ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Disperarea și neputința – dificultatea de a fi om

Filosofia a stârnit de multe ori mânia oamenilor. Atât filosofiile cu caracter particular, sistemele filosofice, cât şi filosofarea în general, că activitate care vizează apropierea de înţelepciune sau măcar o iubire distantă a ei. Nu de puţine ori duşmanii cei mai aprigi ai vreunui sistem filosofic au fost apologeţii radicali ai altuia. De fapt, chiar şi repulsia extremă faţă de filosofare, atâta vreme cât nu este complet absurdă, constituie, în măsura în care se poate enunţa argumentativ, tot o specie particulară a filosofiei.

Probabil că cea mai grăitoare ovaţie vine în mod paradoxal tocmai din partea unor asemenea detractori fervenţi. Această opoziţie violentă atestă puterea pe care o are filosofia. Puterea de a transforma omul, puterea de a-l forma. A îi suci minţile, dar şi de a-l îndrepta. Puterea de a-l face să se simtă îndreptăţit, sau de a înţelege că este nedreptăţit, sau nedrept.

Atâta vreme cât activitatea practică a filosofiei duce înspre rezultate dezirabile celui care o exersează şi care îi permit să funcţioneze într-o manieră auto-asumata putem vorbi despre terapie prin filosofie. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel de colectivităţi, cum indivizii umani funcţionează aproape invariabil în interiorul său la marginea unei comunităţi. Însă acest lucru nu vine cu pretenţia unei moralităţi absolute ori imaculate. De fapt, terapia prin filosofie vine cu acest “defect” : nu se pretinde a fi/face Binele. Poate doar că ar putea face existenţa umană, prin înscrierea acesteia într-un registru sau altul de discurs, un pic mai la “la îndemână” omului. Chiar şi pentru cineva care s-ar simţi “prins” în existenţă, acesta ar fi un beneficiu care l-ar face să simtă că poate şi el , cumva, filosofic măcar, să “prindă” existenţa în fiinţa sa, măcar în gândurile sale.

Spre deosebire de terapiile care promit vindecare sau ameliorare a unei afecţiuni, exerciţiul filosofic despre care vorbim aici cu titlul de terapie nu oferă asemenea certitudini. Poate nici măcar speranţe. TERAPIE ÎN ABSENŢA SPERANŢEI. Ceea ce nu înseamnă că oamenii nu ar putea să se simtă ajutaţi sau chiar vindecaţi de practică filosofică, ci doar că nu acesta este “scopul”. Ar putea fi pentru unii, pentru mulţi bunăoară, însă nu este totul. Spre exemplu terapia prin filosofie trebuie să vorbească despre o reabilitare a disperării ca trăire umană esenţială, poate chiar definitorie.

Într-o epocă a expansiunii tehnologice formidabile, în care pare că totul este posibil, sau măcar că va fi posibil cândva ori că ar putea fi posibil într-o altfel de lume, practică filosofică numită terapeutică ar trebui să reindemnizeze imposibilul şi neputinţa. Şi la cele mai elementare niveluri ar trebui să pornească dezbaterea despre dificultatea de a fi om,în sens cultural, adică de a fi cineva.

Construcţia culturală identitara este unul dintre cele mai bazale resorturi filosofice. Acest construct vorbeşte despre şinele uman în lume: despre cum eşti cineva şi nu altcineva, într-un fel anume, diferit şi asemănător altora sau celorlalţi, care fac lumea să existe pentru individul care se recunoaşte pe sine între alţii, dar şi între ipostazele sale, mai degrabă în unele anume, pe care le înnobilează denumindu-le “sine însuşi”.

Şi poate că tocmai aceasta ar fi una dintre marile realizări terapeutice ale practicii filosofice: a face omul să se simtă sine-însuşi, a-l recupera din anonimatul şi impostura existenţială. Pentru unii cititori aici s-ar cumveni menţionate numele unor autori (Kierkegaard spre exemplu) ai operelor care au inspirat în mod evident textul de faţă. Însă miza argumentativa nu se sprijină doar pe numele iluştrilor autori şi pe valoarea operei acestora, ci pe valoarea instrumentală a ideilor lor.

