ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Georgeta Niculescu

Psihoterapeut centrat pe persoană, 
Formator și Supervizor, 
Psiholog clinician principal, 
Coordonator Focusing

Psihologie, Psihoterapie Centrată pe Persoană, Filosofie

Pentru a înțelege istoria domeniului în care m-am pregătit, Psihoterapia Centrată pe Persoană, am început să explorez posibilele sale rădăcini în perioada de dinainte de 1989. Am ales această perioadă, deoarece a fost momentul în care metoda era înfloritoare în Statele Unite ale Americii și, de asemenea, promovată în Occident. În anul 1987, Carl Rogers a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace. 

M-a interesat să descopăr cum a fost primită și înțeleasă această abordare de psihologii epocii, modul în care a fost transmisă publicului și dacă au existat corelații între scrierile lui Carl Rogers și cele ale filozofilor români. 

Astfel, am inițiat un demers modest documentat, ca urmare a limitărilor date de procurarea cărților numai din anticariate. Întrebarea referitoare la integrarea ideilor lui Carl Rogers în România a pornit de la premisa că nu doar ce se întâmplă în prezent  contează, ci și istoria metodei în sine. Ion Vianu subliniază în cartea sa „Introducere în psihoterapie”, scrisă în 1975, că psihoterapia are o legătură strânsă cu istoria și cu spiritul vremii. 

În societatea în care trăiesc, ideile promovate de Carl Rogers despre relația terapeutică și empatie au fost adoptate de numeroase școli de psihoterapie, precum și de alte domenii, cum ar fi științele sociale și ale comunicării, educația și teologia. O simplă căutare pe internet pentru termenii „Carl Rogers” și „Psihoterapia Centrată pe Persoană” sau „Rogersiană” va aduce în fața utilizatorului o multitudine de informații. 

Interesul meu s-a axat pe lucrările psihologilor români din perioada 1950-1989. Am găsit câteva exemple din care nu pot să trage nicidecum o concluzie, dar care cred că ar merita amintite. 

În cartea sa Condiția Umană, scrisă apărută în 1973, Nicolae Mărgineanu pune Psihoterapia Centrată pe Persoană alături de psihodramă în categoria terapiilor de grup, numindu-le ”socioterapii”, terapii de grup, în care discuția este sub conducerea psihiatrului care este mai mult regizorul discuției decât dirijorul ei.          

”C. R. Rogers o face în clinica sa centrată pe client, cînd pacientul nu este internat, pentru a se evita şocul claustrării, dar vine zilnic pentru o şedinţă comună cu alți bolnavi, cu care-şi discută și analizează împreună atît dure- rile, deci simptomele, cît şi cauzele bolii, anume conflictele probabile. Discuţia este sub conducerea psihiatrului, care se străduiește însă să fie mai mult regizorul discuției decît dirijorul ei. Discuția este de două ori utilă. O dată fiindcă, prin comparație reciprocă, necazurile fiecăruia pot fi mai bine lămurite. A doua oară, deoarece o durere împărţită îm- preună este totdeauna şi mai uşoară. Pe de altă parte, apoi, este şi uşurarea de a afla că și alții au necazurile tale, poate chiar mai stringente şi supărătoare. Dar sub unghiul terapiei, exagerarea necazurilor altora şi dimi- nuarea celor personale este și ea binevenită.” (Nicolae Mărgineanu, pag 356,1973)

Într-adevăr grupul de întâlnire (The basic Encounter Group) este o parte importantă din activitatea practică și teoretică a lui Carl Rogers și se bazează pe principiile psihoterapiei individuale. Carl Rogers definește Encounter Group-ul ca pe o metodă care urmărește creșterea personală și dezvoltarea relațiilor interpersonale printr-un proces experiențial. Participanții pot experimenta sentimentul de încredere și prezență umană în relațiile create în cadrul grupului, au posibilitatea de a-i cunoaște mai bine pe ceilalți membri ai grupului, ceea ce îmbunătățește relațiile în interiorul și în exteriorul grupului. 

În 1988, înainte cu un an de revoluție, Mielu Zlate, profesor de renume în Romania, în cartea „Omul față în față cu lumea”, are un capitol despre Psihoterapia Centrată pe Persoană pe care o numește Psihoterapia Centrată pe „Client” sau „Inocența psihoterapeutului” și reușește în prima parte a capitolului să descrie destul de încurajator metoda. 

