Horia Cinteză
Derizoriul agreabil. Rebranded in a cheesy way
Chestiunea esenţială „a fi sau a nu fi”, are măcar două moduri aparent opuse, însă compatibile, de a fi înţeleasă. Monologul hamletian speculează mai degrabă dimensiunea tragică, cea în care a nu fi se opune doar formal lui a fi, iar existenţa este zugrăvită drept o luptă şi o povară. Atâta timp cât întrebarea nu este o invitaţie la ucidere sau suicid (sui, dei, geno) răspunsul poate fi oferit mai onest dacă adăugăm şi „cum?” Cum să fii cine vrei să fii, să poţi să te realizezi pe tine însuţi în construcţia identitară, şi cum să nu fii ceea ce vrei să nu fi. Existenţa are o dimensiune tragică, iar în monologul lui Hamlet răspunsul sugerat reflectă această perspectivă. Dacă mai există şi altceva în afară de asta, într-un a fi care e mai mult decât opoziţia faţă de a nu fi, atunci despre acest potenţial existenţial ar trebui să se vorbească în termeni cât mai descriptivi. Iar acest mod de a răspunde la interogaţia existenţială „a fi sau a nu fi”, cel are nu răspunde la întrebarea ultimativă, este de fapt un răspuns despre a fi, care îl conţine şi pe a nu fi, doar că în termenii lui cum (a nu fi cumva anume, pentru a putea fi în alt fel). Voim să încercăm o resemnificare a întrebării în aşa fel încât să nu fie o invitaţie la suicid sau la alte forme de distrugere sau autodistrugere. În această înţelegere, sensul lui „a nu fi” este o alegere existenţială, nu o respingere absolută a lui a fi, ci o preferinţă pentru anumite moduri de a fi, într-un sistem de valori.
Voi încerca să nu mă mai refer la valențele Shakespeariene ale monologului lui Hamlet, însă aş dori să reiau unele idei. Doliul este o mare suferinţă, cum putem fi capabili să depăşim traumele? Problema justiţiei şi a dreptăţii se sprijină în mod fundamental pe coerciţie şi răzbunare?
Soluţiile oferite de terapie psihologică sau de religie pot să funcţioneze, separat sau împreună, iar filosofia poate oferi un spaţiu de confluenţă. Discursul filosofic este compatibil atât cu religia, cât şi cu psihoterapia. Posibilitatea filosofiei de a ajuta la ieşirea dintr-o stare de mare tulburare emoţională vine ca urmare a preluării în discurs a temelor existenţiale majore ale omului, şi a i le pune la dispoziţie ulterior reflecţiei şi dezbaterii asupra lor. De asemenea, o importanţă deosebită o are faptul că filosofia culturii ar trebui să poată oferi schiţe ale procesului de construcţie a „normalităţii”, precum şi a modalităţilor de îmbunătăţire culturală.
Devine problematic când disponibilităţile culturale nu oferă un răspuns care să rezolve suferinţa sau nedreptatea, şi atunci nebunia, ca ne-bine, poate să ia locul, ca expresie, chiar şi celor mai nobile aspiraţii sau idealuri. Acesta este pericolul pe care trebuie să îl evităm prin capacitatea de a ne reclădi identitar. Acest bildung vine în continuarea unui sensus communis, ca împărtăşire a unui simţ comun al binelui. Construcţia identitară, în formele ei autentice, care reflectă alegere şi consimţământ, se sprijină pe o valoare a binelui ales şi împărtăşit. (Lucru realizabil şi în maniera religioasă, atât timp cât nu reflectă o tiranie a atotputerniciei care se autoproclamă şi Bine.)
