a fi exersata rar şi decisiv, contra celor care o preţuiesc mai presus decât tot, chiar și viaţa, şi sunt dispuşi să o exerseze mereu, sub pretextul meritului, în dauna a orice.

INDICAȚII DE CITARE

Horia Cinteză, „Elogiul lașității” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.