„Unele principii ale terapiei centrate pe client (deschiderea spre altul, sinceritatea în relația cu psihoterapeutul etc.), merită a fi reținute ca valoroase, cu atît mai mult cu cît ele sînt specifice nu doar acestei forme de terapie, ci şi altora, chiar relației dintre medic și pacient, în general. Într-o oarecare măsură chiar principiul empatiei pe care se bazează terapia centrată pe client, înțeles mai ales ca „vibrare” afectivă și comprehensivă a terapeutului la „suferința pacientului său”, îşi dovedește utilitatea în asemenea tipuri de tratamente. O persoană strict obiectivă, rece, detaşată şi distantă, incapabilă de a simți și înțelege trăirile psihice ale pacientului, va fi, probabil, puțin aptă de a obține efecte pozitive în activitatea sa.” (Mielu Zlate, pag 244,1988

Apoi a devenit interesant cum ceva inițial valoros  ajunge să eșueze în ”banal” și ”conformism” către sfârșitul capitolului. Că a fost interpretarea și concluzia lui Zlate sau ideea cenzurii, ori expresia lipsei de speranță sau idealismul sau toate la un loc, acestea nu rămân însă decât ipoteze. Rămâne o întrebare cum mine: De ce nu ești sănătos înainte de a te îmbolnăvi?

„În sfirşit, Rogers ne avertizează că efectele binefăcătoare, uneori chiar miraculoase ale terapiei sale apar numai în urma unui tratament complet, integral. De ce nu și înainte ? întrebăm noi. De ce omul nu este el însuși, de ce el nu funcţionează plenar şi înainte de terapie. Răspunsul este uşor previzibil: deoarece societatea capitalistă contemporană nu-i pune la dispoziție condiţiile necesare pentru aceasta. Rogers nu dă însă un astfel de răspuns, pentru că l-ar fi condus spre o soluție surprinzătoare: necesitatea de a trata și schimba nu doar individul, ci și societatea. Şi iată cum o concepție și o metodă care se vor a fi „revoluţionare”, eşuează în cel mai banal şi lamentabil conformism.” (Mielu Zlate, pag 246, 1988)

Partea mai optimistă este că în scrierile unor filosofi români, mă refer la personalități precum Mircea Eliade și Emil Cioran, am găsit idei ce rezonează cu cele ale lui Carl Rogers, deși ei nu au făcut nicio referire directă la lucrările lui Rogers. Interesant este ca aceștia, deși s-au născut în România, au trăit o parte din viața lor în afara țării, poate că încă de când erau în țară nimic nu a stat în calea exprimării  ideilor, geniul și creativității fără frică.

„Mircea Eliade a fost prin natura sa un umanist”, așa îl descrie Lacocque, P.-E. într-un articol în 1987. Lacocque găsește asemănări între Carl Rogers și Mircea Eliade: ”Abordarea sa față de studiul comportamentului religios seamănă cu abordarea psihoterapeutică centrată pe persoană a lui Carl Rogers. Numai prin empatie, prin ceea ce Eliade (1973a, p. 107) a numit „principiul fenomenologic al suspendării judecății”, se poate înțelege și aprecia cu adevărat sentimentul altcuiva de a fi în lume.”

 ”Cu toate astea, cred că atitudinea de „demistificare” este o atitudine facilă. Toți oamenii arhaici sau primitivi cred că satul lor este „centrul lumii”. A lua această credință drept ”iluzie” nu este greu, dar nu duce la nimic. În același tip distrugi fenomenul cercetându-l pe un plan care nu este al său. Dimpotrivă, important este să ne întrebăm de ce acei oameni cred că trăiesc în centrul lumii. Dacă vreau să înțeleg un anumit trib,  nu o fac pentru a-i ”demistifica” mitologia, teologia, obiceiurile, reprezentarea lumii. Din contră, vreau să-i înțeleg cultura și deci să știu de ce acești oameni cred ceea ce cred. Și am înțeles de ce ei cred că satul lor este centrul lumii, încep atunci să le înțeleg mitologia, teologia, deci modul lor de a exista în lume.” (Mircea Eliade, pag.133,1978) 

Acest fragment este relevant și uimitor pentru cât de aproape este abordarea lui Mircea Eliade de credința lui Rogers că fiecare persoană știe cel mai bine ce este în ”cadrul sau intern de referință” cum îi este suferința, inclusiv calea rezolvării, expertul în propria realitate este clientul însuși.

