ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Bezna tiparului

Vremurile se înţeleg prin context: Lumina tiparului ! Oare?

Până nu demult, aşa o fi fost. Dar nu chiar de la început.

Verba volant, scripta manent ! Asta ne tot repetau când ne forţau să scriem, pagini întregi, fără a putea cu adevărat urmări cu atenţie ceea ce scriam. Degeaba am încercat să le explic că vreau să fiu atent, şi că o să îmi iau ulterior de la colegi notiţele din caiet. Fixismul lor autoritarist era de neclintit în fata explicaţiilor mele: că scriu încet şi urât, că nu îmi înţeleg scrisul, că pot să fiu mai atent decât oricare, lucru pe care îl pot dovedi chiar prin comparaţie cu cei care au caietul în faţă. „Domnii şi doamnele” (foşti tovarăşi şi tovarăşe) ne doreau scribi, incapabili de atenţie nedivizată asupra mesajului lecţiei, aplecaţi tăcuţi asupra hrisoavelor, încercând din răsputeri să ţinem pasul cu ritmul „dictatorilor”. Abia la liceu am întâlnit profesori care să ne ofere un suport tipărit al lecţiei predate, fără a mai insista asupra notarii fiecărui cuvant, plin de înţelepciune, pe care ar fi dorit ulterior să îl reproducem într-un mod cât mai fidel. Atunci am simţit, că, şi aceşti oameni, pe care aproape întotdeauna i-am stimat, iar uneori chiar admirat mult, au adus „lumina tiparului” la lecţiile noastre.

Însă aceştia au rămas o minoritate o lungă vreme. Cei mai mulţi dintre profesorii mei insistau ca elevii lor, cu modeste excepţii, să umple caiete cu „materia” predată cu diligenţă, iar uneori chiar cu elocinţă, de către dânşii care, trebuie să recunosc, o recitau fără să aibă în fata orice fel de suport de pe care să citească. M-am gândit că probabil, aşa învăţaseră şi ei. Aveau şi o explicaţie sprijinită pe cercetări ştiinţifice, cum că reţii mai mult din ceea ce asculţi dacă şi scrii şi citeşti ceea ce auzi… Ştiinţa invocată, avea la vremea respectivă, aproape 50 de ani, şi, de asemenea, era aplicată în mod falacios: experimentele care susțineau retenţia suprioară a unui material verbal scris, citit şi ascultat, vizau cantităţi mai reduse decât miile de cuvinte pe care trebuia să le inscripţionăm constant.

Şi ne spuneau: „Verba volant, scripta manent!”

Şi ne şi explicau: „Vorba zboară, ce e scris rămâne !” Adică ce asculţi zboară, îţi intră pe o ureche şi îţi iese pe alta, ceea ce scrii rămâne acolo, îl poţi citi şi repeta… şi  „Repetitio est mater studiorum!”. Adică trebuia să scriem … şi după aia, să repetăm, până când o să ştim, aidoma lor, „pe dinafară”. Cât de mult mă bucuram când au apărut şi ereticii care nu ne mai recitau doar pentru a ne forţa să luăm dictare de la ei, ba chiar ne citeau, riscând să pară că nu ştiu suficient de bine, că nu au „învăţat pe dinafară”. Aceşti profesori insoliţi erau priviţi cu suspiciune de către domnii şi doamnele, care până nu demult fuseseră tovarăşi de voie de nevoie. Ei practicau lecţia interactivă, unde ascultatul şi întrebările nu aveau aerul acela inchizitorial, cel care te făcea să te zbârleşti un pic oricând ţi se adresa o întrebare, iar să fii scos la tablă însemna să te expui la ameninţarea de a fi luat în colimator. Uneori acceptau să glumim şi să ne jucăm. Şi unii dintre „foştii tovarăşi” mai făceau asta, însă mai rar, fiind mereu atenţi să impună respect, mai ales prin exigență.

