ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Hanna Bota

Ars prozaica

(o mărturie, un deziderat)

Ceea ce scriu trebuie să reflecte ceea ce sunt, ce am devenit și, mai ales, ceea ce devin. Nu mă interesează să-mi conserv o identitate, nici să mă repet în cărți tot mai bine scrise. Parcursul nu se încheie. Nu există un loc definitiv în care să ajungi și de unde să privești, mulțumit, în urmă. Oprirea înseamnă regres, chiar dacă din afară poate părea stabilitate.

Din acest punct de vedere, propria devenire este mai importantă decât scrisul. Scrisul este un derivat al devenirii, nu invers. Nu scriu ca să devin, ci scriu din ceea ce am reușit să devin. Dacă nu cresc, ce pot da? Pot, desigur, să produc pagini corecte, să stăpânesc tehnici, să spun povești care plac. Dar ce anume adaug astfel lumii? Cât timp ofer din același loc interior, fără să fi ajuns puțin mai departe decât ieri, darul meu se împuținează. Poate că publicul îl primește cu bucurie. Aprecierea contemporanilor nu este însă o măsură sigură a creșterii. Uneori tocmai ceea ce nu poate fi înțeles imediat arată că ai ieșit dintr-un orizont comun. Alteori neînțelegerea înseamnă pur și simplu că n-ai izbutit să comunici. Nu vreau să confund cele două situații.

Destinul creatorului, așa cum îl înțeleg, nu este să fie admirat, nici măcar să lase o operă. Este să se lase transformat de viață până când poate vedea ceva ce înainte nu vedea, apoi să găsească forma prin care acea vedere devine accesibilă altora. Opera rămâne, poate, urma vizibilă a unei munci nevăzute. Cărțile sunt treptele, nu omul care le-a urcat.

Cred că umanitatea se află într-un proces de devenire, oricâte întoarceri, rătăciri și cruzimi i-ar contrazice direcția. Ca scriitor, nu-mi ajunge să descriu lumea la nivelul la care se recunoaște deja. Aș vrea să merg înainte, măcar cu un pas, astfel încât în urma mea să poată apărea o cărare. Nu revendic un loc în fruntea nimănui; îmi impun o exigență. Dacă nu încerc să depășesc limitele propriei înțelegeri, literatura mea riscă să rămână doar mărturia unei epoci, a unui mediu, a unui destin individual. Nu e puțin, dar pentru mine nu e destul.

Poate că această nevoie de a trece dincolo vine și din faptul că am fost, în atâtea feluri, minoritară: național, religios, social. Am cunoscut din interior granițele pe care oamenii le ridică între ei și felul în care o apartenență poate deveni o cușcă. N-am vrut să schimb o cușcă pe alta, una strâmtă pe una mai încăpătoare. Am fost obligată să caut ceea ce rămâne omenesc dincolo de etnie, teritoriu, credință, gen, obiceiuri și limbă. Nu mi-am abandonat particularitățile; ele sunt materia din care scriu. Dar nu vreau ca ele să fie și hotarul înțelegerii mele.

De aceea, chiar când povestesc întâmplări locale și vieți individuale, mă interesează omul din ele, nu doar comunitatea căreia îi aparține. Un personaj poate trăi într-un sat, într-o familie, într-un corp istoric precis, și totuși să poarte o întrebare a umanității. Aici începe, pentru mine, trecerea de la particular la planetar: nu prin ștergerea diferențelor, ci prin recunoașterea aceleiași ființe vulnerabile, în căutare, sub toate înfățișările ei.

Mai este ceva, poate cel mai greu de spus. Multă vreme am crezut că trecutul ne împinge înainte: experiențele acumulate, rănile, memoria, tot ceea ce am fost. Astăzi simt tot mai limpede că și viitorul ne atrage spre sine. Nu vorbesc despre un viitor previzibil, cu evenimente deja hotărâte, ci despre posibilitatea unei conștiințe mai largi, care lucrează în noi înainte să-i cunoaștem forma. Uneori ceea ce urmează să devenim pare mai prezent decât ceea ce suntem. Atunci scrisul poate aduce în „acum” o intuiție a acelui posibil.

Am început să mă întreb dacă timpul, pe care omul a învățat să-l numere și după care și-a organizat întreaga existență, nu este și una dintre cele mai rezistente cuști ale conștiinței. Îl măsurăm, îl împărțim, îl pierdem, ne temem că nu ne ajunge. Dar dacă trecutul și viitorul nu sunt doar două teritorii despărțite de prezent? Dacă, într-un alt fel de percepție, ele se ating? Numesc, deocamdată, supratimp această încercare de a gândi dincolo de succesiunea care ne guvernează. Nu pretind că am o demonstrație. Este o experiență interioară și o ipoteză de lucru, una care îmi schimbă deja felul de a trăi și, inevitabil, de a scrie.

Aici se află și riscul: să crezi că ai ajuns undeva și să te oprești, tocmai când ți se cere să mergi mai departe. Nu am certitudinea că voi reuși să duc în literatură tot ce intuiesc. Unele înțelesuri nu au încă limbaj, altele se pierd când încerc să le explic. Dar poate că acesta este destinul creatorului: să trăiască mereu la marginea a ceea ce poate spune, încercând să lărgească marginea. Nu să-și dovedească superioritatea, ci să nu trădeze ceea ce a văzut.

Scrisul vine după aceea. Sau, în zilele bune, odată cu această înaintare.

INDICAȚII DE CITARE:

Hanna Bota, „Ars prozaica” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.