Cele câteva informații găsite mai sus mi-au folosit pentru o scurtă prezentare la o întâlnire profesională. Câțiva ani mai târziu l-am cunoscut pe Christoph Solstreif-Pirker la o conferință în Grecia. L-am invitat în România pentru un workshop despre psihoterapie și filosofie. Spre surprinderea mea, el a venit cu propunerea de a vorbi despre legăturile dintre Emil Cioran și Carl Rogers, ceea ce a reluat proiectul meu inițial. De această dată, întâlnirea a fost marcată de prezența unor personalități din domeniul filosofiei, care s-au alăturat conferinței intitulate: „Sclipiri de serenitate paradoxală. Carl Rogers și Emil Cioran”. 

Cu entuziasm, îmi amintesc că citisem cu câțiva ani în urmă cartea „Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative” scrisă de Horia Vicențiu Pătrașcu. În partea introductivă a acestei cărți autorul aduce ipoteza chestionării laturi umaniste a lui Cioran.

”Cioran – umanist?! S-ar putea întrebat iritat cititorul „ştiutor” de Cioran. Îl las să descopere în cartea de faţă argumentele care susțin această idee, subliniind aici doar câteva semnalmente ale acestei înrudiri: libertatea demiurgică a omului, refuzul divinităţii şi al religiei, respingerea resemnării, demnita- tea omului ca ființă revoltată şi răzvrătită împotriva zeilor, situa- rea omului între afirmaţie şi negație, între da şi nu, încercarea de convertire a negativului la afirmativ, lupta împotriva destinului (transformată în program politic în Schimbarea la față a României), entuziasmul față de aparențe și de imanenţă.” (Horia Pătrașcu, pag 36,2014)

Am îndrăznit și l-am invitat pe Horia Pătrașcu la această conferință, surpriza și bucuria au fost că a acceptat și, de asemenea, a venit cu recomandarea ca și alți filosofi să se alăture acestui proiect pentru a sărbători 30 de ani de la moartea lui Emil Cioran.

Multă recunoștință simt pentru felul în care am colaborat pe parcursul celor 8 luni, cât a durat pregătirea evenimentului. A fost un eveniment plin de entuziasm și dorință de cunoaștere, cu prezentări pline de miez pe care aveți posibilitatea să le citiți, cu oameni de toate vârstele, cu amintiri ale adolescenței ale cărei învolburări a fost uneori alinate de lectura scrierilor lui Cioran. O să închei cu citat din Cioran și unul din Rogers, scurte fragmente care scot în evidență importanța punerii în cuvinte a adevărului despre propria experiență. 

Întrebat de Gabriel Liiceanu dacă ”a fixa disperarea nu este o formă de o face să funcționeze mai coerent”, Emil Cioran răspunde:

”Experiența de a descoperi în propria persoană atitudini și emoții care au fost visceral și fiziologic trăite, dar care nu au fost niciodată recunoscute în conștiință, constituie unul dintre cele mai profunde și mai semnificative fenomene ale terapiei. (Rogers, 1951, p. 78 în traducerea în limba română)”

Resurse bibliografice:

1. Carl Rogers, Terapia Centrată pe Client, Practica ei actuală, implicații și teorie, editura TREI, 2015
2. Horia Pătrașcu, Terapia prin Cioran, forța gândirii negative, editura TREI, 2014
3. Ion Vianu, Introducere în Psihoterapie, Editura Dacia, 1975
4. Mielu Zlate, Omul față în față cu lumea, Editura Albatros, 1988
5. Mircea Eliade, Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Încercarea Labirintului, Editura Humanitas, 2007
6. Nicolae Mărgineanu, Condiția Umană, editura Științifică, 1973

Alte surse:

(Lacocque, P.-E. (1987). MIRCEA ELIADE REMEMBERED. McGill Journal of Education / Revue Des Sciences De l’éducation De McGill, 22(002). Retrieved from https://mje.mcgill.ca/article/view/7735)

https://www.youtube.com/watch?v=z_ttYU3Yx8k

INDICAȚII DE CITARE:

Georgeta Niculescu, „Psihologie, Psihoterapie Centrată pe Persoană, Filosofie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.