Ceva mai târziu am aflat despre sensul iniţial al marotei latineşti invocate, sens necunoscut de către aproape toţi cei care o invocau ca pe un principiu inexorabil. Cultura oralităţii, specifică vremurilor în care această vorbă de duh îşi are originea, licita de fapt importanţa superioară a cuvântului rostit, care zboară, cu aripi ca Hermes. În acele vremuri cuvântul scris rămânea doar acolo unde fusese inscripţionat, și nu putea să ajungă departe, cum cei mai mulţi oameni, chiar şi cei de vază, erau analfabeţi, iar pentru a avea putere, cuvântul scris trebuia rostit, şi abia atunci îşi capăta puterea. Chiar şi incantaţiile magice trebuiau să treacă printr-un ritual similar, care presupunea citirea formulelor magice pentru ca acestea să poată produce efect.

Probabil tocmai acesta a fost şi motivul pentru care cărţile sfinte au fost ferecate în limbi inaccesibile maselor. În acest fel puterea acelor cuvinte rămânea apanajul elitelor care ştiau să citească, şi doar prin cuvintele lor, rostite în timpul ritualurilor, puteau să atingă cu lumina lor şi norodul. A fost nevoie de o lungă vreme pentru ca ritualul să fie performat în limba înţeleasă de cei cărora li se adresa „serviciul divin”.

Lumina tiparului a însemnat, iniţial, tocmai acest acces larg la scripturi, ceea ce reducea din dependenţa credincioşilor care, putând fi luminaţi de cunoaşterea cuvântului scris, ar fi putut obţine exemplare din Scripturi care nu mai trebuiau să fie produse de un aparat uriaş de scribi, în general administrat de biserică şi reprezentat de membri ai clerului. Aşa ar fi trebuit să fie, însă nu a fost chiar aşa.

Alături de cărţile sfinte, o altă categoria de publicaţii au beneficiat de avansul tehnologic adus de Gutenberg. Se pare că analize recente au arătat că manualele de vânat vrăjitoare au beneficiat de o atenţie cel puţin egală, fiind unele dintre cele mai populare volume tipărite în vremea cea dintâi a tiparului. Ca urmare a acelor lecturi, şi a modului sângeros în care au inspirat masele superstiţioase, zeci de mii de femei, fiinţe vulnerabile care de multe ori supravieţuiau cu greu la marginea societăţii, au fost ucise şi chinuite cu brutalitate, iar crimele săvârşite au fost documentate meticulos de către „vânătorii de vrăjitoare”. Între ultimele cazuri notorii datează din secolul XIX (1878) în care Lucretia Brown îl acuză pe medicul ei de practici vrăjitorești, în aceeași localitate, Salem, în care avusese în urmă cu două secole celebrul proces al vrăjitoarelor. Acesta arată, o dată în plus, cât de periculoase sunt ideile găunoase şi violente, şi că odată cu lumina, tiparul a adus şi un soi de beznă, de care trebuie să nu uităm şi de care ar trebui să rămânem mereu conştienţi.

Astăzi lumea nu mai ştie despre aceste detalii, iar fenomenul supra-informarii prin reţele social media face indivizii să experimenteze mai degrabă cu ecouri ale propriilor derapaje ideologice, pe post de știri, asemenea superstiţiilor servite odinioară de „lumina” tiparului. Bezna minţii este camuflată de iluzia iluminării. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât oamenii nu mai citesc cărţi, sau dacă o fac, suportul cuvântului scris este tot mai des, şi  într-un mod tot mai accelerat, un suport digital, mai degrabă decât unul tipărit. Pentru a avea răspândire, cărţile de azi trebuie să revină la sensul originar al lui verba volant, scripta manent. Cei care scriu, ar trebui să îşi propună, nu să fie citiţi, ci auziţi, poate chiar ascultaţi, asemenea celor care fac podcasturi şi audiobooks. Altfel există riscul ca magia cunoaşterii să rămână, în tăcută aşteptare, în volumele pe care cei care le cumpără le folosesc mai degrabă ca decor pentru background atunci când susţin videoconferinţe ca să vadă lumea cât sunt de intelectuali.

INDICAȚII DE CITARE:

Horia Cinteză, „Bezna tiparului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.