Trebuie totuşi pomenit să demersul prezentat este o instrumentalizare a hermeneuticii gadameriene prezentate în “Adevăr şi metoda”. Fără pretenţia de a reflecta fidel conţinutul operei sau ideile lui Hans Georg Gadamer, punctul de vedere avansat aici nu se poate să nu fie reductibil la unele aspecte cheie ale operei ilustrului filosof. Pe parcursul lucrării/rubricii se vor vedea aceste idei, la fel cum probabil se vor observa şi altele care vor reprezenta contraziceri ale unor “tenete” gadameriene, divergenţe hermeneutice care pot suporta alte referentieri bibliografice pe care uneori le vom şi menţiona.

În această ordine de idei pornim de la presupunerea că o primă funcţie “vindecătoare” a filosofiei este indicată chiar de îndemnul socratic : cunoaşte-te pe tine însuţi. Această cunoaştere de sine se doreşte a fi obţinută prin recuperarea dimensiunii dialogale a filosofiei. Spiritul platonician şi socratic oferă prin maieutică o abordare specifică a fiinţei umane , cu toate contradicţiile şi incoerentele ei, abordare care porneşte de la prezumţia ignoranţei şi foloseşte contradicţia drept instrument de revelare, de demascare a adevărului.

Iar asta nu pentru că adevărul ar fi cu necesitate ocultat deşi acesta poate fi de multe ori cazul. Adevărul, mai ales adevărul uman, existenţial, este scoatere la lumina pentru că are mai multe niveluri. Unele dintre ele suporta lumina cunoaşterii explicite, a interpretării pur tehnice şi metodologice, în vreme ce altele nu. Adevărul ştiinţific este o specie care prin excelenţă se poate observa şi admiră în lumina cunoaşterii prin metode specifice ştiinţelor pozitive. Însă adevărul existenţial, care derivă din trăire existenţială şi experienţa subiectivă nu poate fi decât falsificat printr-o asemenea abordare, subtituind partea întregului, anume partea care se poate analiza în mod coerent, întregului care ar putea fi non-linear şi aparent contradictoriu.

Cunoaşterea de sine este un asemenea tip de adevăr. Desigur că există o mulţime uriaşe de date despre omul luat ca fiinţă individuală care pot fi evaluate sub forma unor judecaţi de valoare riguroase şi care vor produce un tip de adevăr despre persoana într-un mod ştiinţific. Metodologia aceasta este ceea ce transforma omul într-un obiect epistemic. Cunoaşterea derivată astfel se concentrează pe aspectele cu potenţial de predictibilitate şi un grad cât mai mare de aplicabilitate şi obiectivitate. Însă omul nu este doar o funcţie predictivă cu caracter personal. Există ceva, specific uman şi identificabil chiar şi prin mijloace ştiinţifice, care nu are gradul necesar de coerentă pentru o interpretare logică riguroasă, ci de o logică slabă.

Cu privire la aspectele umanului care nu se pot integra într-o formă judicativa clară îşi poate aduce abordarea filosofică a identităţii prinosul vindecător, anume recuperând acest adaos incalculabil din coşul de gunoi al experienţei existenţiale şi reabilitandu-l la un nivel de importanta egală cu ceea ce poate fi observat, calculat şi judecat prin mijloace logice. Această neputinţă de a fi coerent până la capăt ar putea să fie tocmai cheia pentru înţelegerea mai completă a fiinţei umane, înţelegere unde judicativul (sistemul de operaţii logice care iau forma unor judevati de valoare ) este partea vizibilă care se dezvolta din pre-judicativ, acel set de date care nu pot fi uşor grupate în idei clare pentru că , deşi stau la bază şi înaintea dimensiunii judicative, depind în esenţa lor de un soi de sitiuational care ar putea putea fi bunăoară pur conjunctural şi irepetabil. În acest caz omul, identitatea sa şi trăirea să existenţiala nu pot fi tratate ca obiect epistemic pentru că nu pot fi măsurate, nu au cu ce să fie comparate iar orice interpretare posibilă se referă la ceva fără potenţial predictiv (instante cu caracter de singularitate). Unele dintre cele mai personale trăiri existenţiale, cum ar fi cele estetice sau trăirile afective deosebit de intense, iau tocmai această formă: se produc graţie contextului experienţei trăirii existenţiale şi multitudinii de factori subiectivi şi obiectivi care sunt implicaţi în respectiva experienţă subiectivă chiar mai mult decât “din cauza” caracteristicilor personale sau obiectiv-situationale. Acestea nu sunt doar erori, pentru că oamenii nu sunt doar maşini computaţionale dotate cu sistem psiho-afectiv.

INDICAȚII DE CITARE:

Horia Cinteză „Disperarea si neputinta – dificultatea de a fi om” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.