Practicarea acestui sens comun este ceea ce te face „bun”, sau măcar un ins benefic. „A fi” capătă sens în lumina acestui adevăr împărtăşit la nivelul unei comunităţi culturale, drept un sentiment al binelui. „A nu fi” devine un caz particular al acestei fiinţări a binelui împărtăşit: este vorba despre a nu fi, chiar dacă poţi, pentru că nu vrei să fi aşa, rău sau ne-bun. Răspunsul la întrebarea „a fi sau a nu fi” în termenii fiinţei se va face deci în termenii lui „cum”. Cum să fii şi cum să nu fii. De fapt, acest „a fi cumva şi a nu fi altfel”, în numele unui bine comun, nu e chiar răspunsul definitiv, ci mai degrabă cel preliminar, primul care dă vieţii o şansă, „cumva”.
Doliul ia pentru Hamlet dimensiuni apocaliptice. Tensiunile sunt agravate de injustiţia pe care simte că trebuie să o repare. Simţul dreptăţii este încălcat întru trădare a principiului. Terapia prin filosofie nu ar putea să funcţioneze în asemenea cazuri, cum ele epitomizează fix modul radical de a folosi filosofarea pentru a exacerba aspecte ale realităţii, a le supraconştientiza. Nu temele sale îl individualizează şi îl fac pe Hamlet, Hamlet; ci intesitatea cu care le trăieşte şi claritatea cu care le discursiviează. Acest tip de personaj pare etern şi perfect autentic în ipostazele prin care trece, ca un mit al propriei sale persoane.
Bun, opera dramatică este genială, reprezentarea tragediei este desăvârşită. Dar dacă putem face ceva, tocmai pe acest filon artistic, pe dimensiunea tragismului, care să fie desprins de perfecţiunea sa artistică? Dacă o soluţie, măcar în unele cazuri, ar fi să coborâm existenţa în registrul prozaic, în rândul rezolvărilor mici şi imperfecte, dar accesibile şi agreabile? Opera shakespeariană este o capodoperă artistică – din acest punct de vedere ea nu suportă corecturi, însă în viaţa cotidiană oamenii ar trebui să se opună tentaţiei de a-şi alege asemenea repere existenţiale: o existență prozaică, departe de perfecţiunea artistică, este de fapt preferabilă. Tentaţia tragediei, glorificarea violenței şi a eroilor războinici, sunt maladii culturale care rănesc oamenii ce sunt seduşi de măiestria artistică a operelor ce le reprezintă. Cumva deus ex machina, trebuie adus în viaţa de zi cu zi în punctul în care deus operează maşinaţiunile necesare ca lucrurile să poată evita dimensiunea tragică. Asta cu preţul prozaismului, ca în filmele americane cu happy ending săţios (cheezy happy ending!).
Puteam să ne imaginăm o Julieta şi un Romeo care se îngraşă împreună, deşi fac şi fitness, blazaţi, aproape împliniţi. Fără tragedii, cel mult mici probleme şi plictiseală. Putem să îl redistribuim pe Hamlet într-un blockbuster hollywoodian, în care se întoarce cu o armată (Chuck Norris) şi se reinstalează pe tron, fără vărsare de sânge. Unchiul său fuge, mama sa se căieşte, şi îşi revine la o viaţă de moralitate după ce are o criză religioasă. Ofelia nu s-a înecat, a făcut doar bronşită, Polonius scapa doar cu mondirul zgâriat. Regatul nu este invadat, iar o reformă fiscală duce la o creştere dramatică a bunăstării populaţiei.
Eroii trivializaţi astfel nu sunt cu totul pierduţi în derizoriu, şi în orice moment se pot reîntoarce la destinele lor tragice: pot ucide, voit sau din greşeală, se pot sinucide, pot distruge posibila, implauzibila sau vulgara lor fericire de a fi. Dar aleg (atât cât pot să o facă) a nu fi tragici, cu riscul de a nu fi interesanţi, ci banali şi prozaici. Uneori această alegere nu este uşoară, chiar dacă este posibilă. Am fost tentaţi să credem că suntem mai autentici când suferim, că e ceva imoral să alegem să fim mulţumiţi cu o fericire umană, nu extatică. Eliberarea de sub tirania artistică a tragediei ar trebui să fie eliberată şi ea de sub povara dispreţului critic.
Horia Cinteză, „Derizoriul agreabil. Rebranded in a cheesy way” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 