Horia Cinteză
Desțelenirea: puterea asupra vieții, puterea asupra Puterii – Iertarea.
Puterea asupra vieţii, spunea un cercetător şi filosof francez al secolului XX, nu se poate aserta maximal decât indirect, şi anume prin putere asupra morţii: cât ar fi cineva de suveran, nu poate cu adevărat să dea viață, şi nici să comande viaţa. Poate doar să o ia, poate să comande ucidere, poate lăsa să moară. Doar atât. Discuţia aceasta se producea într-o serie de lucrări despre pedeapsă şi societatea disciplinară.
Din multitudinea de nuanţe pe care le explorează Michel Foucault cu privire la acest vast domeniu de cercetare, reţinem drept reper următorul aspect central: scopul oricărei forme de pedeapsă este menţinerea puterii şi a ilegalităţii. Nu vom intra mai adânc în discuţia despre cum puterea are şi o latură productivă, nu doar represivă, şi nici despre relaţia oarecum paradoxală, dacă nu chiar perfidă, dintre forţă (putere) şi drept (dreptate): Right is might – Might is right.
Motivul pentru care zăbovim asupra acestor gânduri iscusite e pentru a revela o falsă dihotomie, între pedeapsă şi iertare. Probabil din cauza apartenenţei la un orizont cultural abrahamic, aceasta contradicţie iluzorie, dintre a ierta şi a pedepsi, nu şi-a expus imediat stupiditatea. Obișnuți cu tirania unei divinităţi atotputernice care, cel puţin scripturalicește, şi-a exercitat atotputernicia cu străşnicia unui psihopat infantil, mândru şi răzbunător, comandând masacre, distrugere şi genocid, nu vedem clar contrarietatea termenilor. Învăţaţi, constrânşi sau pur şi simplu dărâmaţi, ca să stăm în genunchi, aşteptăm zgribuliţi iertarea sau tremurăm de frica pedepsei. Unii rezistă “mai demn”, toţi cădem, până la urmă.
Pedeapsa e doar un instrument de implementare a conformităţii, o pârghie a terorii instituţionalizate, un privilegiu al slugilor sadice care se simt generoase când: …iartă! Un Dumnezeu care pedepseşte e în cel mai elogios caz un impostor care se apără prin brutalitate pentru a nu fi deconspirat. Dumnezeu ca Sursă primordială ( a Vieţii şi a Luminii…) operează de dincolo de asemenea necesităţi coercitive şi reparative. Exprimat vulgar, pentru un Dumnezeu puternic (căci nu nu are sens să invocăm aici Atotputernicia) are mai mult sens să reclădească lumea, din nou şi din nou, decât să o distrugă. Dar pentru un Dumnezeu slab, e clar că ar fi prea greu ( că de’, e slab!), şi ar avea mai mult sens să o distrugă şi să recicleze cât mai mult, fiindcă nu poate să creeze totul din nou, mai bine, ex nihilo! De aceea consider că discursul despre pedeapsă îşi are sensul doar ca o formă de camuflaj al slăbiciunii pedepsitorilor şi al defecţiunii sistemului care se erijează în cumpănă a dreptăţii coercitive.
Iertarea este o stare de graţie, atât pentru cine o oferă, cât şi pentru cine o primeşte. Ea nu se opune pedepsei, cum pedeapsa este o exersare unidirecţională a puterii, dinspre pedepsitor către pedepsit, pe când iertarea operează multidirecţional, oferind libertate de evoluţie şi expresie celor aflaţi în relaţia constrictivă generată de eroare, defecţiune şi nedreptate. Prin iertare sunt eliberaţi de povara necesităţii reparative atât cel care a greşit şi este iertat, precum şi cel căruia i s-a greşit şi care iartă. Pedeapsa, în sine, nu poate niciodată oferi acest lucru, ci numai satisfacţia răzbunării. Nu există penitență ca o consecinţă a pedepsirii, ci doar a iertării. Ceea ce nu înseamnă că un asemenea act este facil, la îndemână, sau chiar măcar firesc. S-ar putea ca iertarea să fie unul dintre cele mai spectaculoase salturi existenţiale de care cineva să fie capabil! Poate chiar mai mult decât iubirea. Dar asta, cred eu, nu înseamnă decât că necesită mai multă atenție. Cred că, asemenea iubirii, iertarea înmugureşte din blândeţe şi empatie, că poate fi învățată, însă este descurajată de cruzime şi pedeapsa. Poate fi cultivată. Însă pentru a înflori este nevoie de o desțelenire. (Sic semper tyrranis ?!?)
INDICAȚII DE CITARE:
Horia Cinteză, „Desțelenirea: puterea asupra vieții, puterea asupra Puterii – Iertarea.” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 